Lecturi de martie

Postul de față vine cu o ușoară întârziere de o săptămână din motive de Polonia. Recunosc că mi-ar fi plăcut să fiu punctuală și să apuc să vorbesc despre toate cărțile faine pe care le-am citit în ultimele săptămâni, însă timpul nu prea are răbdare când ai multe de făcut… Așa că o să mă mulțumesc acum cu câteva cuvinte despre romanele din martie.

Love in the Time of Cholera (Dragostea în vremea holerei) de Gabriel García Márquez este prima carte a sud-americanului pe care am citit-o până acum. Deși căutam inițial Un veac de singurătate, m-am gândit că nu pot să ratez unul dintre cele mai bune romane de dragoste ale secolului XX, după cum spun multe cronici. Oricât de mult mi-a plăcut cartea, îmi este imposibil să o văd ca pe o poveste de dragoste, ci mai degrabă ca pe o cronică a nebuniei unui personaj etern îndrăgostit de o imagine din tinerețe. Protagoniștii ajung să își trăiască idila abia după mai bine de 60 de ani și, deși pentru unii ar fi dovada vie că iubirea învinge, pe mine romanul nu m-a convins. Gabriel García Márquez mi-a amintit de Saramago, prin ironie și stilul pe alocuri asemănător, și chiar vreau să-l descopăr și în alte romane.

Shalimar de Clown (Shalimar Clovnul) de Salman Rushdie este un roman tare straniu. Îți dai seama că ai ajuns ca prin minune la ultima pagină și că ți-a plăcut, dar nici nu-ți poți explica de ce. O carte despre violență, răzbunare și război, care te plimbă pe mai multe continente, între America, Belgia și Franța în anii ’40, Anglia, Cașmir și India. Un triunghi amoros format dintr-un musulman, un hindus și un evreu, care implică probleme religioase, pe lângă cele politice, sociale și filozofice legate de cel de-al doilea război mondial și de distrugerea Cașmirului în anii ’60. Shalimar pare a fi un roman diferit de celelalte scrise de Rushdie, fiind complet lipsit de misticismul care l-a consacrat pe scriitorul de origine indiană, însă reușește să exercite o fascinație stranie asupra cititorului.

Norwegian Wood (Pădurea norvegiană) de Haruki Murakami. Murakami este unul dintre scriitorii pe care mi-am propus să-i descopăr pe viitor, la fel ca și Márquez sau Rushdie. Norwegian Wood pare să fie una dintre cele mai populare opere ale sale, proaspăt ecranizată și care s-a bucurat de un succes răsunător încă de la lansare. Este un alt roman de dragoste celebru, despre care se tot scrie că face parte dintre cele mai frumoase povești scrise în ultimii ani. Poate că sunt eu mai greu de mulțumit sau poate că am citit prea multe cărți bune ca să mă mai las impresionată de orice (sau, din contră, poate am citit prea multe cărți proaste ), însă de această dată Murakami m-a lăsat rece. Povestea mi s-a părut trasă de păr și personajele ușor forțate, însă la fel ca și în cazul lui Shalimar Clovnul, romanul de față pare să fie total diferit de stilul tipic al autorului, ceea ce mă face să-i acord lui Murakami încă o șansă să mă impresioneze – asta și datoriă cărții despre alergat, căreia îi dau nota 10.

This River (Acest râu) de James Brown este o carte pe care am primit-o de la Goodreads, într-un concurs de popularizare a autorului destul de obscur la ora actuală. Este un roman autobiografic despre lupta lui Brown cu drogurile și alcoolul, despre dependența sub toate formele ei și slăbiciunile omenești, despre a cădea și a te ridica de fiecare dată, uneori mai puternic, alteori mai slab, însă de a nu renunța niciodată la viață și la lupta de supraviețuire.

 

 

 

Jane Eyre de Charlotte Bronte este una dintre acele povești clasice pe care toată lumea le cunoaște, însă pe care prea puțini le (mai) citesc. Știam nu doar cum începe, dar și cum se termină, însă mi-am propus pentru anul acesta să citesc nu doar romane care mă atrag, ci și opere care nu trebuie să lipsească de pe lista nimănui – iar aici intră, din nefericire, multă literatură victoriană. Spre deosebire de Wuthering Heights (La răscruce de vânturi) al surorii Emily Bronte, pe care o ador și aș citi-o de nenumărate ori, lui Jane Eyre îi lipsește intensitatea și spontaneitatea care ar putea să te fascineze, căci lucrurile se mișcă lent și plicticos, așa cum numai victorienii știau să își redea viețile în proză…

Life of Pi (Viața lui Pi) de Yann Martel se află undeva la granița dintre distopie și fabulă cu animale. Cu toate astea, nu e un roman pentru copii, în ciuda poveștii cu naufragiați care te-ar putea duce cu gândul la Robinson Crusoe sau poate chiar și la Călătoriile lui Gulliver. Și pentru că un paragraf nu ar fi niciodată suficient să rezume ideile esențiale ale romanului, promit să vorbesc mai pe larg despre cartea lui Martel într-un post viitor.

The Prince of Mist (Prințul ceții) de Carlos Ruiz Zafón a fost scris inițial ca un roman pentru adolescenți, însă popularitatea de care s-a bucurat l-a făcut celebru printre cititorii de toate vârstele. Pe Zafón l-am descoperit abia anul trecut când am citit Umbra vântului, cea mai cunoscută dintre operele scriitorului spaniol, iar stilul lui de a construi suspansul pagină cu pagină și de a introduce elemente magice și suprarealiste în fiecare dintre poveștile sale reușesc să te atragă ca un magnet. L-am citit într-o singură noapte și doar pentru că eram pe punctul de pierde avionul spre Polonia m-am îndurat să las ultimele 10 pagini pe mai târziu, deși mi-a părut tare rău că trebuie să mă desprind de atmosfera aceea de suspans și mister atât de bine regizată de Zafón.

Slaughterhouse Five or The Children’s Crusade (Abatorul cinci sau cruciada copiilor) de Kurt Vonnegut este o carte grea, mult prea grea pentru a fi descrisă în doar câteva cuvinte. În plus, Vonnegut trebuie descoperit în toate romanele sale, unul singur nu ar fi de ajuns pentru a putea spune că l-ai înțeles. Deși Abatorul are mai puțin de 200 de pagini, cred că aș avea nevoie de două ori mai multe de critică, iar după ce o să-mi fac “temele pentru acasă”, o să încerc să revin cu un post detaliat despre romanul anti-război al lui Vonnegut.

Advertisements

Povestea piticilor din Wrocław

Povestea piticilor din Wrocław are, surprinzător poate, origini istorice cu iz anarhist și revoluționar din perioada comunistă a Poloniei. La începutul anilor ’80 a apărut în Wrocław o nouă mișcare politică și culturală numită Orange Alternative (Alternativa portocalie). Scopul lor era acela de a aduce suprarealismul socialist la viață și credeau în cuvintele faimosului poet polonez Maria Konopnicka: ‘whether you want it or not, there are dwarfs in the world’ (fie că vrem sau nu, există pitici pe lume). Militanții luptau împotriva ipocriziei Republicii socialiste fără a apela la violență, încercând să saboteze ‘milicja’ (miliția) care acoperea cu vopsea graffiti-urile și inscripțiile anti-comuniste din spațiile publice. Alternativa portocalie desena pitici peste aceste urme lăsate de miliție și de atunci piticii au devenit simbolul mișcării și al orașului. Waldemar Fydrych, conducătorul Alternativei, spunea că graffiti-urile anti-comuniste erau teza, vopseaua miliției antiteza și piticii sinteza. Un protest pașnic prin absurd…

Alternativa portocalie a organizat în anii ’80 diverse evenimente de protest care s-au bucurat de sprijinul popular, în special din partea tinerilor. Au împărțit pe străzi hârtie igienică pentru a ridiculiza lipsa de produse de larg consum din societatea comunistă și au organizat “Revoluția Piticilor”, un eveniment în cadrul căruia peste 10.000 persoane s-au strâns în centru orațului purtând pălării portocalii. Astfel de manifestări se soldau, de obicei, cu arestarea câtorva sute de participanți care nu reușeau să scape la timp. La un moment dat, rebelii au reușit să provoace miliția să aresteze 77 de Moși Crăciuni sau, cu altă ocazie, toate persoanele care purtau ceva roșu. Unul din sloganurile lor preferate era: “Citizen, help the militia, beat-up yourself.” (Cetățeni, ajutați miliția, bateți-vă singuri.)

Piticii așa cum îi putem vedea astăzi, sub formă de statui, au început să apară abia în august 2005. De atunci, au împânzit străzile din centrul orașului și numărul lor exact este încă necunoscut. Pe unii îi poți zări numaidecât în locurile aglomerate, pe alții trebuie să-i cauți atent prin spatele altor statui, iar pe mulți îi poți scăpa din vedere pur și simplu trecând pe lângă ei. Și nu e de ajuns să te uiți pe unde mergi ca să-i descoperi la vreun colț de stradă, pentru că, de exemplu, unii sunt cocoțați pe stâlpii de iluminat. E o adevărată aventură să mergi pe urmele piticilor, cu atât mai mult cu cât fiecare are un nume diferit și propria lui poveste.

Życzliwek
Friendly dwarf dwells near Spring Fountain, smiles at all the passers-by and give them sunflowers. If you stroke his cap, Friendly dwarf will bring you a few drops of happiness from the fountain. He is said to be the happiest dwarf in Wroclaw!

Rzeźnik (na Jatkach)

Śpioch
Sleepy is at St. Nikolas str., in the back of the historic houses “John and Margaret”. There’s an entrance to the Dwarf’s Village. The entrance to their settlement is guarded by Sleepy. Fortunately, he isn’t very vigilant. If you tiptoe to him and look through the key hole, you may see the Magic World of Dwarfs…

Gołębnik (obok Spiża)

The Motorcyclist
He rides his motorcycle using one hand while waving with the other to drivers and passers-by. Who is it? The first dwarf in the city to ride a motorcycle and a devoted friend of all motorcycling fans.

Syzyfki (na Świdnickiej)
Sisyphuses are two dwarfs who couldn’t agree with each other. One of them pushes a stone ball and the other pushes it back. They have been at the same place for 200 dwarf years. And you still can hear as follows: “Go ahead, push, push!… Why are you staring? Why don’t you help me? I protest. I won’t go any further, push the ball yourself!”


The Withdrawer Dwarf
A regular guest in the human BZ WBK bank branch at the Wroclaw’s Old Market Square. Every now and then he disappears, only to spend the money he paid out of the bank, but then he always comes back for another portion of the cash.

Jeden ze Słupników na Oławskiej

Głuchak, Ślepak i ‘W-skers (przed wejściem do Ratusza)
There are three of them – W-skers, Blind and Deaf. They patrol the city looking for architectural barriers. Each of them in his own, special way tries to change our thinking about disabled. And their lives aren’t easy at all. You will find them in front of the town-hall.

Mai mulți pitici puteți admira aici și aici. Iar aici găsiți poveștile unora dintre ei și câteva legende despre pitici în general.

Wrocław

Wrocław (pronunțat vrotswaf) sau Breslau, pe numele lui nemțesc, se bucură de o istorie foarte bogată. De-a lungul vremii, a făcut parte din Polonia, Bohemia, Austria, Prusia și Germania. După cel de-al doilea război mondial a devenit cel mai important oraș din sud-vestul Poloniei.

La prima vedere, Wrocław pare un oraș pur nemțesc, stilul arhitectonic și urbanistic fiind ușor de recunoscut. În plus, toate anunțurile importante sunt scrise în polonă, engleză și germană, asta și datorită numărului mare de turiști veniți din Germania aflată la doar câțiva kilometri distanță. Și pentru că le-a aparținut cândva, nemții încă păstrează o profundă afecțiune pentru Wrocław și în ultimii ani au contribuit substanțial la renovarea orașului. Piața Centrală sau Rynek este zona zero a orașului, locul unde se petrec toate evenimentele culturale și unde se găsesc nenumărate cafenele, baruri, terase și restaurante (unele dintre cele mai faine pe care le-am văzut până acum). Deși datează din secolul XIII, a fost complet distrusă în timpul celui de-al doilea război mondial și reconstruită în anii ’50.

Primăria din Wrocław, una dintre puținele clădiri care au supraviețuit bombardamentelor

Vedere asupra centrului din vârf de turn

Wrocław este situat pe râul Odra, Oder pe numele lui nemțesc, care străbate orașul de la est la vest printr-o serie de canale și formează câteva insulițe superbe chiar în centrul urbei. Tocmai de aceea Wrocław este supranumit orașul podurilor, unul mai frumos decât celălalt și pe care le găsești la orice pas.

Cea mai impresionantă dintre insulițe este Ostrów Tumski, vechi centru al orașului medieval, sanctuar religios cu o istorie foarte bogată. Toată zona are un aer atât de liniștit, încât după ce treci podul spre Ostrów Tumski te simți undeva rupt de lume și la sute de kilometri depărtare de oraș:

O străduță din centru

Un loc unde se bea bere bună și proaspătă

Iar în episodul următor o să vă povestesc despre piticii din Wrocław, principala atracție a orașului (cel puțin pentru mine)…