Despre locuri cu limbi necunoscute

Nu știu dacă am apucat să menționez asta până acum, dar eu mereu m-am întrebat cum ar fi sa vizitezi o țară a cărei limbă să nu o cunoști absolut deloc, să nu înțelegi nici o boabă din ce se discută în jurul tău și să te uiți în general cu gura căscată la oameni. Până acum n-am ajung decât în Portugalia și portugheză știu destulă cât să port până și conversații academice (sau mai degrabă academice), apoi în Spania și Italia unde, de bine, de rău, orice român reușește să priceapă niște instrucțiuni minime, să vorbească din mâini cu babele de pe la colțuri și să ceară liniștit o sangria sau o pizza. Iar în Marea Britanie e ca-n orice țară vorbitoare de engleză – adică simplu când te obișnuiești cu accentul (recunosc că cel mai dificil a fost în Scoția, unde trebuia să ciulesc urechile la maxim ca să evit orice confuzii – sunt fascinanți oamenii ăștia, jur!).

Săptămâna asta o să-mi împlinesc visul de a ateriza printre străini vorbitori de limbă ciudată și necunoscută mie, căci în câteva ore zbor către Polonia. Și poate că lucrurile ar fi fost și mai fascinante dacă nici nu cunoșteam pe nimeni care să-mi traducă până și prețurile din magazine, dar nu e cazul, căci mă duc în vizită la niște prietene poloneze cu care mi-am petrecut unele dintre cele mai frumoase luni din viață, la Lisabona. O revedere după mai bine de 2 ani, pe care o plănuiam de prea mult timp să mai suporte încă o amânare…

Așadar, mă duc să pozez piticii în Wroclaw și să mă plimb pe străzile din Cracovia, iar printre picături să explorez această vastă cultură poloneză culminând cu Wódka – pentru cine nu știe, Polonia produce vodcă de mii de ori mai de calitate decât cea rusească. Pablo Picasso spunea cândva: “The three most astonishing things in the past half-century were the blues, cubism and Polish vodka” (Cele mai uimitoare trei lucruri din ultima jumătate de secol au fost muzica blues, cubismul și vodca poloneză). Să mergem, deci, pe urmele lui Picasso…

Iar până mă întorc cu poze și impresii, am niște posturi pentru voi numai bune de scos la lumină…

Londra în literatură

E de prisos să menționăm că Londra este una dintre metropolele cele mai însemnate și mai pline de istorie din lume, care continuă să fascineze generații întregi de câteva sute de ani. Așa că nu e de mirare că și-a făcut simțită prezența în toate cele șapte arte și că reprezintă o sursă de inspirație pentru numeroși artiști. Rari sunt scriitorii britanici care să nu fi folosit Londra drept cadru pentru măcar unul dintre romanele lor, iar multe dintre acestea sunt capodopere ale literaturii universale.

Charles Dickens este, prin excelență, unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai Londrei. Cele mai faimoase dintre romanele sale se petrec în capitala engleză, pe care o descriu în detalii ample, de la palate regale și viața înaltei societăți până la periferiile sărace și mahalalele întunecate. Oliver Twist, David Copperfield, Bleak House, A Tale of Two Cities (Povestea celor două orașe) și Great Expectations (Marile speranțe) sunt doar câteva dintre operele marelui scriitor victorian care în care Londra a jucat un rol principal. Dickens însuși și-a petrecut mare parte din viață în metropola britanică, iar casa în care a locuit a devenit Muzeul Charles Dickens și poate fi vizitată în Bloomsburry.

Arthur Conan Doyle este creatorul celui mai faimos detectiv al tuturor timpurilor, Sherlock Holmes, și al asistentului său Dr. Watson. Londra lui Conan Doyle este una sumbră și întunecoasă, un oraș care ascunde mistere sinistre și devine scena unor crime fulgerătoare. Celebrele personaje locuiau la numărul 221b pe Baker Street, una dintre cele mai celebre adrese din lume, este astăzi Muzeul Sherlock Holmes, cu un decor victorian foarte bine păstrat.

Peter Ackroyd este probabil cel mai asiduu scriitor al Londrei din zilele noastre, unul din motivele pentru care l-am ales ca subiect al tezei mele de licență. În opera lui, Londra nu reprezintă un simplu cadru al acțiunii, cu devine un personaj principal în jurul căruia se rotește narațiunea. Romanele lui îmbină elemente istorice cu fragmente ale vieții cotidiene și multe dintre lucrările lui de ficțiune și non-ficțiune vorbesc despre cei mai mari artiști ai orașului, scriitorii Oscar Wilde, Charles Dickens, William Shakespeare sau arhitecții Nicholas Hawksmoor, Christopher Wren și John Vanbrugh. A scris inclusiv o biografie a Londrei ca oraș și a Tamisei, pe care BBC le-a adaptat ca documentare de televiziune. Hawksmoor, The Clerkenwell Tales și The Lambs of London sunt cele mai cunoscute romane ale sale.

Dickens, Conan Doyle și Ackroyd sunt cei mai importanți scriitori a căror întreagă operă se învârte în jurul Londrei. Însă, pe lângă aceștia, mulți alți naratori au ales capitala engleză ca loc al acțiunii unor mari romane care au marcat istoria literaturii mondiale. În ordine cronologică, cele mai faimoase astfel de opere de ficțiune sunt:

  • William Makepeace Thackeray – Vanity Fair (Bâlciul deșertăciunilor – 1847)
  • Jules Verne – Ocolul Pământului în 80 de zile (1872)
  • Robert Louis Stevenson – The Strange Case of Dr Jekyll and Mr Hyde (1886)
  • Oscar Wilde – The Picture of Dorian Gray (Portretul lui Dorian Gray – 1891)
  • H. G. Wells – The Time Machine (Mașina timpului – 1895) și The Invisible Man (Omul invizibil – 1897)
  • Virginia Woolf – Mrs Dalloway (1925)
  • T. S. Eliot – The Waste Land (1922) vorbește despre “Orașul ireal”
  • Aldous Huxley – Brave New World (Minunata lume nouă – 1932)
  • P. L. Travers – Marry Poppins (1934) se petrece pe Cherry Tree Lane
  • George Orwell – Nineteen Eighty-Four (1984 – 1949)
  • Salman Rushdie – Satanic Verses (Versetele satanice – 1988)
  • Helehn Fielding – Bridget Jones’ Diary (Jurnalul lui Bridget Jones – 1997)
  • J. K. Rowling – seria Harry Potter (1997-2007) are ca locații Aleea Diagon și Peronul 9 34 din gara King’s Cross
  • Dan Brown – The Da Vinci Code (2003)

Într-un episod următor, Londra în filme.

Lecții de engleză (III)

Oricâte cuvinte și expresii aș încerca eu să explic aici, de la banale forme de salut până la chestiuni mai complicate precum chiloți, cred că cea mai importantă dintre lecțiile pe care pot să vi le împărtășesc este următoarea:

Engleza nu e corectă!

Învățăm la școală toate timpurile verbale posibile și imposibile, facem traduceri și retroversiuni până la epuizare și ne batem capul cu fel de fel de propoziții condiționale, doar ca să constatăm, după ani de muncă asiduă, că, ei bine, și englezii greșesc câteodată. Și culmea e că fac greșeli pe care noi, ca români, nu le facem în limba engleză.

Veți auzi adesea englezi spunând I don’t do nothing, deși negația dublă este incorectă în limba lor. Un copil român de clasa a 2-a nu o să facă niciodată o asemenea greșeală pe care o poți auzi din gura unui englez de 50 ani. Unii folosesc negația dublă cu sens metaforic, ca să accentueze poate o idee sau doar în glumă, pe când alții pur și simplu nu văd nimic greșit în asta. E ca și cum ai spune Ei este în română…

Există nativi care nu or să priceapă în veci diferența dintre they’re și their sau you’re și your. Atâta timp cât se pronunță la fel, ce mai contează că Ei sunt și al lor nu au absolut nimic altceva în comun?!

O altă treabă stranie de data asta este faptul că unii folosesc pronumele complement direct me în locul pronumelui posesiv my: Where’s my tea? (Unde este ceaiul pe mine când vor de fapt să spună Unde este ceaiul meu). Sunt două cuvinte pe care trebuie să fii tare ignorant să le confunzi, dar iată că se poate.

Și poate cea mai frecventă dintre greșelile lor este exprimarea try and do în loc de try to do (adică încerc și fac pentru încerc să fac) – unde do este doar un verb ales la întâmplare, în expresie poate intra orice verb cu putință. Am văzut într-unul din manualele lor niște cuvinte mari și lăbărțate într-un chenar roșu care sunau cam așa: “Atenție, englezi, această exprimare este incorectă, nu se spune așa” și multe semne de exclamare după.

Morala: engleza noastră nu o să fie niciodată ca a lor pentru că e pur și simplu prea bună!

Cea mai bună cură de slăbire

Cea mai bună cură de slăbire nu este, precum ați crede, regimul disociat, dieta daneză, japoneză sau franceză, cura cu mere, regimul de detoxifiere, dieta miraculoasă de cinci zile, programul Mayo, dieta de schimbare a metabolismului, programul Atkins, Montignac sau Dukan… Le-am adunat pe cele mai faimoase dintre ele și le-am așezat frumos una lângă cealaltă ca să vedeți cât de goale sunt de fapt aceste cuvinte. O înșiruire de termeni care nu înseamnă de fapt nimic. Evită carbohidrații, mănâncă carbohidrați la fiecare masă, fugi de grăsimi, dar ai grijă să nu-ți lipsească grăsimile, consumă cât de multe proteine poți, dar nu prea multe că afectează sănătatea, mănâncă fructe proaspete, evită fructele pentru că au zahăr, ai grijă să nu-ți lipsească nucile și alunele, nu consuma nuci și alune pentru că au prea multe calorii. Calculează cu grijă cantitatea de grăsimi! Ba nu, de calorii! Ba nu, de carbohidrați! De fapt, știi ceva, mai bine calculează tot și nu mai mânca nimic, așa sigur o să slăbești. Înțelegeți că toate aceste diete, regimuri, cure sau programe nu fac decât să se contrazică unul pe celălalt fără să spună de fapt ceva? Vedeți cât de absurde sunt principiile pe care se bazează și regulile pe care le promovează?

Curele de slăbire care durează o zi, o lună sau chiar și câte un an nu funcționează decât pe termen scurt. Pentru că ele nu fac decât să-ți testeze limitele până te aduc în pragul disperării. Iar că atunci când termini o astfel de dietă, de bucurie că ești în sfârșit liber să trăiești cum vrei, te întorci la “normalul” din cauza căruia te-ai și îngrășat de la bun început. Să slăbești nu e ușor, e nevoie de multă disciplină și de la fel de mult bun simț, mai ales dacă vrei să fii slab pentru tot restul vieții și nu doar pentru vacanța de Paști sau sezonul de plajă.

Cea mai bună cură de slăbire este bunul simț. Este atunci când mănânci pentru că ți-e foame și organismul tău are nevoie de energie și nutrienți, nu pentru că ești deprimat, plictisit sau nervos. Este atunci când te hrănești cu mâncare adevărată, gătită în casă și preparată din ingrediente naturale și sănătoase, și nu împachetată în plastic sau tăvălită prin ulei folosit de zeci de ori. Este atunci când știi exact ce mănânci, fără să te întrebi oare de ce sandvișul meu este plin de glutamat monosodic, nitrat de sodiu, BHT, BHA, TBHQ, HFCS sau BVO și ce vor să însemne oare toate astea. Este atunci când te așezi frumos la masă și mesteci fiecare dumicat așa cum se cuvine, fără să înfuleci din picioare la un colț de stradă sau să te înfrupți în neștire cu ochii la televizor. Este atunci când te ridici de la masă sătul, dar nu îndestulat, gata să te rostogolești pe podea de la atâta hrană depozitată în stomac. Este atunci când respecți zi de zi un program decent, cu trei mese și gustări între ele, fără să-ți petreci tot timpul ronțăind dintr-o pungă de chipsuri și să te întrebi de ce ți-e foame în continuu. Este atunci când bei apă și ceai, și nu sucuri acidulate pline de coloranți, conservanți și aspartan. Este atunci când te ridici de pe scaun nu doar pentru a-l înlocui cu o canapea, ci pentru a face mișcare.

Cea mai bună cură de slăbire este atunci când eși sănătos.

Lecția de literatură. Fernando Pessoa

Portughezul Fernando Pessoa este una dintre cele mai însemnate figuri literare ale tuturor timpurilor. Harold Bloom l-a numit cel mai reprezentativ poet al secolului XX, alături de Pablo Neruda. Era trilingv (cât de des ați auzit până acum acest termen?) – scria în portugheză, engleză și franceză la perfecție. S-a născut și a murit în Lisabona, oraș pe care îl amintește de nenumărate ori în operele sale. Își petrecea zilele traducând pentru diverse firme, iar nopțile în cafenele precum A Brasileira, în fața căreia se află acum statuia unui Pessoa tânăr și galant, stând relaxat la o masă.

Pessoa a rămas în istoria literaturii drept inventatorul heteronimului, concept ce se referă la una sau mai multe identități create de un scriitor pentru a putea adopta mai multe stiluri. Heteronimele se deosebesc de pseudonime prin faptul că nu reprezintă doar nume false, ci sunt identități cu propriile lor existențe, biografii și stiluri scriitoricești. Fernando Pessoa a creat peste 70 de heteronime, persoane cu vieți și opere distincte, cu temperamente și mentalități aparte, oameni cu totul și cu totul diferiți față de cel ce le-a dat naștere. Cele mai importante dintre ele sunt Alberto Caeiro, Ricardo Reis și Álvaro de Campos. Altele sunt semi-heteronime, personaje care împrumută din autobiografia lui Pessoa, simple mutilări ale personalității sale. Toate aceste identități formează un univers nou, în care apar relații, afinități și sentimente de invidie, unele dintre heteronime se cunosc între ele și își critică sau elogiază operele. Și nici măcar atunci când își semnează operele cu propriul nume, Fernando Pessoa însuși nu este, de fapt, adevăratul Fernando Pessoa.

Iubita lui a creat un alt heteronim pentru Fernando Pessoa: Ferdinand Personne, Ferdinand fiind echivalentul lui Fernando în diverse limbi, iar Personne însemnând în franceză persoană (asemeni lui Pessoa), dar și nimeni. Prin acest joc de limbaj, Fernando, pentru că a creat atâtea persoane, ajunge să și-o piardă pe a lui, devenind astfel un nimeni.

José Saramago, în romanul Anul morții lui Ricardo Reis, continuă povestea heteronimului despre care nu se știe decât că a fugit în Brazilia, conform spuselor lui Pessoa, fără a face cunoscută data la care acesta moare.

Printre cele mai importante opere se numără Mensagem (Mesaj) a lui Fernando Pessoa, O Guardador de Rebanhos (Paznicul de turme) a lui Alberto Caeiro, Operele complete ale lui Álvaro de Campos și Ricardo Reis și O Livro do Desassossego (Cartea neliniștii) lui Bernardo Soares. Mai jos, câteva dintre cele mai frumoase versuri ale lui Pessoa, în propria-mi traducere.

O poeta é um fingidor                                               Poetul e un prefăcut

Finge tão completamente                                        Se preface atât de bine

Que chega a fingir que é dor                                   Încât ajunge să creadă că e durere

A dor que deveras sente. (Autopsicografia)       Durerea pe care cu adevărat o simte.

 

Sim, sei bem                                                                 Da, știu deja

Que nunca serei alguém.                                         Că nu voi fi vreodată cineva.

Sei de soubra                                                                Știu ca niciodată

Que nunca terei uma obra.                                     Că nu voi avea o operă vreodată.

Sei, enfim,                                                                     Știu, în fine,

Que nunca saberei de mim.                                    Că niciodată nu voi ști de mine.

Sim, mas agora,                                                          Da, însă acum,

Enquanto dura esta hora,                                       Cât mai durează acest drum,

Este luar, estes ramos,                                             Această lună, acest ram,

Esta paz em que estamos,                                       Această pace în care ne aflam,

Deixem-me crer                                                         Lăsați-mă să cred

O que nunca poderei ser.                                         Ceea ce niciodată nu voi fi.

Noi recorduri britanice

Un studiu care a făcut înconjurul Marii Britanii în februarie susține că femeile britanice sunt cele mai grase din Europa de Vest (… dar încă nu la fel de grase precum cele americane, continuă un titlu de primă pagină din Daily Mail). Indicele lor de masă corporală este cel mai ridicat dintre toate cele 19 țări europene care au fost incluse în acest studiu. Mai mult decât atât, unul din zece adulți din întreaga lume este nu doar supraponderal, ci obez.

Din fericire, statul britanic se ocupă de situație cu seriozitatea-i caracteristică. Ambulanțele vor fi dotate cu echipament special, adecvat pentru pacienții din ce în ce mai masivi. Scaune cu rotile care să suporte greutăți mai mari, mini-macarale și dispozitive pentru ridicat bolnavii care nu se pot mișca din propriile case, paturi de dimensiuni mărite… De asemenea, vor fi introduse și ambulanțe “bariatrice” care să poată transporta pacienți de până la 300 kg, costul fiecărei astfel de mașini fiind de 90.000 lire.

Pe nicăieri nu-mi amintesc să fi văzut femei cu fundul cât două scaune înfruptându-se dintr-o “găleată” de prăjeli de la KFC, de nu mai ai loc nici să te strecori pe lângă ele în plin centru comercial. Femei care își plimbă copiii de 4-5 ani în cărucior, cu o pungă de jeleuri în brațe, sau care servesc la cină întregii familii un meniu format din McChicken, McBurger și McCartofi. Femei în rochii minuscule din paiete mărimea 22-24 (minima pe care o găsești în magazine este de obicei 6 sau 8, asta ca să vă faceți o idee). Nu râdeți, români, că și pe noi ne paște aceeași soartă odată cu stilul de viață tot mai occidental și “civilizat” care prinde rădăcini și la noi, din ce în ce mai mult în ultimii ani. Însă momentan există o mare diferență de mentalitate: pe când la noi femeile supraponderale tind să se îmbrace în negru, să se ascundă în spatele hainelor sau să refuze să mănânce în public, în Anglia nu par să sufere de vreun complex și li se pare tot mai natural să se afișeze în toată splendoarea lor.

Acum mi-e și mie tot mai clar de ce am ales să vin în Marea Britanie, dintre toate țările din Europa. Aici, atâta timp cât sunt slabă, mereu o să par și mai slabă. Iar dacă o să ajung vreodată obeză, măcar am certitudinea că nu o să mă simt singură – și că există ambulanțe special făcute pentru mine!

Umor englezesc (Overheard on River Thames)

Londra, soare cu dinți și vânt puternic. Vaporul înaintează agale pe Tamisa. London Eye, London Bridge, Tower Bridge… Deși nu e un vas de croazieră, vaporul e plin de turiști, înghesuiți pe puntea îngustă și pozându-se de zor. Unul dintre angajații vasului preia microfonul:

Doamnelor și domnilor, bine ați venit la bord! Vă anunțăm că în curând vaporul va accelera considerabil până la o viteză de 15 mile pe oră. Știu că nu vi se pare mult, eu am acasă o mașină care prinde de 7 ori mai mult, poliția locală îmi e martoră. Însă vă spun eu că pentru un vapor înseamnă ceva. Așa că vă rog să nu vă sprijiniți de balustrada de pe punte pentru că nu este un scaun. Dacă ar fi, ar avea perne! Să vă sprijiniți de balustradă ar fi “bloody stupid” (n.r. complet cretin), scuzați expresia! Pentru că, deși suntem în plin centru al Londrei, temperatura apei este de 3ºC. Corpul uman nu poate rezista la această temperatură decât timp de patru minute. Iar nouă ne trebuie trei minute doar ca să întoarcem vaporul. Așa că s-ar putea să nu ne mai obosim deloc până la urmă și să vă lăsăm acolo. Și vă spun eu că în mijlocul Tamisei v-ați simți foarte, foarte… singuri.

De ce să cumperi cărți de anticariat?

De când mă știu, am avut o adevărată fascinație pentru anticariate, plafaruri și magazine second-hand. Mi se par niște locuri magice, printre ale căror rafturi poți să găsești veritabile comori pierdute sau căutate ani la rând. Și pentru că am stabilit deja că vinerea este zi de cărți aici pe blog, o să las cosmeticele, ceaiurile și hainele pentru un viitor post și o să mă concentrez azi doar pe ceea ce înseamnă anticariate. Mai precis, de ce să cumperi cărți dintr-un anticariat? Principalele motive ar fi următoarele:

* Într-un anticariat ai șansa să găsești cărți care nu se mai vând în librării din diverse motive, cum ar fi faptul că nu mai sunt “la modă” sau la mare căutare, nu au mai fost reeditate de mult timp și edițiile vechi sunt deja epuizate etc. Cele mai valoroase astfel de cărți pe care le-am descoperit eu întâmplător într-un anticariat sunt două dicționare de portugheză de la Editura Didactică și Pedagogică din anii ’80, care, poate deloc surprinzător, sunt cele mai bune dicționare bilingve de portugheză la ora actuală, în ciuda oricăror alte tentative recente făcute de Teora sau alte edituri.

* Prețurile cărților de anticariat sunt de 3-4 ori mai mici decât al volumelor noi din librării, ceea ce înseamnă o economie substanțială pentru o persoană care cumpără cărți în mod regulat. În plus, dacă alegi cu atenție, multe dintre cărțile vechi, deși deja folosite mulți ani la rând, sunt bine întreținute și își găsesc locul pe rafturile oricărei biblioteci personale.

* Dacă ești colecționar de carte veche, atunci probabil că singurele locuri care îți pot satisface dorințele sunt anticariatele.

* Atunci când cumperi cărți deja citite, contribui la protejarea mediului. Tipărirea de cărți noi presupune implicit tăierea de copaci pentru a produce hârtia necesară și dacă reușim să limităm cât mai mult acest proces, atunci efectele asupra planetele ar fi mai mult decât benefice. Nu trebuie să fii hippie să-ți pese, e nevoie doar de o anumită doză de bun simț. Așadar, să reciclăm cărți pur și simplu recitindu-le!

Și pentru că suntem în secolul XXI, acum nici nu mai trebuie să te deplasezi din fața calculatorului pentru a cumpăra cărți de anticariat, pentru că există Colțul Colecționarului, de unde poți comanda volume din cele mai variate domenii, dar și cărți vechi de colecție, pentru cei interesați. Eu de obicei rezerv anticariatele pentru cărți în limba română, fie ale scriitorilor naționali, fie ale autorilor pe care nu-i pot citi în limbile în care au scris. Așa că abia aștept să citesc Trei dinți din față al lui Marin Sorescu și Suflete moarte al lui Gogol pe care mi le-am comandat.

Câine rău

Cândva îmi imaginam că o astfel de “pălărie” se folosește pentru câinii care încep să aibă probleme cu auzul. Cum fac bătrânii când își duc mâna-pâlnie la ureche, să capteze mai bine undele sonore. Abia acum am aflat care este adevăratul ei scop, iar posesorii de câini plimbați pe la medicul veterinar cunosc deja. “Pălăria” este pedeapsa pentru orice câine rău care se linge atât de tare prin diverse locuri încât ajunge să-și facă răni. Pepper și-a jupuit bine pielea, așa că de 3 săptămâni a devenit cățelul-satelit. Și e trist, e foarte trist…

Produsul meu românesc preferat

Știți că francezii nu conduc decât Peugeot-uri și Renault-uri, gătesc doar Coq au vin sau Boeuf Bourguignon, cumpără Brie, Roquefort sau Camembert, ascultă Lara Fabian sau Charles Aznavour, se uită la filme cu Louis de Funes și nu ratează Tour de France în nici un an. Pe scurt, francezii trăiesc franțuzește și tare bine le merge așa! În UK există de ceva timp campania Buy British, menită să încurajeze populația să consume mai multe produse locale și tradiționale. Motivele sunt nenumărate, de la patriotism și aprecierea valorilor naționale până la stimularea economiei și reducerea costurilor. De ce să cumperi mere turcești din supermarket când găsești mere românești în piață, mai ieftine și mai gustoase? De ce să bei Danone când iaurturile Covalact, sana și chefirul sunt cu mult mai bune? De ce să cumperi Lipton când poți alege unul din ceaiurile Fares, mai accesibile și poate chiar mai naturale?

Hotcity vine cu o campanie foarte drăguță menită să promoveze produsele românești și ne încurajează să le cunoaștem și să le redescoperim. Dacă vă uitați puțin peste Topul 100 produse românești pe care le folosim, o să aflați că există multe mărci autohtone, majoritatea cu tradiție în domeniile lor și de bună calitate, dar despre care nici nu știam că sunt de fapt românești. Cosmeticele Ivatherm folosesc apă termală de la Băile Herculane, ID Sarrieri este un brand de lenjerie de lux cunoscut în întreaga lume, Musette și Veronesse fac pantofi superbi…

Mie îmi plac produsele românești și le cumpăr de fiecare dată când am ocazia. Folosesc cosmetice Elmiplant și Gerovital de mulți ani, nu trec niciodată pe lângă un magazin Plafar fără să mă aprovizionez cu toate minunățiile, iubesc brânza și laptele de la țăranii din piață, îmi plac semințele prăjite și eugenia și ador ceaiul verde cu lămâie și vanilie de la Fares! Și dacă ar fi să aleg dintre toate astea un singur produs românesc pe care l-aș lua cu mine până la capătul lumii (momentan nu a ajuns decât până în Anglia), atunci acel produs ar fi negreșit pudra de argilă de la Aslavital. Dintre toate investițiile cosmetice pe care le-am făcut de-a lungul anilor, de la tratamente naturiste până la cosmetice franțuzești de lux, nu am rămas cu adevărat fidelă decât pudrei de argilă, și asta pentru că e pur și simplu cea mai bună.

Acnee, ten obosit, riduri, exces de sebum, cuperoză… O poți combina cu aproape orice fruct sau legumă pe care o găsești prin casă, iaurt, miere sau ulei de măsline, în funcție de tipul de ten, și obții cea mai eficientă mască cu putință. Este bogată în minerale (fier, magneziu, zinc sau potasiu), are proprietăți antitoxice, antiseptice și cicatrizante, redă luminozitatea tenului și îl curăță de pete. Din cauza faptului că oxidează destul de rapid în contact cu obiectele de metal, la prepararea măștii nu ai voie să folosești decât vase și unelte din sticlă, porțelan sau lemn.

Nu știu cine a avut pentru prima dată ideea de a-și pune “pământ” pe față, dar cu cât citesc mai mult despre argilă, descopăr lucruri surprinzătoare. I se mai spune și pământ viu pentru că are o compoziție chimică asemănătoare cu cea a corpului uman și se poate administra și intern, pentru detoxifierea organismului sau pentru tratarea unor afecțiuni precum ulcerul gastric și insuficiența hepatică.

Eu rămân la părerea că cele mai eficiente cosmetice cu efecte imediate, dar și pe termen de lungă durată, sunt cele cât mai naturale cu putință și fără parabeni, conservanți sau ingrediente impronunțabile care cu timpul ajung să afecteze sănătatea tenului. Și ce poate fi mai natural și mai benefic decât o mască pe care ți-o faci singur și în a cărei compoziție ai absolută încredere?