Voi, ăştia care mergeţi mai des la dentist…

Mă macină o întrebare şi mi-e o teamă cumplită de răspuns: cam cât de tare doare o plombă la o măsea care mă umple de suferinţă şi dacă o ating cu un deget, darămite cu o freză? Şi cam ce fel de analgezice ar trebui să iau preventiv ca să nu fiu nevoită să mă zbat de durere ca un vierme pe nisip?

Cu ocazia asta am aflat şi de ce atunci când intri într-un cabinet stomatologic din Marea Britanie prima întrebare la care trebuie să răspunzi este dacă ai probleme cu inima. Şi asta pentru că plomba de care vorbeam mai sus, plus alte tratamente suportate şi nesuportate de asigurarea de sănătate mă vor costa nici mai mult, nici mai puţin de 400 lire. Şi asta doar pentru 3 dinţi din 31 câţi însumează cavitatea mea bucală.

O proteză cât dumnezeu costă?! Nu cumva e mai rentabil?

Depărtare

Chiar nu vroiam să scriu despre asta, dar e un lucru care mă frământă zi de zi, iar de câteva ori pe an devine aproape insuportabil. Depărtarea e cea care mă roade și care nu se vindecă nici măcar cu un bilet de avion, care n-ar funcționa decât ca o doză de ambicilină – mi-ar scădea febra și m-ar face să cred că sunt bine, în timp ce bubele ar crește nestingherite.

Așa se face că, o dată la câteva săptămâni și uneori mai des, îmi vine să urlu. Să sparg o farfurie. Să arunc toate lucrurile prin cameră. Să trântesc o cană de podea. Să dau cu un pumn în perete. Să plâng ore întregi…

De ciudă, de dor, de dorul ăsta cu care parcă nu mă pot obișnui cu nici un chip…

Mi-e ciudă că nu sunt acolo lângă cei dragi când se întâmplă fix momentele alea pe care ți le amintești tot restul vieții. Mi-e ciudă că nu pot să-i îmbrățișez de ziua lor. Mi-e ciudă că trebuie să aflu toate veștile pe messenger, skype sau mail, mereu la cateva zile distanță, după ce ei s-au bucurat deja de ele. Mi-e ciudă că soră-mea a făcut 18 ani și eu sunt la 2000 și ceva de kilometri distanță, deși de când au adus-o de la maternitate parcă m-am întrebat cum va fi când mogâldeața aceea mică și neastâmpărată pe care am plimbat-o de mână ani de zile va deveni majoră. Mi-e ciudă că nu am fost acolo când s-a dus la Balul Bobocilor și că probabil tot departe voi fi și când va absolvi liceul. Mi-e ciudă că nu-mi văd nepoții crescând și că nu pot decât să mă minunez de 2-3 ori pe an de cât de mari s-au făcut. Mi-e ciudă că de fiecare dată când mă întorc acasă mă simt ca un străin printre cei dragi. Mi-e ciudă că prietenii de acasă nu-mi mai sunt prietenii de altădată și că timpul ne-a aruncat în direcții atât de diferite. Și mi-e ciudă, în general, că viața tuturor merge mai departe și fără mine…

Dileme

Știți cum e atunci când îți merge bine, mai bine decât sperai, când lucrurile se așează de unele singure aproape fără să ridici vreun deget, când te afli într-un loc care te face fericit și-ți spui că de-aici nu mai plec curând, când binele se transformă în și mai bine, când nici nu mai știi ce altceva mai bun de atât să-ți dorești? Atunci când azi e mai bine decât ieri și mâine e mai puțin bine decât azi?

Ce se întâmplă atunci când ai toate astea și apare posibilitatea de și mai bine, însă pentru acest și mai bine trebuie să părăsești binele de care te bucuri acum și să te avânți într-un necunoscut mai necunoscut decât toate necunoscuturile pe care le-ai întâlnit până acum?

După cum se poate deduce din aceste fraze întortocheate și semne de întrebare poziționate strategic, a început sezonul dilemelor pentru mine. Decizii, decizii… Din fericire, am o vară întreagă să iau hotărârea, sper eu, bună.

Bacul, această mare perlă

An de an, de când e lumea și pământul, de când a zis Dumnezeu să fie lumină și Sfântul Duh zbura deasupra apelor în chip de porumbel, la sfârșit de iunie se întâmpla momentul pe care tot poporul român îl aștepta cu sufletul la gură, tremurând de nerăbdare, și anume bacul, dar nu într-atât examenul, cât perlele de la limba română, acest dar neprețuit pe care adolescenții ni l-au făcut încă de la inventarea cuvântului ”adolescent”.

2011 a fost un an special căci, deși perlele nu au dezamăgit nici de această dată (ba din contră, multe dintre ele ar putea ocupa locuri fruntașe în topul celor mai incredibile perle ale tuturor timpurilor), elevii din ale căror minți ilustre s-au născut aceste perle au ajuns să prevadă un viitor care i-a umplut de rușine până și pe Decebal și Traian. “Oglindă, oglinjoară, încotro merge această țară? Oglindă, Oglinjoara, nu mai bine plecăm toți afară?”, a scris unul dintre ei. Însă adevărata prevestire avea să fie “Trebuie să ne privim atent în oglindă și să ne întrebăm: Oglindă, oglinjoară, trec și eu bacul în această vară?

Și, cel mai probabil, răspunsul retoric al oglinzii a fost o tăcere mută. Și pentru că tăcerea este un răspuns, am văzut cu toții procentajul de promovabilitate la bacalaureat. Adică infim, comparativ cu alți ani. Cu acei ani în care s-a mers pe principiul protocolului și al atențiilor, cu credința oarbă că e firesc să copiezi la un examen național și pe practici tradiționale de achiziționare de note așa cum ai lua un kilogram de roșii de la piață.

Să vă spun o poveste. Când am dat eu bacul, știu pe cineva care a ieșit de la una dintre probe spunând că a scris despre un câine care a leșinat și și-a pierdut conștiința. Persoana respectivă a avut undeva aproape de 9.90 media de promovare a examenului. Iar la proba de limba română am avut de scris despre condiția intelectualului și nici nu vă imaaginați câți au scris despre Ilie Moromete și Ion și au luat 10 sau aproape 10.

Și eu am copiat la bac. La sport. Făceam 20 de flotări cum se cerea, proba de gimnastică îmi ieșea spectaculos, poarta de la handbal o nimeream fix pe mijloc. Doar că la săritura în lungime ieșeam pe minus și nu puteam nici să stau în mâini – iar dacă aș fi încercat, mi-aș fi pierdut și eu “conștiința”!

Dar ce nu înțelege poporul român este că nu, nu trebuie să treci bacul. Nu toată lumea trece bacul. Notă de trecere iau cei care au reușit să-și însușească un anumit procentaj de cunoștințe din tot ce au studiat în liceu, iar note de 9 și 10 iau nu cei peste medie, ci cei bine și foarte bine pregătiți. Așa trebuie să fie într-o țară normală. Așa e, de exemplu, la francezi, care învață pentru bac ani de zile doar pentru a-l trece.

Și mai e un lucru pe care poporul român pare să-l fi uitat de vreo 10 ani încoace: nu toată lumea trebuie să aibă o diplomă de facultate. Nu e nici o rușine să fii șofer, zugrav, electrician sau faianțar. E firesc ca lucrurile să meargă pe dos într-o țară cu mai mulți piariști și experți în comunicare decât constructori sau muncitori. Economia, din nefericire, nu se construiește pe bază de comunicate de presă.

Nu știu ce părere aveți voi, dar eu sunt ferm convinsă că bacul de anul acesta nu este decât un pas către normalitate. Ce poate fi mai normal decât să pici un examen atunci când nu te pregatești pentru el? La fel de normală o să fie și reducerea numărului de locuri în facultăți. Și poate atunci chiar o să începem să creștem generații de ispravă care să conducă țara asta din care toată lumea fuge.

Mărturisire

Mulți dintre voi veți fi uimiți și poate de-a dreptul șocați de ceea ce urmează să vă povestesc. Câțiva vor alege chiar să închidă această pagină și să nu o mai deschidă niciodată, oripilați să afle astfel de lucruri despre mine. Însă cert e că mărturisirea pe care o voi face nu va lăsa pe nimeni indiferent, iar acesta este un risc pe care sunt dispusă să mi-l asum.

Eu nu am fost dintotdeauna persoana integră și cu standarde morale ridicate, obsedată de corectitudine și gata de a lupta pentru ea până în pânzele albe – adică așa cum sunt acum, dacă nu ați dedus deja din context. Cândva, acum mulți ani, atât de mulți încât pare să se fi întâmplat într-o altă viață, am făcut poate cel mai oribil lucru pe care l-ați auzit până acum:  când eram în clasa a 7-a am copiat la religie! Și nu oricum, ci la un extemporal anunțat, pentru care ar fi trebuit să mă pregătesc, dar am ales calea cea întunecată și, în loc să învăț ca orice elev silitor, am căzut în ispita de a copia. Însă nu cu caietul pe genunchi și cu privirea aplecată de rușine, ci cu lecția direct pe bancă, chiar sub ochii neștiutori ai profesoarei. Lecția pe care o avusesem de învățat era despre Fericiri, însă de la Fericiți cei săraci cu duhul încolo nu mai știam nici un cuvânt. Care dintre ei vor moșteni pământul și a cui e împărăția cerului? În apărarea mea, încă mi se pare prea complicat și fără sens cine și cum o să fie fericit pe lumea cealaltă, iar acum 10 ani mă jur că nici măcar nu-mi puneam această întrebare (nu ca acum aș face-o prea des…)

Așa se face că am copiat, cuvânt cu cuvânt, fiecare dintre cele șapte (nu știu dacă sunt chiar șapte, dar de obicei e cifră magică până și în Biblie) fericiri și am primit 10 cu felicitări. Lucrarea mea a fost singura fără cusur din întreaga clasă și profesoara aproape că nu-și mai găsea cuvintele de laudă la adresa mea.

Ce fel de om este oare acela care copiază la religie?! Și câți ani de mătănii și pomelnice întru izbăvire ar spăla un asemenea păcat? Mă întreb și vă întreb, căci eu am uitat de mult cum e să mai crezi în Biserică…