Micile bucurii ale vieții

De la Ambasadoarea vine o leapșă care include doi termeni-cheie care mie îmi fac mereu cu ochiul: listă și fericire. Iar când am de făcut o listă despre lucrurile care mă fac pe mine fericită, atunci nici că se putea să mă încânte mai tare! Așadar, se face că trebuie să enumăr zece lucruri care-mi aduc fericirea, ultimele cinci dintre ele fiind cele la care aș fi dispusă să renunț pentru a-i face pe alții fericiți.

1. Laptopul este principala mea sursă de mici bucurii zilnice. Abia aștept să-l deschid dimineața și ultimul lucru pe care îl fac înainte de culcare este să-l închid… Nici nu-mi amintesc cuma era viața mea până să-l am, dar bănuiesc că se aseamănă cu dilema ce făceau oamenii până să se inventeze google?

2. Camera foto. Am un Nikon Coolpix, roșu, subțirel și mai ușor decât un telefon care-mi face zilele mai frumoase. Aveam o perioadă când nu plecam fără el în geantă nici măcar până la supermarket și-mi place la nebunie să experimentez shot-uri, lumini și umbre la orice colț de stradă.

3. Fotografiile – cele mai frumoase amintiri, din călătorii, de la petreceri, de la absolvire… Nimic nu se compară cu o imagine frumoasă care să-ți amintească de momentele fericite. Acesta este și motivul pentru care mi le-am afișat peste tot prin camera unde stau, de fiecare dată când le privesc mă umplu de zâmbet.

4. Vederile. Cred că am mai menționat asta de vreo câteva ori până acum, dar nu mă deranjează să mă repet: colecționez vederi de peste tot pe unde mă duc și am un teanc întreg de vederi primite de la prieteni din întreaga lume. Am cochetat și cu postcrossing o perioadă, însă am ajuns la concluzia că vederile cu valoare sentimentală sunt totuși mai frumoase.

5. Converșii și adidașii de alergat. Dintre toate încălțările pe care le iubesc din toată inima (inclusiv cle dou[ perechi de sandale portocalii), aceste două perechi sunt cele fără de care nu (mai) pot trăi. Converșii aduși din Honolulu de prietenele mele m-au însoțit absolut peste tot pe unde am umblat (bineînțeles, atâția kilometri și-au pus deja amprenta pe ei, însă am promis să-i port până-mi ies degetele prin tălpi), iar de adidașii Supernova mi-e greu să mă mai desprind, sunt încălțările care mă fac să simt că plutesc…

6. Hainele mele cele multe și niciodată destule, mândria mea de zi cu zi și sursă nesecată de mulțumire sufletească, sunt primele pe lista de bucurii pe care sunt dispusă să le împart cu alții – preferabil după ce m-am săturat deja de ele, însă nu neapărat (soră-mea știe!).

7. Cerceii. Mulți ani am colecționat și purtat cercei zi de zi și mă pot lăuda cu faptul că am strâns câteva perechi absolut superbe și pe care nu multe fete de pe lumea asta le dețin (cel puțin, nu are cum să existe o fată care să aibă fix toate aceleași perechi ca ale mele!). Dar nu am mai purtat cercei de mai bine de un an și acum stau cuminți în cutiuța special dedicată lor, motiv pentru care încep să-mi dau seama că poate ar trebui să fac și pe alții (a se citi altele) fericiți cu frumusețea lor și să-i împart frățește.

8. Cosmeticele mi-au plăcut dintotdeauna – să le testez, să le miros, să le cumpăr și să le folosesc. De obicei, nici nu am răbdare să aștept până se termină un tub de cremă/fond de ten/rimel etc ca să-l cumpăr pe următorul, am veșnic un stoc considerabil de absolut tot ce am și nu am nevoie.

9. Cărțile mele îmi sunt foarte, foarte dragi și de la un timp îmi face mare plăcere să le împart cu alții, mai ales când e vorba de un roman bun care să facă pe cineva fericit.

10. Mâncarea este, până la urmă, un izvor nesecat de bucurii – nu doar când o consumi, ci poate mai degrabă atunci când o prepari (sau atunci când e atât de proaspătă încât nici nu e nevoie să o mai pregătești în vreun fel). Asta este hrana care pe mine mă face fericită și pe care îmi place să o împart cu cei din jur (poate de aceea nu mi-a plăcut niciodată să mănânc de una singură și prefer să-mi savurez salatele în compania altora).

Leapșa cu bucurii merge mai departe la cine o dorește, însă o să numesc și câteva persoane pe care vreau să le citesc scriind despre acest subiect: Ana, Bianca, Tomata și Mihai.

Advertisements

Amintiri din călătorii

De la Tomata am primit o leapșă tare faină și, deși mi-a luat aproape o lună să o onorez, sper să fi meritat așteptarea. Leapșa cere să adun într-un post cele mai frumoase poze pe care le-am făcut în călătoriile mele, numai bune de tăiat respirația oricărui privitor.

Am să încep, cum era poate de așteptat pentru cine mă cunoaște câtuși de puțin, cu Lisabona văzută de la înălțime:

Apus de soare la Cabo da Roca, cel mai occidental punct al Europei continentale:

Porto, un oraș care mie mi se pare ireal de frumos:

Apeductul roman din Evora, într-una din pozele cele mai reușite din colecția mea:

La Barcelona, în Park Guell, am prins un grup de copii de grădiniță veniți să facă poze cu clasa și erau incredibili de drăgălași:

Big Ben pe Tamisa:

Camden Market, unul din locurile mele preferate din Londra:

Poză de la Warwick Castle, Anglia (Nu călcați iarba, dragonul doarme sub ea):

Stratford-upon-Avon, orașul lui Shakespeare, și un apus de soare de februarie pe râul Avon:

Vedere de pe Domul din Milano:

Edinburgh, probabil cel mai frumos loc pe care l-am văzut vreodată:

Wroclaw, orașul podurilor…

… și al piticilor:

Cișmigiu de Paști:

Arthur Verona, București:

Micul Monstru din Brașov, fotografiat în acel moment special al zilei când s-a sinchisit să deschidă ochii:

Sibiu în prag de seară:

Și mă opresc aici pentru că altfel nu mai termin niciodată…

Bridget Jones despre mâncare

M-am gândit că după o discuție serioasă despre nutriție nu ar strica puțin haz pe aceeași temă, de data aceasta din înțelepciunea lui Bridget Jones

Studiile au demonstrat că dragostea, bunăstarea sau puterea nu aduc fericirea, ci urmărirea unor țeluri ce pot fi atinse: și la ce e bună o dietă dacă nu pentru asta?

Am realizat că am petrecut atâția ani ținând diete încât ideea că s-ar putea să ai într-adevăr nevoie de calorii pentru a supraviețui mi s-a șters complet din minte. Am atins punctul în care consider că idealul nutrițional este să nu mănânci absolut nimic.

Dieta lui Bridget Jones constă într-o combinație catastrofală de regimuri celebre adaptate într-un mod complet nepotrivit și arată în felul următor:

Mic-dejun: chiflă albă (Dieta Scarsdale – ușoară variație a feliei de pâine integrală specificată); baton Mars (Dieta Scarsdale – ușoară variație a jumătății de grapefruit specificată)

Gustare: două banane, două pere (trecut la Dieta F-plan din motive de foame și nemaiputând îndura morcovii recomandați de Scarsdale ca gustare). O cutie de suc de portocale (Dieta Raw anti-celulită)

Prânz: cartof copt (Dieta Scarsdale vegetariană) și hummus (Dieta Hay – bun cu cartofi pentru că sunt carbohidrați, iar micul-dejun și gustarea au fost ambele producătoare de alcaline cu excepția chiflei și a batonului Mars: mică deviere)

Cină: patru pahare de vin, pește pane și cartofi prăjiți (Dieta Scarsdale și Dieta Hay – producătoare de proteine); tiramisu; ciocolată Aero cu mentă.

Bănuiesc ca e de prisos să menționez că Bridget este un exemplu clasic de ”așa nu”…

Ești ceea ce mănânci

De la Miruna am aflat zilele trecute despre un documentar care mie mi-a schimbat viața. Căci dacă suntem ceea ce mâncăm, atunci putem deveni și redeveni așa cum ne dorim să fim, pornind pur și simplu de la farfuria din fața noastră. Filmul se cheamă Food Matters (Mâncarea contează) și îl puteți urmări integral și subtitrat aici.

Documentarul se bazează pe o idee surprinzător de simplă și logică, dar pe care societatea pare să fi uitat-o, și anume cum să folosești hrana ca medicament. De la o simplă răceală până la simptome de oboseală cronică, depresie, anxietate, dar și boli precum cancer și afecțiuni cardio-vasculare, toate par să-și găsească soluționarea prin nutriție.

Medicina tradițională ne oferă câte un medicament pentru fiecare boală și de cele mai multe ori ajungem să ne îndopăm cu câte un pumn de pastile care să-și amortizeze una alteia efectele adverse. Acest lucru nu se aplică însă nutriției pentru că, atunci când corpul este bine hrănit, devine suficient de puternic să se vindece singur de orice afecțiune. Oamenii au nevoie de educație și nu de medicație pentru a-și putea transforma hrana de zi cu zi în cel mai bun mijloc de prevenire a bolilor.

Linus Pauling, câștigător a două premii Nobel, a demonstrat, printre altele, că dozele sporite de vitamina C pot vindeca răceala. Experimentele medicale din aceeași serie au dovedit că afecținile cronice precum cancerul și bolile cardio-vasculare sunt reversibile și că se pot trata, pur și simplu, cu vitamine. Ideea din spatele acestor descoperiri este că trebuie să facem tot posibilul pentru a ne întări organismul și nu pentru a-l distruge, așa cum face chimoterapia, de exemplu. Motivul pentru care o singură vitamină poate trata niște boli complet diferite este faptul că lipsa acesteia poate cauza reacții diferite. În plus, nu vitaminele sunt cele care tratează de fapt bolile, ele nu fac decât să fortifice organismul care ajunge să-și folosească astfel propriul mecanism de vindecare. Iar nutriția nu tratează selectiv, așa cum face medicina, ci atunci când te vindeci, întregul organism se vindecă.

Un alt lucru care m-a surprins și m-a determinat să-mi schimb complet abordarea asupra mâncării este o descoperire medicală făcută în anii ’30, dar despre care nimeni nu vorbește astăzi, când starea generală de sănătate a populației indică faptul că avem cea mai mare nevoie de o alimentație corectă. Dacă mănânci o dietă de peste 51% hrană gătită la foc și procesată, organismul reacționează la ea ca atunci când este invadat de un corp străin. Practic, el nu o recunoaște drept hrană și începe să producă un număr sporit de globule albe pentru a se apăra, proces numit leucocitoză. Ce poate fi mai înspăimântător decât să-ți otrăvești organismul cu hrana care ar trebui să-l țină în viață?

Soluția este hrana vie – fructe și legume cât mai proaspete și în stare naturală (chiar și fierberea la aburi afectează valoarea nutrițională), nuci neprăjite și semințe încolțite, la care se adaugă faimoasele super-alimente (spirulină, maca, acai, goji, lăptișor de matcă, aloe vera, alge etc) – în proporție de cel puțin 51% pentru a evita leucocitoza. Experții recomandă de fapt ca alimentația să fie constituită din 80% hrană vie și 20% alimente gătite.

Fiecare dintre noi este liber să aleagă ce mănâncă și cum își trăiește viața. Nu trebuie decât să învățăm cum.

Joseph Heller și Catch-22

Cu o săptămână în urmă promiteam să îi dedic romanului lui Heller postul pe care îl merită, ca să-l pot recomanda astfel cu mare căldură tuturor celor în căutarea unui roman bun. Încă de la publicarea lui în 1961, volumul se bucură de un binemeritat succes, ocupând un loc fruntaș în topul celor mai bune 100 de romane ale tuturor timpurilor.

Spuneam despre Catch-22 că poate fi definit drept un circ literar de cea mai înaltă clasă, un roman care a scris și rescris istoria, care e citit și recitit de generații întregi. Cartea vorbește, cu umor și ironie, despre ideea de război, despre ridicolul birocrației, despre nația americană și natura umană. Acțiunea se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial pe insula italiană Pianosa, unde se află baza fictivă a unei escadrile de aviatori americani. Cu toate acestea, Catch-22 diferă radical de celelalte romane de război scrise în secolul XX, căci Heller alege să-și construiască opera mai degrabă pe baza umorului dus până la absurd decât a dramatismului caracteristic unui război violent.

Personajele constituie principalul farmec al romanului, căci fiecare dintre ele este un spectacol în sine. Protagoniști ai celor mai absurde situații și pioni principali ai secvențelor de umor negru, ofițerii din armata americană par să joace rolurile principale într-un sitcom – vă amintiți cumva de MASH? Deși spuneam că romanul are o abordare complet opusă celorlalte cărți de război, se poate stabili un fir comun între Catch-22 și Abatorul 5 al lui Kurt Vonnegut, ideea de război ca și cruciadă a copiilor, în care și-au pierdut viața tineri nevinovați care nici măcar nu au avut timp să devină bărbați. Personajul lui Vonnegut are 20 ani în timpul războiului, iar protagoniștii lui Heller sunt fie tineri, fie oameni în toată firea care se comportă ca niște adolescenți imaturi.

Însăși ideea de Catch-22 este o ilustrare formidabilă a absurdului și face referire la un articol de ordine interioară al regimentului, care stipu­lează că preocuparea față de propria siguranță în fața pericolelor reale și imediate este procesul unei minți raționale. În consecință, pot fi suspendaţi din serviciul militar doar piloţii care cer asta în mod expres şi care sunt recunoscuţi ca fiind nebuni. Însă după ce un pilot cere să fie suspendat, acesta nu mai poate fi considerat nebun și trebuie să zboare în continuare. ”Ai fi nebun să zbori mai multe misiuni și sănătos dacă nu ai zbura, dar dacă ai fi sănătos ar trebui să zbori. Dacă ai zbura ai fi nebun și deci nu ai avea nevoie să zbori; dar dacă nu ai vrea să zbori înseamnă că ești sănătos și deci trebuie să zbori.” Dacă această frază vi se pare confuză, gândiți-vă că întregul roman este construit pe baza unor astfel de ipostaze ce par să frizeze absurdul și să contrazică orice urmă de logică. În limba engleză, Catch-22 a devenit o expresie idiomatică ce denotă o situație în care nimeni nu are de câștigat și oricum ai da-o nu e bine (no-win situation).

Catch-22 nu vorbește doar despre război și absurdul acestuia, ci despre supraviețuirea într-o lume guvernată de birocrație și lipsită de orice formă de comunicare, în care devine imposibil să-ți păstrezi intactă judecata și simțul rațiunii.

Despre Catch-22 puteți citi și în revista Time Out sau pe blogul lui Vlad Bogos și Toate cele rele.

Citiți și vă delectați (III). Site-uri (foto)grafice

De-adevăratelea este blogul de ilustrații al artistei românce Mădălina Andronic, o “mică enciclopedie a personajelor din basmul fantastic românesc, aşa cum nu le-a mai văzut nimeni, niciodată”. Desenele ei sunt poate cele mai impresionante pe care le’am văzut în ultimul timp, pline de culori și forme inedite, de care nu te mai saturi și cu care ți-ai dori să-ți umpli toți pereții camerei. Pe site-ul ei oficial puteți admira îndelung întreg portofoliul de ilustratii și design grafic al artistei, de la coperți de cărți și postere până la logo-uri și figurine din hârtie.

Blunt Card este departe, foarte departe de a fi un simplu site de felicitări. Nu vă lăsați păcăliți de categorii precum Christmas, Easter, Birthday sau Hanukkah, Blunt Card are mult mai multe de oferit. Și când spun asta, mă gândesc în principal la seriile Whore d’oeuvres, Drunk sau Ladies area, care nu încetează să mă surprindă pe zi ce trece. Ilustrațiile urmează o rețetă clasică: un design vintage și cuminte, contrastând puternic cu textele ironice și de multe ori de-a dreptul cinice.

I can read este un blog de fotografii și imagini care au în comun un singur lucru: fiecare dintre ele poartă o inscripție care merită citită. De la citate celebre și declarații de dragoste până la sfaturi și meditații despre viață și sensul ei, toate textele (în engleză) au potențial de a se transforma într-un motto binevenit pentru cine caută puțină inspirație.

Răspundem ascultătorilor (XX)

Ediția aniversară cu numărul XX

Dilema săptămânii:

ce sa faci sa nu mai mananci cand te plictisesti

Revelațiile săptămânii:

foamea, cea mai buna cura de slabire

fiecare om este ccea ce admira in taina

un catel e tot un om

Categoria Ce poate fi mai abstract de-atât:

in pui mei fernando cu gainile

Categoria Guglea știe tot:

ce vrea un caine de la un om

ce inseamna unde a tras uliul frana de mana

ce inseamna cand se zbate barbia? – umm, parkinson?

ce scrie pe piatra funerara a unei ipohondre?

in nestitor de cauza can semnezi fara sa te uiti ce se intapla

am visat ca mi-o cazut parul

interpretare vise am visat cind beam tuica

e bine in post sa donezi sange

datimi o propozitie cu substantivul cerul in cazu genitiv

rochia animal print merge cu sandale aurii?

Categoria Cum să ceva-ceva:

cum se pun mititeii la prajit

cum sa fac pampoanele tutorial

cum afli un sfert dintr-un intrg

Categoria Confesiuni:

mananc biscuiti zi de zi

m-am hotarat sa-l urmez pe isus

toate clipele vietii mele le iubesc

tati e un pampalau

maninc tort si ma bucur de viata

Categoria Cichicean:

baietii nu mai vor sa fie chichi cean

cati ani are cichicean

in engleza despre cichicean cine era cum se purta

Categoria Fitness:

ramai pitic daca fac sala?

cum sa faci spagatu intr-un termen scurt?

Categoria Google Maps:

unde este milano

unde e lisabona

unde se afla orasul sunset beach din america

Lecturi de aprilie și mai

Am avut niște ultime luni foarte pline de evenimente și schimbări, după care am intrat într-un ritm cât se poate de normal de muncă – normal însemnând de până la 6 zile pe săptămână, uneori de dimineața până a doua zi dimineața. Însă, din fericire, munca pe care o fac îmi permite să citesc – nu pe cât de mult mi-aș dori, însă suficient, mai ales dacă voi învăța să-mi și organizez timpul mai eficient. Am nici mai mult, nici mai puțin de 10 cărți pe care le-am strâns în aprilie și mai:

The Book of Other People este o colecție de povestiri editată de celebra Zadie Smith. 25 de scriitori de expresie engleză au răspuns invitației de a compune câte o scurtă povestire pentru un volum caritabil, tema fiind crearea unui personaj, poate cel mai important aspect al oricărei opere de ficțiune. Fiecare dintre scriitori are un talent înnăscut de a da naștere unei lumi vii și umane folosindu-se de cuvinte (sau imagini, în cazul povestirilor grafice). Cartea își propune de fapt să demonstreze că fiecare autor are propriile lui metode de a crea un personaj și că nu există o rețetă universal-valabilă pentru a da viață unui caracter de ficțiune. Unul din principalele motive pentru care volumul merită citit este numărul impresionant de scriitori foarte talentați pe care îi adună (cum ar fi Zadie Smith, Nick Hornby, A. L. Kennedy, David Mitchell și, preferatul meu, Hari Kunzru).

Jurnalul lui Bridget Jones de Helen Fielding este cel mai probabil o carte care nu are nevoie de prea multă introducere. Cu toții am văzut filmele (de vreo trei ori chiar, în cazul meu), nu ai des șansa să-i admiri pe Colin Firth și Hugh Grant pe același ecran! Deși povestea îmi era puțin spus cunoscută (îmi aminteam chiar și în ce cartiere londoneze locuiau personajele), am vrut neapărat să descopăr și stilul literar al lui Helen Fielding, să mă conving singură dacă nu doar povestea, dar și felul în care a fost scrisă, își merită titlul de best-seller. Concluzia e că Bridget Jones cartea e la fel de genială ca filmul! E incredibil de distractivă și de amuzantă prin ridicolul personajului și te captivează de la prima până la cea din urmă pagină.

Suflete moarte de Nikolai Gogol face parte din categoria clasicilor despre care se tot spune că nu ar trebui să lipsească din biblioteca nimănui. Eu mi-am comandat-o de la Colțul Colecționarului și, acum după ce am citit-o, mă declar încântată că i-am găsit un loc pe raftul meu de cărți. E un roman care nu se lasă ușor descoperit, căci abia după ce îl citești până la capăt (deși povestea a rămas de fapt neterminată de către autor) și îți acorzi un răgaz pentru a rememora și mai ales regândi evenimentele și personajele, poți înțelege ce a vrut Gogol să transmită. Sufletele moarte le aparțin de fapt celor vii, orbiți de vicii și bogății, personajele construite de Gogol fiind o adevărată paradă a comediei umane, privită cu umor negru și ironie.

Animalul inimii de Herta Muller este o carte de citit într-o după-amiază și de înțeles într-o viață întreagă (sau poate nici măcar atunci). E atât de sumbră încât simți că și se strânge stomacul la fiecare frază citită și începi cumva să o iubești și să o urăști deopotrivă. Dacă Herta Muller și-a meritat Nobelul sau a fost doar o mișcare politică pornită de undeva de sus este mult prea discutabil. Dacă Herta Muller este măcar româncă să ne putem mândri cu ea cum ne place să facem cu Ionesco sau Cioran (care atunci când a părăsit țara s-a jurat că n-o să mai vorbească românește în vecii vecilor), este o altă întrebare cu iz politic. Povestea emigrării ei seamănă prea mult cu cea a altor intelectuali de seamă goniți de regim pe care pur și simplu nu-i poți învinui că au întors spatele unei țări care i-a persecutat. Animalul inimii e un roman care merită citit din infinite motive, dincolo de Nobel și de dilemele naționaliste, pentru a înțelege trecutul și pentru a te bucura că nu l-ai trăit tu însuți sau, în caz contrar, că a rămas în trecut.

Intermitențele morții de Jose Saramago este o meditație asupra morții – sau mai degrabă asupra ceea ce ar însemna lipsa ei. Sau, ironic spus, asupra rolului pe care îl are de fapt moartea în viața noastră. Într-o țară în care oamenii încetează să mai moară multe lucruri își ies din făgașul normal (de la dezechilibrarea sistemului medical până la falimentarea companiilor de pompe funebre). Însă cea mai mare nenorocire se abate de fapt asupra bisericii, care se află la un pas de destrămare, căci “fără moarte nu există înviere, și fără înviere nu există biserică”, frază care dovedește, încă o dată, de ce religia este opiumul popoarelor și de ce biserica este una dintre marile puteri ale lumii. “Religia este o chestiune pământească, nu are nimic de-a face cu cerul” mai spune Saramago și îmi pare imposibil de contrazis… Citiți și dați mai departe.

Brideshead Revisited (Întoarcere la Brideshead) de Evelyn Waugh se regăsește pe nenumărate liste ale celor mai bune romane întocmite de mai toate publicațiile de renume – Time Magazine, Telegraph sau BBC Big Read Top. Recunosc că acesta este principalul motiv pentru care am citit cartea, căci altfel poate că nici nu aș fi auzit de ea (și mărturisesc și că mi-am închipuit că Evelyn Waugh este femeie – căci ce bărbat respectabil ar putea răspunde la numele de Evelyn – dar m-am înșelat). Brideshead Revisited este un roman nostalgic și sentimental despre o lume aflată în pragul dispariției, aceea a aristocrației britanice înaintea primului război mondial.

 

Catch-22 de Joseph Heller e un soi de circ literar de cea mai înaltă clasă, un roman care a scris și rescris istoria, care e citit și recitit de generații întregi. Cartea vorbește, cu umor și ironie, despre ideea de război, despre ridicolul birocrației, despre nația americană și natura umană. Iar Heller este un maestru absolut al absurdului, care pare să atingă apogeul capitol după capitol, deși de cele mai multe ori nu știi dacă ar trebui să râzi sau să plângi – sau poate să râzi cu lacrimi, dar nu de bucurie… Despre Catch-22 (tradus, se pare, în limba română cu titlul Clenciul-22, cuvânt pe care mă jur că nu l-am auzit nici măcar o dată în cei mai bine de 24 ani de când sunt româncă) vreau să vorbesc mai pe larg în viitorul, sper eu, apropiat, căci merită mai mult decât o singură frază.

O Capitão dos Índios (Căpitanul indienilor) de Ana Lígia Lira este un roman pe care l-am citit ca să nu uit că mai știu, totuși, și ceva portugheză. Este povestea reală a unui evreu portughez care emigrează în Brazilia, unde contruiește un imperiu colonial deosebit de prosper, fiind unul dintre puținii europeni care au reușit să dezvolte o relație amiabilă cu nativii sud-americani.

 

 

 

 

Five People You Meet in Heaven (Cei cinci oameni pe care îi întâlnești în rai) de Mitch Albom este genul acela de carte atât de frumoasă care te face să zâmbești de fiecare dată când îți amintești de ea. Ideea principală a romanului este aceea că viețile noastre sunt într-o strânsă legătură care ne influențează calea, chiar și atunci când este vorba de oameni care ne sunt complet străini. “Moartea nu doar ia pe cineva, ci lasă pe altcineva, și de-a lungul scurtei distanțe dintre a fi luat și a fi lăsat, viețile se schimbă.” Iar viața de după moarte nu este decât o etapă în care ni se dezvăluie ce a însemnat de fapt existența noastră, ce am realizat și cum i-am influențat pe cei pe lângă care am trecut, chiar și pentru câteva secunde.

 

The Color Purple (Culoarea purpurie) de Alice Walker este un roman despre culoare și despre ce înseamnă a fi de culoare într-o lume în care albul domină și predomină. Alice Walker, una dintre cele mai importante activiste afro-americane, spune povestea unei femei care luptă din răsputeri pentru o viață mai bună și mai liberă, care învață să se accepte pe sine și să-și urmeze visele.

3

A mai trecut un an de când a mai trecut un an de când a mai trecut un an de când scriu pe blog. Cu toate astea, nu sunt (încă) blogger. Scriu pentru ca familia să știe că mai trăiesc și în perioadele de tăcere prelungită, pentru ca prietenii să mă simtă aproape de parcă le-aș spune povești la o cafea, pentru că am prea multe gânduri să le păstrez pentru mine, pentru că sunt suficient de narcisistă să-mi pese și să mă bucure că mă citiți.

Sunt 3 ani de când scriu, 3 ani care mi s-au părut deopotrivă plini și goi, 3 ani care mi-au arătat pe zi ce trece că nu știi niciodată unde te duce fiecare zi ce trece.

Curios lucru, dar eu n-am știut niciodată ziua precisă în care am început să scriu aici. În fiecare an m-am uitat la data primului post și în fiecare an am uitat-o. Sfârșit de mai e tot ce-mi spune calendarul meu mental. Însă îmi amintesc încă ce zi călduroasă de început de vară era, ce tricou verde purtam și cu ce colegi împărțeam biroul unde lucram. Și asta pentru că timpul de fapt nu există, ci doar amintirile.

Zilele astea sunt în urmă cu tot. Citesc, dar de aproape 3 luni n-am mai apucat să scriu despre ce citesc. Vă citesc, dar din umbră, însă știu că Bianca, Ela și Mihai și-au împărtășit lecțiile de viață, Coolnewz a ajuns în sfârșit în îndepărtata Chină, Tomata a fost la TIFF, Cristina a devenit cetățean american… Vedeți, stiu tot! 🙂

Lucrez, și lucrez mult, în unele zile mă trezesc la 7 și mai ajung în pat abia a doua zi la 5 dimineața. Dar zău că nu m-am mai simțit de mult atât de în formă! Trăiesc în Londra și asta îmi ocupă cel puțin 7 zile pe săptămână…