Jurnal de bicicletă

Pe vremea când locuiam în frumoasa provincie englezească, principalul meu mijloc de transport era bicicleta. E foarte relaxant să pedalezi pe un drum aproape pustiu, să ai dealuri verzi în stânga şi văi adânci în dreapta, absolut pitoresc. De fiecare dată cânde veneam la Londra, unele dintre cele mai tulburătoare imagini erau pentru mine bicicliştii aventuroşi care se strecurau printre masele de maşini de toate dimensiunile şi double-decker-e ameninţătoare. Şi când am văzut pe Oxford Street un biciclist la un pas de a fi agăţat de un autobuz, am fost ferm convinsă că eu nu voi pesala niciodată prin capitala britanică.

După care m-am mutat la Londra. Mi-ar plăcea să spun că m-am trezit într-o dimineaţă şi am devenit brusc alt om, mai bun? mai londonez?, dar nu a fost chiar aşa- Vreo două luni am împrumutat o bicicletă şi mi-am făcut curaj să merg până la supermarket, apoi până la mall, apoi până pe malul Tamisei şi în cele din urmă până în centru.

Curajul se construieşte în timp şi creşte odată cu kilometrii. Prima dată când am ieşit cu bicicleta prin Londra eram absolut sigură că o să mor. Pe cuvânt! Mergeam şi nu aveam nici un dubiu că gata, până aici mi-a fost. Eram deja împăcată cu soarta mea şi aproape că nici nu mi-am dat seama cum am trecut de la stadiul de tremurat ca o frunză în vânt la o relaxare atât de profundă încât de cele mai multe ori uit că sunt pe bicicletă în mijlocul acestei jungle care poartă numele de trafic londonez.

După care am început să mă luminez puţin şi să înţeleg regulile de circulaţie, pe care nu le-am învăţat niciodată din lipsă de carnet. Pentru că şi în trafic există două tipuri de reguli, scrise şi nescrise. Din prima categorie face parte regula giratoriului, datorită căreia am trecut de la a aştepta ca fraiera să se îndure cineva să mă lase să trec la a fi prima care se încadrează în cursa pentru prioritate (uneori cam fraudulos, recunosc). Iar datorită regulilor nescrise pot să trec pe roşu fără prea multe mustrări de conştiinţă şi să mă strecor printre maşini până ajung în fruntea coloanei de 2km.

După un minim de 100km petrecuţi pe bicicletă în fiecare săptămână, musculatura se dezvoltă direct proporţional cu tupeul, fără de care cu greu poţi ajunge la destinaţie în timp util şi, ceea ce e mai important, în deplinătatea facultăţilor mintale.

Advertisements

Lecţii de engleză (IV)

După cum bine ştiţi, englezii sunt un popor veşnic politicos şi amabil, cu un permanent zâmbet discret pe buze, însă cât se poate de rezervat. Iar acest lucru este evident nu doar din comportamentul lor, dar şi din limba pe care o vorbesc.

O să vă povestesc, de data aceasta, despre o lecţie de engleză pe care nu o poţi învăţa din cărţi şi pe care eu am deprins-o după multe luni de practică intensă. O voi numi regula de modestie în vorbire.

În România şi implicit în limba română, în situaţia mai mult decât tipică în care eşti întrebat ce (mai) faci, răspunsul instinctiv pe care îş vei da este “bine”. Fie că eşti într-adevăr cât se poate de bine sau, dimpotrivă, treci prin cea mai neagră perioadă a existenţei tale, nu ţi-ar trece niciodată prin cap să-i spui unui simplu cunoscut că faci rău, iar interlocutorul tău va fi perfect mulţumit cu acel “bine” şi îşi va vedea în continuare de treburile lui.

În Anglia lucrurile stau fix pe dos şi cel mai greşit (pleonasm intenţionat!) răspuns pe care îl poţi da la întrebarea “how are you” este “bine” (good, fine sau alte variaţii). Este poate la fel de rău ca gestul de a scuipa în public, de a te scobi în nas în timpul mesei sau de a arunca gunoaie pe stradă. Să spunem totuşi că a spune că faci bine este echivalentul lingvistic al scobitului în nas. Englezul nu va face decât să caşte ochii mari preţ de 2-2.5 secunde, abia reuşind să-şi mascheze şocul, după care va trece dezgustat pe lângă tine, fără să-ţi mai acorde prea multă atenţie.

Căci cum este cu putinţă să spui în gura mare că eşti bine? De ce nu strigi din toţi plămânii ce salariu ai? De ce nu scoţi din portofel actul de la casa cu trei etaje? Toate acestea reprezintă un păcat capital pentru orice englez învăţat că lăudăroşenia indiscretă e pentru clasele de jos şi modestia e apanaj nobiliar.

Aşadar, răspunsul corect la întrebarea “how are you” este “not too bad” (nu prea rău): suficient de neutru să însemne şi rău şi bine simultan, dar şi suficient de vag să nu însemne nimic, ceea ce va împăca de minune pe toată lumea. Pentru că englezul nu te întreabă ce mai faci dintr-un profund interes faţă de tine, ci din pură şi sublimă politeţe. Iar un răspuns neutru este o înţelegere tacită între cei doi interlocutori de a nu-şi invada reciproc intimitatea.

De ce?

E foarte greu să reîncepi să scrii după multe luni de absenţă. E frustrant să te holbezi la pagina albă din faţa ta şi să nu ştii cu ce să începi. E derutant să ştii că s-au întâmplat prea multe în tot acest timp şi că nu o să apuci prea curând să recuperezi din toate lunile pierdute din vieţile celor cu care ai contact mai mult prin scris şi citit.

O să fiu sinceră şi o să mărturisesc că nu am vrut să mă întorc la scris. Aşa cum nu vreau să mă întorc nici la pâinea albă, dulciurile în exces, joburile plictisitoare sau România. Nu încă sau în vecii vecilor, în funcţie de caz. Nu ştiu de ce ar fi scrisul mai benefic decât pâinea albă – numai eu ştiu cât timp am irosit adunând paragraf după paragraf – dar, cel puţin într-o plină fază, am simţit mai degrabă obligaţia decât nevoia să mă întorc.

Faţă de mama care, deşi nu mai are timp să mă citească, măcar ştie că sunt bine doar pentru că scriu. faţă de sora care nu se bucură de prea multe mailuri din partea mea – dar când le trimit, sunt absolut superbe! Faţă de întreaga familie cărora abia de apuc sa le trimit scurte mesaje de la mulţi ani. Faţă de prietenii care îmi reproşează că nu mai ştiu nimic de mine. Şi în general faţă de cei care se bucură să mă citească – fără să mă întreb prea mult de ce.

Citiţi. Zâmbiţi. Reproşaţi. Indignaţi-vă. Atâta timp cât nu ignoraţi…

Frustrări cotidiene

Acum aproape şase luni am considerat eu că singurul lucru care îmi lipsea este un smartphone. Nokia, ultimă generaţie, frumos de pică, dacă ar face şi clătite nici n-aş avea ce altceva să-i mai cer! Şase luni au trecut de atunci, după cum spuneam, şi încă nu ştiu să-l folosesc nici măcar la jumătate din adevărata lui capacitate. Sunt încă la nivelul de începători: agendă, apel primit, apel efectual, sms, mail, facebook si gps. Poate că săracul de el chiar ştie să facă şi clătite, iar eu habar n-am! Şi asta nu (doar) pentru că sunt anti-talent la capitolul tehnologie, ci pentru că pur şi simplu nu am avut suficient timp să-l folosesc. Nu apuc să-l scot din husa de piele ultra-scumpă (pentru că mă respect!) decât să mă uit la ceas, să răspund la un apel sau mesaj şi să verific un mail mai urgent. În rest, e o investiţie ridicol de scumpă pentru un smartceas!

Tot la categoria investiţii inutile, sunt fericita posesoare a nici mai mult, nici mai puţin de 7 rochii de seară (bine, poate ceva mai mult chiar). Pe un umăr, fprpumeri, din satin, roşii, mov, albastre, Miss Sixty (din nou, mă respect!). Pe care le port în fiecare seară, dar în principiu după culcare şi în general în vise. Pentru că bineînţeles că nu am timp să ies în oraş ca o pitzi ce sunt, iar când reuşesc să o fac nu-mi mai arde de rochiţe de satin – poate doar atunci când insist să mă respect.

Şi pentru că-mi permit, am şi echipament de alergat tot din raionul de bestsellers: adidaşi “tunaţi”, colanţi, tricouri, cu mânecă scurtă, lungă, fără mânecă, geacă antivânt şi geacă impermeabilă, Nike nu-ştiu-cum, Adidas nu-ştiu-care, New Balance… Foarte frumoase toate, mă privesc cuminţi (şi uşor ironice, aş spune dacă aş suferi de schizofrenie) şi frumos împachetate, dar având în vedere că am ajuns să alerg în medie de două ori pe lună nu facem decât să ne privim reciproc. De două ori pe lună! Iar ultima dată a trebuit să mă întorc acasă după 10 minute pentru că îmi ingheţase capul…

Aţi vrut să scriu, deci bucuraţi-vă de micile frustrări ale vieţii mele.