Lecturi de februarie

Luna februarie pare mai scurtă de la an la an, în ciuda celor 28 zile pe care le are, în principiu. Trece mereu prea repede și e rareori productivă. Așa se explică probabil și faptul că am citit ceva mai puțin cantitativ decât în ianuarie (dar poate mai mult din punct de vedere calitativ), iar cea mai mare realizare o constituie cele două romane în portugheză, după o pauză lungă de aproape doi ani.

The Lost Symbol (Simbolul pierdut) de Dan Brown este cartea cu care mi-am început luna și pe care așteptam cu multă nerăbdare să o citesc, pentru că mă  așteptam la un thriller fascinant și plin de mister, așa cum parcă numai Brown știe să scrie. Pentru fanii Dan Brown și pentru cei care preferă romanele de care să nu se mai desprindă, este cartea ideală! Pentru că nu are rost să mă repet, mai multe am scris aici despre autor și ultimul său roman publicat.

 

 

Memoirs of a Geisha (Memoriile unei gheișe) de Arthur Golden. Cu toate că am văzut filmul acum câțiva ani, memoria mea se încăpățâna să-și amintească altceva despre această poveste decât că a fost foarte frumoasă și emoționantă (ba chiar am și plâns o bucată, dacă nu mă înșel) și că se termină cu bine. Așa că am citit romanul fără să mă deranjeze în vreun fel faptul că deja în mintea mea se cuibărise o parte din adaptarea cinematografică. Și l-aș mai citi de o mie de ori, pentru că atât de fain scrie Golden încât aproape că nici nu-ți mai pasă de orice altceva decât de cartea pe care o ai în mână. Un roman despre destin și o poveste cum nu se poate mai frumoasă, iar Golden spune multe lucruri pe ai vrea să le ții minte toată viața.

Paddy Clarke Ha Ha Ha de Roddy Doyle este prima carte pe care mi-am cumpărat-o în Anglia. În anul întâi de facultate o împrumutasem de la o colegă, însă nu am reușit să o duc până la capăt din motive de Shakespeare – povestea vieții mele din facultate:). A trecut ceva timp din noiembrie 2006 până în februarie 2011 și când am văzut-o în librărie anul trecut am considerat că este un semn, un soi de ocazie pentru mine să închei socotelile cu trecutul, cu lucrurile începute și lăsate baltă. Știu că sunt multe treburi mai importante pe care le-am abandonat, dar toți trebuie să începem de undeva, până la urmă. Romanul lui Roddy Doyle este despre lumea văzută prin ochii inocenți ai unui puști de 11 ani, povestit într-un ritm alert și într-un dialect irlandez savuros. Pe Paddy l-am văzut ca pe un Holden Caulfield din The Catcher in the Rye (De veghe în lanul de secară) înainte să devină adolescent și să fugă de acasă, un personaj sensibil și surprinzător de înțelept pentru vârsta lui. Romanul te face să-ți amintești că nimic nu e mai frumos decât să fii copil și că la vârsta aceea suntem toți la fel, români sau irlandezi, Nică al lui Creangă sau Paddy al lui Doyle…

O Mistério da Légua da Póvoa (Misterul din Légua da Póvoa) de Agustina Bessa-Luís se vrea a fi un roman-foileton al scriitoarei portugheze, după modelul capodoperelor lui Dickens. Până la urmă, volumul este mai degrabă o colecție de articole publicate de autoare, a căror temă o constituie viața înaltei societăți din Portugalia începutului de secol XX. Este povestea unei aristocrate care își părăsește soțul cu care era căsătorită de mai bine de 30 ani pentru șoferul cu mult mai tânăr și mai sărac, pe care mărturisește că l-a iubit fără să fi avut o relație, incident care a uimit întreaga opinie publică la acea dată.

Um Crime no Expresso do Oriente (Crima din Orient Express) de Agatha Christie este o carte absolut genială, cum bănuiesc că este oricare dintre capodoperele scriitoarei britanice. Am profitat de faptul că volumul pe care l-am adus cu mine în Anglia era tradus în portugheză, așa că am reușit să împușc doi iepuri dintr-un foc, să citesc ceva drăguț și ușor și să-mi exersez limba (pe care din nefericire am cam început s-o uit). Un roman numai bun de citit, pentru toți fanii Agatha Christie și ai literaturii polițiste și nu numai.

 

A Tale of Two Cities (Povestea celor două orașe) de Charles Dickens. Nu știu alții cum sunt, dar mie una mereu mi-a plăcut Dickens. Nu știu cum de a reușit să ascundă mereu câte ceva fascinant în fiecare dintre multele romane pe care le-a scris. Foarte interesant ar fi de citit chiar povestea vieții lui, destul de controversată și plină de aventuri, mai mult sau mai puțin fericite. A Tale of Two Cities vorbește despre Londra și Paris în timpul Revoluției franceze de la sfârșitul secolului XVIII și e plină de întâmplări neașteptate și personaje pitorești, ca oricare dintre romanele lui Dickens. Și cred că toată lumea a întâlnit măcar o dată faimoasele cuvinte cu care începe povestea:

It was the best of times, it was the worst of times, it was the age of wisdom, it was the age of foolishness, it was the epoch of belief, it was the epoch of incredulity, it was the season of Light, it was the season of Darkness, it was the spring of hope, it was the winter of despair, we had everything before us, we had nothing before us, we were all going direct to heaven, we were all going direct the other way – in short, the period was so far like the present period, that some of its noisiest authorities insisted on its being received, for good or for evil, in the superlative degree of comparison only.

Little Women (Micuțele Doamne) de Louisa May Alcott este poveastea a patru surori și se petrece în timpul Războiului civil american. Așa cum spunea și Tomata, la care am citit cea mai faină recenzie până acum, cartea este frumoasă în mare parte pentru personajele speciale, atât de diferite între ele, fiecare înzestrat cu calități fizice și morale deosebite.

Cuvinte din filme

Tomata îmi cere, în cea mai recentă leapșă de pe blogul ei, să împărtășesc trei citate din filme care mi-au fost dragi, care mi-au plăcut sau care m-au amuzat. O idee foarte drăguță de dat mai departe, însă eu am avut nevoie de câteva zile bune să pot să-i dau de cap, dintr-un motiv foarte simplu: eu nu (prea) mă uit la filme. Citesc multe cărți și mă uit la seriale de fiecare dată când prind ocazia, însă aș putea să număr pe degete toate filmele pe care le-am văzut anul trecut, de exemplu. Cu toate astea există câteva replici (cu excepția clasicului You had me at hello) pe care le păstrez în minte și care sunt numai bune de spus mai departe.

Primele cuvinte sunt din Big Fish, superbul film al lui Tim Burton, o poveste fantezistă despre un personaj descris ca fiind Santa Clause and the Easter bunny combined, just as charming and just as fake (Moș Crăciun și Iepurașul de Paști, pe cât de savuros, pe atât de fals):

He talked about a lot of things that he never did and did a lot of things that he never talked about. (A povestit despre o groază de lucruri pe care nu le-a făcut niciodată și a făcut o groază de lucruri despre care nu a povestit niciodată) – Povestea este, de fapt, despre un mitoman, dar dacă vedeți filmul o să înțelegeți câte sensuri noi pot căpăta aceste cuvinte.

Următoarea replică îi aparține lui Hitch, personajul din filmul omonim, și o să fie foarte ușor de înțeles de ce mi-a plăcut atât de mult:

Life is not the amount of breaths you take, it’s the moments that take your breath away.

Iar al treilea citat provine de fapt dintr-una din cărțile mele preferate, dar pe care îmi permit să o includ în această listă pentru că a fost totuși ecranizată (deși mărturisesc că n-am văzut filmul, dar e cu Anthony Hopkins, deci merită o șansă). Cartea este The Remains of the Day (Rămășițele zilei), de Kazuo Ishiguro), o poveste tristă și înduioșătoare despre dragoste, ratare și vise irosite, iar citatul prinde viață în special dacă ajungi să cunoști personajele:

“But what is the sense in forever speculating what might have happened had such and such a moment turned out differently? One could presumably drive oneself to distraction in this way. In any case, while it is all very well to talk of ‘turning points’, one can surely only recognize such moments in retrospect. Naturally, when one looks back to such instances today, they may indeed take the appearance of being crucial, precious moments in one’s life; but of course, at the time, this was not the impression one had. Rather, it was as though one had available a never-ending number of days, months, years in which to sort out the vagaries of one’s relationship with Miss Kenton; an infinite number of further opportunities in which to remedy the effect of this or that misunderstanding. There was surely nothing to indicate at the time that such evidently small incidents would render whole dreams forever irredeemable.”

Iar ca bonus vă ofer trei replici de seriale care sigur or să vă placă:

By drinking, i’m helping the kids. The more i drink, the less there is for the kids to drink. (Bând, ajut copiii. Cu cât beau eu mai mult, cu atât rămâne mai puțină băutură pentru copii) Phoebe din Friends

Don’t mistake coincidence for fate. (Nu confunda coincidența cu soarta) John Locke din Lost

Okay, here it is, your choice… it’s simple, her or me, and I’m sure she is really great. But Derek, I love you, in a really, really big pretend to like your taste in music, let you eat the last piece of cheesecake, hold a radio over my head outside your window, unfortunate way that makes me hate you, love you. So pick me, choose me, love me. Cea mai drăguță declarație de dragoste din istoria televiziunii îi aparține lui Meredith Grey din, negreșit, Grey’s Anatomy

Aș vrea ca leapșa să meargă mai departe la Ana, Ela, Luiza și Blooo, care știu eu că sunt mult mai pasionate de filme decât mine…