Poveste cu alcoolici sau De ce nu cred eu în căsnicie

Un el și o ea intră într-un bar pub, ca să respectăm adevărul istoric. Ambii pe la vreo 60 și ceva de ani, clătinându-se pe picioare și părând să sfideze gravitația la fiecare pas. Se așează la bar și comandă o bere pentru el și un pahar de vin pentru ea. Roșu să fie. Ba nu, știi ceva, mai bine alb. Da să fie cu gheață și apă minerală. Dar nu prea multă, că se diluează vinul apoi. Știi ceva, mai bine nu mai pune decât vin.

El se afla în stadiul de ebrietate când simți nevoia obsesiv-convulsivă de a le povesti străinilor despre aventurile din armată și ce ți s-a mai întâmplat în ultimii… cam 40 ani, lucruri pe care începuse să i le mărturisească unei tinere americance aflată și ea la bar. În febra povestirii, el se întoarce cu tot spatele către nevasta care atinsese deja fundul paharului de vin și trecuse ușor de stadiul de ebrietate în care râzi absolut degeaba, avansând vertiginos către etapa în care te prăpădești ca bolovanul pe podea.

Ceea ce a și explicat bușitura care s-a auzit în momentul imediat următor, când gravitația a mai făcut încă o victimă. Și acum ajungem la subiectul căsnicie și absurditatea ei: ea zace leșinată și fără cunoștință pe podea, lumea din jur sare speriată neștiind ce să facă mai întâi, pe când el, neclintit de pe scaun, se uită scârbit peste umăr la nevasta-i inconștientă și spune: ”N-am s-o las eu pe ea să-mi strice seara”, continuându-și liniștit povestea despre cum și-a servit patria în Golful Mexic.

Poftim căsnicie!

Viața lui Pi

Despre Life of Pi (Viața lui Pi) s-ar putea spune multe și râuri întregi de cerneală ar curge până ca subiectul să fie cu adevărat epuizat. Și asta pentru că, în doar 300 pagini, vorbește despre atât de multe lucruri încât nici nu-ți vine a crede cum de a reușit Yann Martel să treacă prin idei filozofice despre religie și credință, statutul animalelor ținute în captivitate, aventuri fantastice cu naufragiați în mijlocul oceanului Pacific sau noțiunea de ficțiune în raport cu realitatea.

Dacă aș încerca să povestesc ce se întâmplă în carte, atunci v-aș fura ocazia de a descoperi singuri un roman surprinzător de la primul până la ultimul paragraf. Așa că o să mă limitez la doar câteva cuvinte pe care le-ați putea citi pe coperta oricărei cărți: un puști indian pe nume Pi naufragiază pe o barcă de salvare ai cărei unici supraviețuitori sunt o hienă, o zebră, o femelă urangutan și un tigru bengalez. E ușor de bănuit care dintre mamifere supraviețuiește pe seama celorlalte și ce scene sângeroase se desfășoară pe parcurs, iar faptul că Pi ajunge  să dreseze tigrul este unul din elementele fantastice în care abundă acest roman.

Nu știu dacă umorul fin sau stilul fascinant al lui Yann Martel sunt de vină, însă abia după ce am ajuns la sfârșitul poveștii mi-am dat seama că Life of Pi este cel mai violent roman pe care l-am citit vreodată. Uitați de Portocala mecanică sau de orice altă narațiune sângeroasă pe care ați întâlnit-o până acum, povestea lui Pi te face să te cutremuri gândindu-te de ce suntem noi oamenii capabili în situațiile limită. Pentru că ficțiunea nu este decât “transformarea selectivă a realității” și povestea cu o hienă, o zebră, o femelă urangutan și un tigru bengalez devine de fapt o simplă alegorie pentru o poveste cu oameni, care se dovedesc a fi mai sălbatici și mai cruzi decât toate animalele împreună. Nu degeaba “cel mai periculos animal dintr-o grădină zoologică este omul”… Cheia întregului roman este de fapt întrebarea pe care Pi o adresează la sfârșit: “Care dintre povești este mai bună, cea cu animale sau cea fără animale?”

*Iar în 2012 se lansează și filmul, în regia lui Ang Lee, după ce Alfonso Cuarón și Jean-Pierre Jeunet s-au retras din cursă…

Lecții de viață

Cu toții învățăm atâtea de-a lungul unei zile sau al unei vieți întregi, unii de la alții sau chiar de la noi înșine. Sasha m-a făcut să-mi amintesc lecțiile cele mai de seamă pe care le-am primit eu.

Am învățat că minunile există și că apar nu atunci când le așteptăm sau când ni le dorim mai tare, ci la momentul potrivit.

Am învățat că o minune nu vine niciodată singură, ci se produce o reacție în lanț, în care o minune dă naștere alteia, uneori în multipli de 3, dar de fiecare dată în numărul potrivit.

Am învățat că nu ai voie să te mulțumești doar cu puțin, căci în felul acesta nici nu vei putea vreodată mai mult de-atât.

Am învățat că nu există sfârșituri, ci doar începuturi.

Am învățat că noi, oamenii, putem depăși imposibilul atunci când ne propunem, trebuie doare să nu încetăm niciodată să credem că putem.

Am învățat că viitorul nu există cu adevărat și că trecutul se schimbă de la o clipă la alta. Nu există decât momente, și momente, și momente…

Am învățat că planurile și calculele sunt zadarnice și nu funcționează niciodată așa cum le gândim noi.

Am învățat că cea mai eficientă strategie pentru o viață fericită e să te înconjori de oameni care te fac fericit.

Am învățat că există oameni care trec prin viața ta fără să lase vreo urmă, dar și oameni care te fac să te oprești din drum doar pentru a-i avea aproape.

Am învășat că distanțele le clădim noi și doar de noi depinde să le doborâm.

Am învățat că mai am încă multe de învățat…

Iar acum aș vrea să ne spună și Tomata, Bianca, Ela și Coolnewz despre lecțiile pe care le-au primit în dar de la viață.

British Museum

British Museum este unul dintre cele mai mari muzee din lume. Cu mai bine de 70.000 expoziții și 7 milioane de exponate pe o suprafață de peste 2.5 mile, este una dintre cele mai vaste colecții de antichități de pe toate continentele. Colecțiile de artă din Grecia și Roma antică sunt unice, cea egipteană este cea mai însemnată colecție din afara Egiptului, la care se adaugă comori neprețuite din perioada Anglo-Saxonă, Africa, Japonia, China, India, Mesopotamia sau America de Nord, Centrală și de Sud. Toate aceste cifre devin cu atât mai impresionante când îți amintești că British Museum este, printre altele, cel mai mare muzeu al bunurilor furate, o adevărață colectie de jafuri comise de britanici de-a lungul secolelor coloniale în întreaga lume.

Clădirea originală care găzduiește toate aceste colecții datează din secolul XIX, fațada impresionantă cu coloane ionice contrastând puternic cu sala centrală foarte modernă din sticlă, marmură și oțel unde se află una dintre cele mai extinse cupole din lume.

Galeriile dedicate Greciei și Romei antice reprezintă cea mai extinsă secțiune a muzeului. Localizate de-a lungul a trei etaje, ai nevoie de cel putin 3-4 ore pentru a le admira în toată splendoarea lor. Unele dintre ele sunt minuni ale lumii antice, frânturi din construcții arhitectonice remarcabile, smulse de-a lungul vremii direct din zidurile monumentelor. Printre cele mai importante se află Monumentul Nereidelor, un templu originar din secolul IV construit in Lycia, aflată astăzi pe teritoriul Turciei Moderne. Nereidele, fiicele lui Nereus, erau nimfele mării sau Aurae, zeițele vântului.

Una dintre cele mai faimoase relicve ale British Museum o constituie sculpturile Parthenonului, cunoscute drept Marmurile Elgine, după lordul Elgin care a începuit să le smulgă de pe zidurile monumentului din Atena în 1801. Fiind ambasadorul britanic la Constantinopol, Elgin a pretins că deține permisiunea autorităților otomane pentru a îndepărta orice piesă conținând inscripții și sculpturi. Așa se face că a furat majoritatea sculpturilor și a basoreliefurilor de pe fresca Parthenonului, pe care le-a afișat apoi cu nerușinare în grădina vilei sale din Londra, până în momentul în care a fost forțat să le vândă statului. Deși grecii au cerut în repetate rânduri înapoierea statuilor pentru a le expune în muzeul construit special pentru acestea lângă Acropole, englezii au pretins că acestea se află în mai mare siguranță la British Museum – lucru deloc adevărat, căci multe dintre artefacte au fost afectate în timpul petrecerilor private găzduite de muzeu. Și cum ar putea oare englezii să renunțe la sculpturile Parthenonului când acestea se află într-o sală care de la bun început a fost construită tocmai pentru a le afița doar pe ele? Din nefericire însă, frescele de marmură pot părea ușor dezamăgitoare ca simple bucăți de piatră, smulse dintr-un tot unitar și al căror loc de drept este cu totul altul decât o sală impozantă și rece…

O altă relicvă cu o valoare inestimabilă o constituie fresca Mausoleului de la Halicarnassus (orașul Bodrum de azi), mormântul regelui Maussollos datând din secolul IV și una dintre cele Șapte Minuni ale Lumii Antice.

Colecțiile din antichitatea Orientului Apropiat acoperă Egiptul, Siria și Mesopotamia, printre care se numără sculpturi și basoreliefuri cu inscripții cuneiforme (printre care și fragmente din Epopeea lui Gilgamesh) și hieroglife, plus o vastă galerie de mumii egiptene.

Urmează apoi nenumărate galerii dedicate unora dintre cele mai mari civilizații precum Japonia, China, Coreea, India și Islam, dar și din America de Nord și Mexic – una din preferatele mele.

Și bonus absolut, o statuie de pe Insula Paștelui:

Între a naște și a te naște

V-ați întrebat vreodată de ce verbul a naște poate căpăta sensuri noi atunci când este reflexiv, de ce a se naște diferă atât de mult de varianța lui inițială? Ce înseamnă, până la urmă, să fii născut și să te naști?

Eu am început să-mi pun astfel de întrebări datorită lui Marin Sorescu, căci nu mi-am mai putut scoate din minte cuvintele personajului său Iona, profetul înghițit de balena uriașă: “Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire, mai naște-mă o dată!” Ce ușor ar fi să-ți iei viața de la capăt atunci când ești nemulțumit de calea pe care ai ales-o sau de direcția către care te îndrepți, cu sau fără voia ta… Greșeala lui Iona e că nu i se adresează persoanei potrivite, căci o mamă nu poate decât să te ajute să vii pe lume, numai de tine depinde să și devii.

Saramago vorbește despre această diferență dintre a fi născut și a te naște: “Viețile nu încep atunci când oamenii se nasc, dacă ar fi așa fiecare zi ar fi o zi câștigată, viețile încep mai târziu, uneori prea târziu, ca să nu mai vorbim de cele care de-abia începute se și sfârșesc.” A te naște cu adevărat nu este atunci când respiri pentru întâia oară, proaspăt ieșit din pântecele mamei. Să te naști înseamnă de fapt să renaști, să devii mereu altcineva, cu fiecare pas mai aproape de acel cineva care își dorești cu adevărat să fii.

Ultimele cuvinte îi aparțin nimeni altuia decât columbianului Gabriel García Márquez: “Oamenii nu se nasc o dată și pentru totdeauna atunci când mamele lor le dau viață, ci viața îi obligă de fiecare dată să se nască ei înșiși.”

Cele trei opere citate mai sus sunt Iona de Marin Sorescu, Pluta de piatră de José Saramago și Dragostea în vremea holerei de Gabriel García Márquez.

Despre avort

Avortul a fost mereu și o să fie mult timp de acum înainte o chestiune puțin spus controversată. Crimă sau act inofensiv, moral sau imoral, legal sau ilegal, un păcat capital sau o alegere personală, părerile sunt împărțite și concluziile niciodată aceleași. Însă nu despre avort în general am eu de gând să vorbesc în acest articol (și nici măcar despre faptul că acum se poate avorta printr-o simplă pastilă de la farmacie), ci despre avortul în Portugalia și mai degrabă cum a fost el privit de opinia publică.

Un mic context: în Portugalia avortul a fost interzis până în anul 2007, când s-a realizat un al doilea referendum care întreba: Sunteți de acord cu dezincriminarea întreruperii voluntare a sarcinii, dacă aceasta se realizează, prin alegerea făcută de femeie, în primele zece săptămâni, în instituții de sănătate autorizate din punct de vedere legal? Primul referendum din 1998 a fost respins de 51% din populație, însă în 2007 aproape 60% din populația alegătoare prezentă la vot a aprobat legalizarea avortului. Fiind o țară catolică și conservatoare, în Portugalia au existat numeroase controverse și discuții interminabile până la a se ajunge la un asemenea rezultat.

Lăsând deoparte opiniile presei “serioase” de la vremea aceea, mie mi-a rămas în minte mai degrabă o interpretare umoristică a întregii probleme. În rolurile principale îi veți remarca pe membrii grupului Gato Fedorento (Motanul împuțit), care fac un soi de teatru de revistă, foarte populari în Portugalia și a căror emisiune a rulat ani buni pe postul național de televiziune RTP.

Pentru că filmulețul în sine s-ar putea să nu vă spună prea multe (nu doar că vorbesc în portugheză, dar au și un debit verbal și o intonație colocvială care îngreunează puțin lucrurile), o să interpretez eu întreaga conversație. Un domn prezentator sfătos și plin de sine își începe pledoaria: Întrebarea care ne este pusă în referendum este o întrebare mincinoasă. Una e dezincriminarea avortului și alta e liberalizarea avortului. Sunt de acord cu prima parte a întrebării, dar dezaprob a doua parte. Prin această lege femeia poate avorta pentru că de-aia! Se duce la cinema, nu mai sunt bilete, așa că poate să avorteze! Nu putem să permitem ca așa ceva să se întâmple. Dezincriminarea femeii care avortează este favorabilă, liberalizarea avortului nu e! Deci dacă întrebarea ar fi fost: Sunteți de acord cu dezincriminarea femeii care avortează, dacă aceast lucru se realizează, prin alegerea făcută de femeie, în primele zece săptămâni, în instituții de sănătate autorizate din punct de vedere legal, eu aș vota că da.

Și acum o tânără portugheză îl întreabă pe maestru:

Profesore, avortul e un lucru extrem de oribil, nu-i așa?
Este.
Atunci ar trebui interzis.
Exact.
Dar eu aș putea să-l fac?
Ai putea.
Și ce mi s-ar întâmpla?
Nimic.
Dar ar fi împotriva legii?
Ar fi.
Și cum m-ar pedepsi legea?
În nici un fel.
Păi și asta nu-i puțin cam incoerent?
Avortul este interzis. Dar se poate face. Deși e interzis. Dar se poate face. Doar că e interzis…

Concluzia e de fapt în introducerea pe care am făcut-o: nu există nici o concluzie. Rău pentru unii și rău necesar pentru alții (căci nu-mi pot închipui pe cineva care să facă avort de plăcere), el există și e parte din societatea noastră. Temă de gândire pentru data viitoare rămân cuvintele care “împodobesc” o clădire din campusul universitar din Lisabona:

Eu avortez, tu avortezi, ea avortează. Un drept, o alegere.

Este sau nu un drept, o alegere a fiecăruia?

Despre gastronomia poloneză

Primul lucru care îmi vine în minte este asemănarea izbitoare a mâncărurilor poloneze cu cele românești: pline de carne, greoaie, care necesită în general multe ore de pregătiri, cu mese bogate și mai multe feluri de mâncare, cu paste făinoase și condimente care se regăsesc în majoritatea bucătăriilor est-europene.

O masă tradițională începe cu niște aperitive și câteva păhărele de vodcă. De fapt, mai corect ar fi să menționez că vodca este acompaniată de aperitive, și nu invers, în ordinea importanței. Herring marinat, brânză proaspătă cu cartofi copți, precum și un soi de carne crudă de porc amestecată cu ou, tot crud (pe care nu m-am încumetat să o încerc, din păcate – sau din fericire?) sunt cele mai comune mâncăruri care se servesc împreună cu vodca. Urmează apoi supa – de cartofi, roșii, pui, burtă, dar și sortimente mai stranii (czernina – din sânge de rață). Și polonezii folosesc barszcz la supe (mai precis, borș), dar pentru acrit se folosește și varza sau castraveții murați (cea mai delicioasă supă pe care am mâncat-o până acum este ogórkova, cea cu castraveciori).

Felul principal are la bază carnea și pastele făinoase – sau chiar o combinație între ele. Pierogi sunt poate cea mai cunoscută specialitate poloneză, un soi de ravioli umplute cu ciuperci, brănză proaspătă, carne, cartofi sau cu diverse fructe, ca desert (cireșe, căpșuni, afine, mere). Wikipedia susține că varianta românească poartă numele de piroști, chiroște sau colțunași. Mâncărurile pe bază de carne sunt kotlet schabowy (foarte asemănător cu șnițelul), kaczka z jabłkami (carne de rață cu mere), gulașul, gołąbki (sau cum le-am spune noi, sarmale – care se servesc tot cu smântână), kaszanka (un tip de cârnat preparat cu carne de porc în sânge, ficat, plămân și hrișcă).

Deserturile poloneze includ pączki (gogoși umplute cu marmeladă sau dulceață), sernik (prăjitură cu brânză proaspătă), makowiec (ruladă cu mac), pierniki (turtă dulce), krówki (cele mai bune caramele din lume), diverse sortimente de budincă și compot de fructe.

Cum este de așteptat, un asfel de festin culinar necesită întregi de îngurgitare și digerare, dar și de alergare prin parc pentru a contracara efectele secundare nedorite. Atâtea grăsimi, paste făinoase și zahăr combinate, la care se adaugă câteva păhărele bune de vodcă (pentru digestie, evident!) asigură la o singură masă tot necesarul caloric de care ai avea nevoie pentru 3 zile!

De menționat că nu am încercat chiar toate mâncărurile enumerate mai sus – pentru că în acest caz ar fi trebuit să-mi rezerv nu unul, ci două locuri de avion la plecare – dar cele pe care le-am gustat mi-au plăcut tare mult. În plus, în Wroclaw am găsit cea mai demențială combinație cu putință: broccoli în crustă de pui!

Și câteva imagini relevante:

Czernina, supa din sânge de rață, care nu arată nici pe departe atât de rău cum te-ai putea aștepta

Pierogi ruskie, umplute cu cartofi și brânză de vaci – preferatele mele

Oscypek, sortiment de brânză afumată din lapte de oaie, tradițional din regiunea Munților Tatra

Și un clip idilic despre gastronomia poloneză, menit să atragă masele de turiști:

Cracovia

Știți cum e atunci când nu faci lucrurile la timp și devin din ce în ce mai greu de dus la capăt? Așa am pățit eu cam toată luna aprilie, iar acum suntem deja în mai și mă lupt din greu să îmi adun gândurile să termin ceea ce am început. Mai exact, să vorbesc despre Polonia, pentru că mi-au rămas așa de multe de spus și atâtea poze care merită arătate…

Cracovia este unul dintre cele mai vechi orașe din Europa (primele vestigii arheologice datează din Epoca de piatră) și se bucură de o tradiție academică, artistică și culturală foarte bogată. Tot centrul istoric al orașului a fost declarat, pe bună dreptate, patrimoniu UNESCO, și este incredibil de bine conservat și amenajat – ceea ce mă face să spun, încă o dată, că avem enorm de multe de învățat de la polonezi. Universitatea Jagiellonă din Cracovia este una dintre cele mai vechi din Europa – a fost fondată în 1364 (cu fix 500 ani înaintea Universității din Iași, cea mai veche din România) – și cuprinde o vastă colecție de manuscrise medievale printre care se numără și scrierile originale ale lui Nicolaus Copernicus (De Revolutionibus).

Cine a văzut filme precum Lista lui Schindler sau Pianistul este familiarizat cu istoria orașului în perioada celui de-al doilea război mondial. Având o populație evreiască deosebit de numeroasă, Cracovia a fost scena unora dintre cele mai sângeroase momente din istoria umanității. Evreii au fost mutați de forțele naziste într-un ghettou în care condițiile de viață erau la limita supraviețuirii, de unde aveau să fie transportați la Auschwitz sau în alte lagăre de concentrare din împrejurimi. Roman Polanski, regizorul filmului Pianistul, este unul din supraviețuitorii acestui ghettou – un motiv în plus pentru a vedea sau revedea filmul, plin de scene cutremurătoare tocmai pentru că este inspirat din realitate.

Cracovia a fost numită Capitala Europeană a Culturii în 2000 și este, de departe, cel mai turistic oraș al Poloniei, reușind să atragă anual peste 7 milioane de vizitatori. Cele mai importante atracții ale Cracoviei sunt Piața Centrală cu Bazilica Sf. Maria și Palatul Țesătorilor Sukiennice, Castelul și Catedrala Wawel, Poarta medievală Sf. Florian cu turnul de apărare (Barbican). Muzeul Czartoryski, unul dintre cele 28 ale Cracoviei, găzduiește capodopere ale unor pictori precum Leonardo da Vinci și Rembrandt.

În Cracovia am văzut cel mai fain muzeu dintre toate cele pe care le-am întâlnit până acum. Podziemia Rynku este o galerie subterană aflată chiar sub Piața Centrală și Palatul Țesătorilor și aș fi trecut cu siguranță pe lângă ea (sau mai degrabă pe deasupra ei) fără să știu că există un întreg univers medieval la doar câțiva pași distanță. Vestigiile arheologice pe care le găzduiește sunt o descoperire recentă făcută în timpul restaurării Pieței (în 2005) și este surprinzător cât de repede s-au mișcat lucrurile pentru a ridica din nimic un muzeu subteran superb și pentru a renova piața de deasupra lui. (Să ne mai întrebăm oare din ce cauză centrul vechi al Bucureștiului se află încă în stadiu de șantier de atâția ani fără ca nimeni să valorifice în vreun fel ruinele medievale descoperite?). Rămășițe din așezământul medieval, fragmente de clădiri și obiecte datând din secolele 13 și 14 descoperite în timpul excavațiilor reprezintă punctele-cheie ale galeriei, aflate într-un contrast puternic cu animațiile 3D, hologramele, proiecțiile cu laser și instalațiile multimedia al căror scop este să introducă vizitatorii în atmosfera medievală și să le stârnească interesul. La toate acestea se adaugă efecte sonore și ecrane cu filme care prezintă cele mai importante locații din Cracovia, scene din viața medievală și legende locale. Este cel mai interactiv muzeu pe care l-am văzut până acum și pe care mi-ar plăcea să-l revăd oricând.

Și acum, câteva poze care să însumeze acele mii de cuvinte care îmi mai rămân de spus despre Cracovia…

Bazilica Sf. Maria

Cât pot fi de drăguți caii ăștia!

Imagini din Piața Centrală

Străduțe din Cracovia:

Catedrala Wawel

Vedere asupra râului Vistula

Zubrowka, probably the best vodka in the world:

Collegium Maius și Universitatea Jagiellonă

Despre cum a fost la Nuntă în Londra

Fie că ne place sau nu, fie că suntem fani înfocați ai monarhiei britanice sau, din contră, suntem contrariați de atenția obsesivă de care se bucură, nunta prințului cu Kate Middleton este până la urmă evenimentul anului. Și să fim serioși, dacă în 2010 am avut Campionatul Mondial de Fotbal, iar în 2012 urmează Olimpiadele de la Londra și Campionatul European din Polonia și Ucraina, 2011 ar fi fost un an gol fără Nuntă!

Ziua de 29 aprilie a fost, probabil, apogeul turistic al Londrei din acest an. Deși ceremonia oficială nu avea să înceapă decât la ora 11, pe la 7 orașul deja forfotea, în ciua faptului că a fost decretată zi de sărbătoare națională, motiv suficient să te țină în casă până mai târziu. Însă nu degeaba cine se trezește devreme departe ajunge (în față, mai exact), căci cele mai bune locuri de vizionat s-au ocupat chiar cu zile înainte. Cei care au vrut să prindă un colțișor chiar pe traseul oficial au petrecut câteva nopți bune pe margine, în frig și vânt, în așteptarea marelui eveniment.

Eu am ales să-mi petrec ziua în Hyde Park, unde au fost montate două ecrane imense pe care se putea urmări procesiunea difuzată de BBC în toată lumea. Organizatorii așteptau ca peste 200.000 de persoane să se strângă în parc pentru a sărbători fericitul eveniment și mulți dintre cei care au participat au ales să se îmbrace în ținute de gală, asemenea unor veritabili invitați de nuntă. Hyde Park a fost o paradă de rochii elegante, fracuri și pălării poate la fel de spectaculoase ca și cele afișate pe covorul roșu. Toată lumea stătea cuminte pe iarbă, de la copii de 1-2 ani până la bătrânei de 70, fluturând din stegulețe și savurându-și picnicul. De fiecare dată când un oaspete mai popular (Elton John ori soții Beckham) sosea la Westminster, mulțimea exploda în urale. Iar la venirea prinților și a reginei, toată lumea s-a ridicat în picioare și a început să cânte. Se vedea pe fețele tuturor cât erau de emoționați și de mândri să fie britanici, să fie acolo, să se bucure de un eveniment care a acordat publicului și poporului mai multă atenție ca niciodată.

Toată lumea a fost cu ochii pe vreme zile întregi înainte de nuntă pentru că aprilie este, de obicei, luna cea mai ploioasă din an în Anglia. Însă, de data asta, de mai bine de două săptămâni nu căzuse nici o picătură de ploaie și mulți englezi au trebuit să-și ude grădina pentru prima dată în această perioadă a anului. Joi au fost aproape 20 grade și soare de dimineața până seara, iar vineri înnorat și vânt. Nu știu cum ar fi arătat mulțimea de 200.000 oameni sub niște rafale serioase de ploaie, însă norocul a fost de partea noastră. În plus, nu e poveste ce s-a spus despre soarele care a strălucit dintre nori exact în momentul în care Will și Kate au spus ”da”, fie cineva acolo sus știe să controleze vremea cu maximă îndemânare, fie cineva și mai sus chiar îi iubește…

Și câteva fotografii despre cum a arătat Hyde Park pe parcursul zilei:

Sursa foto