3

A mai trecut un an de când a mai trecut un an de când a mai trecut un an de când scriu pe blog. Cu toate astea, nu sunt (încă) blogger. Scriu pentru ca familia să știe că mai trăiesc și în perioadele de tăcere prelungită, pentru ca prietenii să mă simtă aproape de parcă le-aș spune povești la o cafea, pentru că am prea multe gânduri să le păstrez pentru mine, pentru că sunt suficient de narcisistă să-mi pese și să mă bucure că mă citiți.

Sunt 3 ani de când scriu, 3 ani care mi s-au părut deopotrivă plini și goi, 3 ani care mi-au arătat pe zi ce trece că nu știi niciodată unde te duce fiecare zi ce trece.

Curios lucru, dar eu n-am știut niciodată ziua precisă în care am început să scriu aici. În fiecare an m-am uitat la data primului post și în fiecare an am uitat-o. Sfârșit de mai e tot ce-mi spune calendarul meu mental. Însă îmi amintesc încă ce zi călduroasă de început de vară era, ce tricou verde purtam și cu ce colegi împărțeam biroul unde lucram. Și asta pentru că timpul de fapt nu există, ci doar amintirile.

Zilele astea sunt în urmă cu tot. Citesc, dar de aproape 3 luni n-am mai apucat să scriu despre ce citesc. Vă citesc, dar din umbră, însă știu că Bianca, Ela și Mihai și-au împărtășit lecțiile de viață, Coolnewz a ajuns în sfârșit în îndepărtata Chină, Tomata a fost la TIFF, Cristina a devenit cetățean american… Vedeți, stiu tot! 🙂

Lucrez, și lucrez mult, în unele zile mă trezesc la 7 și mai ajung în pat abia a doua zi la 5 dimineața. Dar zău că nu m-am mai simțit de mult atât de în formă! Trăiesc în Londra și asta îmi ocupă cel puțin 7 zile pe săptămână…