Şi marmota… ?

4 luni de muncă z(s)ilnică

82 de zile printre muncitori, ingineri & co.

544 de ore de chin

sute de scrisori, dipoziţii de şantier, contracte şi discuţii traduse

zeci de cuvinte noi învaţate (şi în română, şi în portugheză), însă majoritatea neinteresante (gen culee, geigere, moloz, mortar, tronson, grinzi etc.)

multe vizite la Primărie şi şedinţe traduse, dintre care una lui Sorin Oprescu (mă respect, nu glumă), alta vice-primarului ş.a.m.d.

N’a zis nimeni că viaţa de marmotă e uşoară şi am auzit de multe ori: “N’o să poţi”. Dar am putut. Am putut să muncesc pe’un şantier, atât de delicată şi de “balerină” cum sunt, printre oameni pe care abia îi înţeleg când vorbesc în română, ca să nu mai zic de portugheză. Cert e că m’am călit, am aflat multe despre oameni şi jur că nu aş fi dat şantierul pe nicio multinaţională cu birouri aerodinamice şi ţinută office. Nu de alta, dar am mai trecut cândva şi prin asta şi pe cuvânt de nu m’am simţit mai liberă lucrând intr’un container, printre compactoare şi macarale, escaladând munţi de moloz şi deşeuri, decât intr’o prea-şmecheră clădire de sticlă şi termopan, unde fiecare mişcare îţi este cunoscută de dinainte s’o faci…

Cert e că am rezistat eroic atâta timp şi poate că aş mai fi îndurat încă puţin, dar a sosit vremea ca marmota să se îndrepte către alte zări, undeva înspre celălalt capăt al Europei. Viitorul sună bine, chiar şi pentru o marmotă…

Ah, chiar nu mi’am imaginat că ultimul post scris de pe şantier o să ma facă să mă simt aşa nostalgică… Dar adevărul e că cele mai bune posturi ale mele le’am conceput în container, pate că şantierul chiar mi’a mai dezvoltat creativitatea încă o bucată…

Once Upon a Time in America (II)

‘Doamne, unde mă aflu?’ se intrebă suricata când ieşi de pe aeroport.

Alegeţi varianta corectă:

  • în cel mai îndepărtat dintre cele mai îndepărtate locuri de pe pământ
  • acolo unde şi-a pierdut dracu opincile
  • acolo unde a tras uliul frâna de mână
  • acolo unde mâna omului n-a pus piciorul

Se trezi dintrodată înconjurată de mii de zgârie-nori care zgâriau miliardele de stele (‘Oaa, şi când te gândeşti că în Bucureşti nu vezi nici picior de stea!’) – că norii vin prin Honolulu doar odată cu uraganele, tornadele şi tsunamiurile. Suricata zâmbi pe sub mustăţi: ‘Da toantă mai e şi marmota asta de-şi închipuia că în Honolulu lumea trăieşte în colibe de stuf, prinde peşte cu suliţa şi îşi fac vânt cu frunye de palmier…’ Adevărul e că Honolulu e o metropolă în toată regula, cu clădiri futuriste, autostrăzi supraetajate cum n-a văzut nici Parisul şi, bineînţeles, cu mall-uri imense pe care îţi ia mult de-o săptămână să le vizitezi…

O fi el Hawaii paradisul pe pământ, dar când a coborât din avion, în mod sigur suricatei nu i s-a deschis nicio poartă a raiului. N-o aştepta niciun Sfântu Petru cu braţele deschise (n-a văzut nici măcar un câine cu vreun covrig în coadă), iar în loc de îngeri a dat peste americani. Iar americanii – cum îi ştim cu toţii… N-au niciun simţ al măsurii – la ei dacă ceri o cafea mică, primeşti una mare şi dacă ceri una mare, primeşti una imensă. Pe cât sunt somalezii de malnutriţi, pe atât sunt americanii de obezi…

There is no country for old men, aşa cum there is no Honolulu for suricata…

Dar dacă tot a ajuns aici, oare ce va face suricata? Se va americaniza sau îşi va face bocceluţa şi se va întoarce de urgenţă în Alpi? Bună întrebare. Însă răspunsul îl vom afla în episodul următor…

…Va urma…

Once Upon a Time in America

Desertul Nevada. Baza secreta NASA. Tu, 10 Jun, 23.15

‘Oh my god! You gotta check this out!’ ‘What is it?’…. ‘No way!’ ‘Oh yeah!’ ‘You have got to be kiddin’ me!’ ‘What do we do?’ ‘Call the President right away!’

Oceanul Pacific, in apropiere de insula Oahu, arhipelagul Hawaii. Tu, 10 Jun, 23.15

22 de rechini albi se apropie de tarm cu o viteza uluitoare, urmati indeaproape de o familie de balene ucigase cu colti de argint. Apa devine tot mai agitata, valuri uriase se izbesc de tarm, smulgand palmierii din radacini si jumulind pescarusii de pene.

Districtul Waikiki, Honolulu, Hawaii. Tu, 10 Jun, 23.15

Se produce un vortex si o valiza misterioasa apare in mijlocul intersectiei.

Craterul Aliamanu, la 30 km de Honolulu. Tu, 10 Jun, 23.15

Desi nu a mai erupt din secolul X i.HR, inca de dinainte ca regele Kamehameha sa cucereasca Oahu, Makapuu si Halawa, vulcanul Haliamanu isi reia activitatea. Se produc cutremure de intensitate medie si uragane, marmotele incep sa se dea cap in cap, lemurilor le ies ochii din orbite, oposumii devin carnivori, suricatele par sa fi turbat.

Honolulu Airport. Tu, 10 Jun, 23.15

Cursa Bucuresti-Londra-L.A.-Honolulu ajunge la destinatie. ‘A dat domnu’! Dupa 15 ore de zbor, imi simt fundu clatita!’ mormai suricata in timp ce’si dezmortea oasele facute colet. ‘Trebuie musai sa’i dau mesaj marmotei, sa stie si ea ca suricata rulz! Si ca suricata o sa se bronzeze ca un turcalete si o sa se imbaieze in Pacific, pe cand marmota o sa transpire pe santier. Asta e, nu toti au noroc in viata…’

In fata ghiseului: ‘Unde mi’e valiz… Aaa, sorry, where’s my bag?’ ‘Your name, please.’ ‘Suricata. Dave Suricata.’ ‘Oh, we’re very sorry, but your bag has lost, we couldn’t find it yet. But in a few days, I’m sure you’ll have it back, they don’t call us Lufthansa for nothing! And welcome to Honolulu!’ ‘Mda, numai mie mi se putea intampla una ca asta! De ce am eu toate ghinioanele din lume? Fir’ar ea de viata, nu mai supooort’, zise suricata batand nervoasa din picior, ca un copil de 3 ani. ‘Vreau acaaaaaaasa!!’

… Va urma…

Trezirea la realitate (III)

“Aloha, marmoto! Ce mai faci?”

“Fir’ai tu sa fii de porc, ursule! Ce tupeu ai sa ma suni, dupa ce ca am fost disponibilizata din cauza ta!”

“Te vaiti degeaba, ca oricum nu mai rezistai mult in fabrica de ciocolata. Vulpea hotarase deja sa angajeze miriapozi la ambalat, lucreaza mai repede cu staniolul, ca la cate maini si picioare au, sunt multi-tasking! Si ia zi, cum iti merge pe santier?”

“Ei, cum sa’mi mearga? Ma jur ca mai bine mergeam la pescuit cu Rex Hunt decat sa prind muste’n caietele de sarcini!”

“Aoleu, aveti muste? Chiar nu exista civilizatie la voi acolo?”

“Ei, stai linistit, muste sunt putine. Iar cu populatia de sobolani deja ma impac bine, da’ devin cam irascibili la zgomote puternice. Si detesta malaxorul… Oricum, sa stii ca sunt cu mult mai apreciata aici decat in Alpi. Doar am cele mai lungi picioare pe o raza de 1 km!”

Marmota ofta adanc. Spusese treaba cu apreciatul doar ca sa’i dea ursului o laba peste ochi, pt. ca stia prea bine ca niste picioare de 1 m si ceva nu sunt neaparat un atu cand lucrezi pe santier, mai ales vara’n amiaza mare…

Mene, mene, tekel upfarsin

Numarat, numarat, cantarit, impartit

O luna. Fix o luna a trecut de cand mana marmotei a pus pt. prima data piciorul de 1 m si ceva pe santier. Nimeni n’ar fi crezut ca ar putea rezista atata in niste confitii perfect vitrege. Dar pare’se ca marmota chiar si’a propus sa arate lumii intregi, ursului, vulpii, miriapozilor, ca nu e doar ceea ce pare(adica o marmota cu picioare de 1 m si ceva si atat)…

“La vie c’est la farce a mener par tous”, se gandi marmota. Ei, pe dracu, ca numai la Arthur Rimbaud nu’i zbura ei mintea cand statea cu dispozitiile de santier in brate. Geanta Hermes, pantofi Christian Louboutin, pantaloni Balenciaga… Hello, marmoto, tu tot nu te’ai trezit la realitate?! Drept pedeapsa, o sa mai stai o luna pe santier, de vaca ce esti!

…Va urma…

Trezirea la realitate (II)

5.20 – Fir’ar ea de alarma, fix cand ti’e somnul mai drag! Nu’i neaparat placut sa te trezesti pe ritmuri de samba, isi zise marmota in timp ce’si dezlipea ochii incrustati de urdori. La ora asta nici nu’ti intra degetele’n papuci, periuta de dinti iti da stari de voma (asta daca reusesti sa ajungi la baie, printr’o minune mai ceva ca invierea lui Lazar).

6.05 – Marmota iese pe usa (asta dupa ce se impiedica de prag, scapa cheile de 2 ori si isi aminteste ca a uitat sa’si ia vitamina). La metrou, doar eu si muncitorii, mormai marmota. Si cand te gandesti ca’n vremurile bune (si de mult apuse) la ora asta venea din club, atarnand cu capul plin de aburii betiei. Alta viata…

Dupa ce traverseaza intreg orasul, trecand prin toate punctele cheie ale metropolei (Aparatori, Vitan, Titan, Pantelimon, Obor, Tei, Floreasca si, in sfarsit, Baneasa – nu stiu ce’ar mai lipsi din tot pomenlnicul asta), marmota noastra ajunge in inima santierului. Intr’adevar, macaralele rad in soare argintii, dar cui sa’i mai pese de’asa ceva cand stii ca n’ai dormit decat 3 ore si esti constient ca n’o sa mai vezi patul curand. Si mai trebuie sa ajungi si la examene… Nici nu poti sa gandesti cand mintea ti’e posedata de o singura imagine – o perna moaaaale din puuuuf… Hai sa punem punct, isi zise marmota scuturandu’si pletele ca sa inlature demonii, duhurile si alte lighioane.

Au trecut 3 saptamani deja si marmota e tot pe santier. Pe al 2’lea santier deja, ca sa fim mai precisi. Se pare totusi ca va depasi termenul de o luna, cat pariasem initial ca o sa reziste, deci se tine pe pozitii. Desi nu e un lucru neaparat placut sa’ti petreci jumatate de zi printre hahaielile si baga’mi’as’urile proletariatului, parca te apuca si pe tine sa te iei la’njuraturi cu tine insuti cand te mai trezesti cu cate un cos. Si de la atata praf, iti zic eu ca te trezesti destul de des cu cate unul, asa ca se explica de ce a devenit marmota dependenta de lotiunea antiacneica, mai ceva decat Mutu de cocaina.

Oricum, asta nu e viata! Sa stai tot timpul cu ochii pe ceas in speranta ca cele 4 ore nenorocite or sa treaca mai repede, sa’ti doresti mai degraba sa desenezi copacei la LEC decat sa traduci memorii tehnice, sa vrei sa citesti pana si Ulise decat sa studiezi dispozitii de santier si rapoarte de infrastructuri. Dar ce sa’i faci daca economia de piata a ales sa sporeasca productivitatea pe spinarea marmotei, inlocuind staniolul cu nenorocitul ala de ambalaj resigilabil! Asa cum iarna nu’i ca vara, nici santierul nu se compara cu Alpii insoriti…

Va urma…

Trezirea la realitate (I)

Motto: “Si marmota nu mai invelea ciocolata in staniol pentru ca s’a inventat noul ambalaj resigilabil.”

Asa ca marmota se vazu nevoita sa paraseasca fabrica de ciocolata din Alpii unde vacutele grase fac laptele bun si sa se reprofileze. Asa se face ca, intr’o frumoasa zi, marmota s’a vazut angajata fix pe’un santier.

Shantih…

Shantih…

E lesne de inteles ca un santier nu e chiar un mediu propice pt. o marmota. Prea mult praf, zgomot, frig/cald, muncitori burtosi in salopete uzate, ingineri ciondanindu’se zi de vara pana’n seara pe teme precum uzura, criblura si filer. Iar femei – cu marmota trei. Daca in Alpi dadea numai de ursi, aici sunt numai porci la tot pasul. Realitatea e cruda: pe langa Alpii insoriti cu iarba grasa, santierul pare iadul plin de smoala. Sau poate e mai degraba purgatoriul, iertate’i fie toate pacatele marmotei!

Hypocrite lecteur, mon semblable, mon frere!

Nu va ganditi ca marmota a cazut pe ultima treapta sociala. Nu toarna asfalt pe DN1 si nici nu poarta salopeta de burtos, ba lucreaza chiar la birou (da, surprinzator, pe santier exista birouri!) si vorbeste’n limbi exotice, altele decat banala alpeza.

May is the cruellest month.

Ma bate gandul la un poll: cat crezi ca ar rezista o marmota pe santier? Eu ii dau o luna. N’au trecut decat cateva zile si deja si’a pierdut orice pofta de mancare – i’a luat o saptamana sa termine o ciocolata (da, de’aia in ambalaj resigilabil).

Those are pearls that were his eyes…

Si daca n’o sa mai fie marmota de altadata? Daca o sa sparga seminte’n metrou ca muncitorii si isi ia permis de conducere a macaralei? Macar putem fi siguri de un lucru: marmota refuza totusi sa poarte casca de protectie sau vesta fosforescenta (deci si’a pastrat spiritul rebel). Rebel fara cauza, mai degraba…

Hurry up please, it’s time!

Viata e dura si realitate cruda. Dar oare viitorul chiar suna bine?

 

Va urma…

Nota: Orice asemanare cu persoane reale este pur intamplatoare. O marmota n’ar putea sa fie niciodata vaca, nu?

Cu interludii din T.S.Eliot si reclama de la Milka :))