Joseph Heller și Catch-22

Cu o săptămână în urmă promiteam să îi dedic romanului lui Heller postul pe care îl merită, ca să-l pot recomanda astfel cu mare căldură tuturor celor în căutarea unui roman bun. Încă de la publicarea lui în 1961, volumul se bucură de un binemeritat succes, ocupând un loc fruntaș în topul celor mai bune 100 de romane ale tuturor timpurilor.

Spuneam despre Catch-22 că poate fi definit drept un circ literar de cea mai înaltă clasă, un roman care a scris și rescris istoria, care e citit și recitit de generații întregi. Cartea vorbește, cu umor și ironie, despre ideea de război, despre ridicolul birocrației, despre nația americană și natura umană. Acțiunea se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial pe insula italiană Pianosa, unde se află baza fictivă a unei escadrile de aviatori americani. Cu toate acestea, Catch-22 diferă radical de celelalte romane de război scrise în secolul XX, căci Heller alege să-și construiască opera mai degrabă pe baza umorului dus până la absurd decât a dramatismului caracteristic unui război violent.

Personajele constituie principalul farmec al romanului, căci fiecare dintre ele este un spectacol în sine. Protagoniști ai celor mai absurde situații și pioni principali ai secvențelor de umor negru, ofițerii din armata americană par să joace rolurile principale într-un sitcom – vă amintiți cumva de MASH? Deși spuneam că romanul are o abordare complet opusă celorlalte cărți de război, se poate stabili un fir comun între Catch-22 și Abatorul 5 al lui Kurt Vonnegut, ideea de război ca și cruciadă a copiilor, în care și-au pierdut viața tineri nevinovați care nici măcar nu au avut timp să devină bărbați. Personajul lui Vonnegut are 20 ani în timpul războiului, iar protagoniștii lui Heller sunt fie tineri, fie oameni în toată firea care se comportă ca niște adolescenți imaturi.

Însăși ideea de Catch-22 este o ilustrare formidabilă a absurdului și face referire la un articol de ordine interioară al regimentului, care stipu­lează că preocuparea față de propria siguranță în fața pericolelor reale și imediate este procesul unei minți raționale. În consecință, pot fi suspendaţi din serviciul militar doar piloţii care cer asta în mod expres şi care sunt recunoscuţi ca fiind nebuni. Însă după ce un pilot cere să fie suspendat, acesta nu mai poate fi considerat nebun și trebuie să zboare în continuare. ”Ai fi nebun să zbori mai multe misiuni și sănătos dacă nu ai zbura, dar dacă ai fi sănătos ar trebui să zbori. Dacă ai zbura ai fi nebun și deci nu ai avea nevoie să zbori; dar dacă nu ai vrea să zbori înseamnă că ești sănătos și deci trebuie să zbori.” Dacă această frază vi se pare confuză, gândiți-vă că întregul roman este construit pe baza unor astfel de ipostaze ce par să frizeze absurdul și să contrazică orice urmă de logică. În limba engleză, Catch-22 a devenit o expresie idiomatică ce denotă o situație în care nimeni nu are de câștigat și oricum ai da-o nu e bine (no-win situation).

Catch-22 nu vorbește doar despre război și absurdul acestuia, ci despre supraviețuirea într-o lume guvernată de birocrație și lipsită de orice formă de comunicare, în care devine imposibil să-ți păstrezi intactă judecata și simțul rațiunii.

Despre Catch-22 puteți citi și în revista Time Out sau pe blogul lui Vlad Bogos și Toate cele rele.

Lecturi de aprilie și mai

Am avut niște ultime luni foarte pline de evenimente și schimbări, după care am intrat într-un ritm cât se poate de normal de muncă – normal însemnând de până la 6 zile pe săptămână, uneori de dimineața până a doua zi dimineața. Însă, din fericire, munca pe care o fac îmi permite să citesc – nu pe cât de mult mi-aș dori, însă suficient, mai ales dacă voi învăța să-mi și organizez timpul mai eficient. Am nici mai mult, nici mai puțin de 10 cărți pe care le-am strâns în aprilie și mai:

The Book of Other People este o colecție de povestiri editată de celebra Zadie Smith. 25 de scriitori de expresie engleză au răspuns invitației de a compune câte o scurtă povestire pentru un volum caritabil, tema fiind crearea unui personaj, poate cel mai important aspect al oricărei opere de ficțiune. Fiecare dintre scriitori are un talent înnăscut de a da naștere unei lumi vii și umane folosindu-se de cuvinte (sau imagini, în cazul povestirilor grafice). Cartea își propune de fapt să demonstreze că fiecare autor are propriile lui metode de a crea un personaj și că nu există o rețetă universal-valabilă pentru a da viață unui caracter de ficțiune. Unul din principalele motive pentru care volumul merită citit este numărul impresionant de scriitori foarte talentați pe care îi adună (cum ar fi Zadie Smith, Nick Hornby, A. L. Kennedy, David Mitchell și, preferatul meu, Hari Kunzru).

Jurnalul lui Bridget Jones de Helen Fielding este cel mai probabil o carte care nu are nevoie de prea multă introducere. Cu toții am văzut filmele (de vreo trei ori chiar, în cazul meu), nu ai des șansa să-i admiri pe Colin Firth și Hugh Grant pe același ecran! Deși povestea îmi era puțin spus cunoscută (îmi aminteam chiar și în ce cartiere londoneze locuiau personajele), am vrut neapărat să descopăr și stilul literar al lui Helen Fielding, să mă conving singură dacă nu doar povestea, dar și felul în care a fost scrisă, își merită titlul de best-seller. Concluzia e că Bridget Jones cartea e la fel de genială ca filmul! E incredibil de distractivă și de amuzantă prin ridicolul personajului și te captivează de la prima până la cea din urmă pagină.

Suflete moarte de Nikolai Gogol face parte din categoria clasicilor despre care se tot spune că nu ar trebui să lipsească din biblioteca nimănui. Eu mi-am comandat-o de la Colțul Colecționarului și, acum după ce am citit-o, mă declar încântată că i-am găsit un loc pe raftul meu de cărți. E un roman care nu se lasă ușor descoperit, căci abia după ce îl citești până la capăt (deși povestea a rămas de fapt neterminată de către autor) și îți acorzi un răgaz pentru a rememora și mai ales regândi evenimentele și personajele, poți înțelege ce a vrut Gogol să transmită. Sufletele moarte le aparțin de fapt celor vii, orbiți de vicii și bogății, personajele construite de Gogol fiind o adevărată paradă a comediei umane, privită cu umor negru și ironie.

Animalul inimii de Herta Muller este o carte de citit într-o după-amiază și de înțeles într-o viață întreagă (sau poate nici măcar atunci). E atât de sumbră încât simți că și se strânge stomacul la fiecare frază citită și începi cumva să o iubești și să o urăști deopotrivă. Dacă Herta Muller și-a meritat Nobelul sau a fost doar o mișcare politică pornită de undeva de sus este mult prea discutabil. Dacă Herta Muller este măcar româncă să ne putem mândri cu ea cum ne place să facem cu Ionesco sau Cioran (care atunci când a părăsit țara s-a jurat că n-o să mai vorbească românește în vecii vecilor), este o altă întrebare cu iz politic. Povestea emigrării ei seamănă prea mult cu cea a altor intelectuali de seamă goniți de regim pe care pur și simplu nu-i poți învinui că au întors spatele unei țări care i-a persecutat. Animalul inimii e un roman care merită citit din infinite motive, dincolo de Nobel și de dilemele naționaliste, pentru a înțelege trecutul și pentru a te bucura că nu l-ai trăit tu însuți sau, în caz contrar, că a rămas în trecut.

Intermitențele morții de Jose Saramago este o meditație asupra morții – sau mai degrabă asupra ceea ce ar însemna lipsa ei. Sau, ironic spus, asupra rolului pe care îl are de fapt moartea în viața noastră. Într-o țară în care oamenii încetează să mai moară multe lucruri își ies din făgașul normal (de la dezechilibrarea sistemului medical până la falimentarea companiilor de pompe funebre). Însă cea mai mare nenorocire se abate de fapt asupra bisericii, care se află la un pas de destrămare, căci “fără moarte nu există înviere, și fără înviere nu există biserică”, frază care dovedește, încă o dată, de ce religia este opiumul popoarelor și de ce biserica este una dintre marile puteri ale lumii. “Religia este o chestiune pământească, nu are nimic de-a face cu cerul” mai spune Saramago și îmi pare imposibil de contrazis… Citiți și dați mai departe.

Brideshead Revisited (Întoarcere la Brideshead) de Evelyn Waugh se regăsește pe nenumărate liste ale celor mai bune romane întocmite de mai toate publicațiile de renume – Time Magazine, Telegraph sau BBC Big Read Top. Recunosc că acesta este principalul motiv pentru care am citit cartea, căci altfel poate că nici nu aș fi auzit de ea (și mărturisesc și că mi-am închipuit că Evelyn Waugh este femeie – căci ce bărbat respectabil ar putea răspunde la numele de Evelyn – dar m-am înșelat). Brideshead Revisited este un roman nostalgic și sentimental despre o lume aflată în pragul dispariției, aceea a aristocrației britanice înaintea primului război mondial.

 

Catch-22 de Joseph Heller e un soi de circ literar de cea mai înaltă clasă, un roman care a scris și rescris istoria, care e citit și recitit de generații întregi. Cartea vorbește, cu umor și ironie, despre ideea de război, despre ridicolul birocrației, despre nația americană și natura umană. Iar Heller este un maestru absolut al absurdului, care pare să atingă apogeul capitol după capitol, deși de cele mai multe ori nu știi dacă ar trebui să râzi sau să plângi – sau poate să râzi cu lacrimi, dar nu de bucurie… Despre Catch-22 (tradus, se pare, în limba română cu titlul Clenciul-22, cuvânt pe care mă jur că nu l-am auzit nici măcar o dată în cei mai bine de 24 ani de când sunt româncă) vreau să vorbesc mai pe larg în viitorul, sper eu, apropiat, căci merită mai mult decât o singură frază.

O Capitão dos Índios (Căpitanul indienilor) de Ana Lígia Lira este un roman pe care l-am citit ca să nu uit că mai știu, totuși, și ceva portugheză. Este povestea reală a unui evreu portughez care emigrează în Brazilia, unde contruiește un imperiu colonial deosebit de prosper, fiind unul dintre puținii europeni care au reușit să dezvolte o relație amiabilă cu nativii sud-americani.

 

 

 

 

Five People You Meet in Heaven (Cei cinci oameni pe care îi întâlnești în rai) de Mitch Albom este genul acela de carte atât de frumoasă care te face să zâmbești de fiecare dată când îți amintești de ea. Ideea principală a romanului este aceea că viețile noastre sunt într-o strânsă legătură care ne influențează calea, chiar și atunci când este vorba de oameni care ne sunt complet străini. “Moartea nu doar ia pe cineva, ci lasă pe altcineva, și de-a lungul scurtei distanțe dintre a fi luat și a fi lăsat, viețile se schimbă.” Iar viața de după moarte nu este decât o etapă în care ni se dezvăluie ce a însemnat de fapt existența noastră, ce am realizat și cum i-am influențat pe cei pe lângă care am trecut, chiar și pentru câteva secunde.

 

The Color Purple (Culoarea purpurie) de Alice Walker este un roman despre culoare și despre ce înseamnă a fi de culoare într-o lume în care albul domină și predomină. Alice Walker, una dintre cele mai importante activiste afro-americane, spune povestea unei femei care luptă din răsputeri pentru o viață mai bună și mai liberă, care învață să se accepte pe sine și să-și urmeze visele.

Viața lui Pi

Despre Life of Pi (Viața lui Pi) s-ar putea spune multe și râuri întregi de cerneală ar curge până ca subiectul să fie cu adevărat epuizat. Și asta pentru că, în doar 300 pagini, vorbește despre atât de multe lucruri încât nici nu-ți vine a crede cum de a reușit Yann Martel să treacă prin idei filozofice despre religie și credință, statutul animalelor ținute în captivitate, aventuri fantastice cu naufragiați în mijlocul oceanului Pacific sau noțiunea de ficțiune în raport cu realitatea.

Dacă aș încerca să povestesc ce se întâmplă în carte, atunci v-aș fura ocazia de a descoperi singuri un roman surprinzător de la primul până la ultimul paragraf. Așa că o să mă limitez la doar câteva cuvinte pe care le-ați putea citi pe coperta oricărei cărți: un puști indian pe nume Pi naufragiază pe o barcă de salvare ai cărei unici supraviețuitori sunt o hienă, o zebră, o femelă urangutan și un tigru bengalez. E ușor de bănuit care dintre mamifere supraviețuiește pe seama celorlalte și ce scene sângeroase se desfășoară pe parcurs, iar faptul că Pi ajunge  să dreseze tigrul este unul din elementele fantastice în care abundă acest roman.

Nu știu dacă umorul fin sau stilul fascinant al lui Yann Martel sunt de vină, însă abia după ce am ajuns la sfârșitul poveștii mi-am dat seama că Life of Pi este cel mai violent roman pe care l-am citit vreodată. Uitați de Portocala mecanică sau de orice altă narațiune sângeroasă pe care ați întâlnit-o până acum, povestea lui Pi te face să te cutremuri gândindu-te de ce suntem noi oamenii capabili în situațiile limită. Pentru că ficțiunea nu este decât “transformarea selectivă a realității” și povestea cu o hienă, o zebră, o femelă urangutan și un tigru bengalez devine de fapt o simplă alegorie pentru o poveste cu oameni, care se dovedesc a fi mai sălbatici și mai cruzi decât toate animalele împreună. Nu degeaba “cel mai periculos animal dintr-o grădină zoologică este omul”… Cheia întregului roman este de fapt întrebarea pe care Pi o adresează la sfârșit: “Care dintre povești este mai bună, cea cu animale sau cea fără animale?”

*Iar în 2012 se lansează și filmul, în regia lui Ang Lee, după ce Alfonso Cuarón și Jean-Pierre Jeunet s-au retras din cursă…

Între a naște și a te naște

V-ați întrebat vreodată de ce verbul a naște poate căpăta sensuri noi atunci când este reflexiv, de ce a se naște diferă atât de mult de varianța lui inițială? Ce înseamnă, până la urmă, să fii născut și să te naști?

Eu am început să-mi pun astfel de întrebări datorită lui Marin Sorescu, căci nu mi-am mai putut scoate din minte cuvintele personajului său Iona, profetul înghițit de balena uriașă: “Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire, mai naște-mă o dată!” Ce ușor ar fi să-ți iei viața de la capăt atunci când ești nemulțumit de calea pe care ai ales-o sau de direcția către care te îndrepți, cu sau fără voia ta… Greșeala lui Iona e că nu i se adresează persoanei potrivite, căci o mamă nu poate decât să te ajute să vii pe lume, numai de tine depinde să și devii.

Saramago vorbește despre această diferență dintre a fi născut și a te naște: “Viețile nu încep atunci când oamenii se nasc, dacă ar fi așa fiecare zi ar fi o zi câștigată, viețile încep mai târziu, uneori prea târziu, ca să nu mai vorbim de cele care de-abia începute se și sfârșesc.” A te naște cu adevărat nu este atunci când respiri pentru întâia oară, proaspăt ieșit din pântecele mamei. Să te naști înseamnă de fapt să renaști, să devii mereu altcineva, cu fiecare pas mai aproape de acel cineva care își dorești cu adevărat să fii.

Ultimele cuvinte îi aparțin nimeni altuia decât columbianului Gabriel García Márquez: “Oamenii nu se nasc o dată și pentru totdeauna atunci când mamele lor le dau viață, ci viața îi obligă de fiecare dată să se nască ei înșiși.”

Cele trei opere citate mai sus sunt Iona de Marin Sorescu, Pluta de piatră de José Saramago și Dragostea în vremea holerei de Gabriel García Márquez.

Lecturi de martie

Postul de față vine cu o ușoară întârziere de o săptămână din motive de Polonia. Recunosc că mi-ar fi plăcut să fiu punctuală și să apuc să vorbesc despre toate cărțile faine pe care le-am citit în ultimele săptămâni, însă timpul nu prea are răbdare când ai multe de făcut… Așa că o să mă mulțumesc acum cu câteva cuvinte despre romanele din martie.

Love in the Time of Cholera (Dragostea în vremea holerei) de Gabriel García Márquez este prima carte a sud-americanului pe care am citit-o până acum. Deși căutam inițial Un veac de singurătate, m-am gândit că nu pot să ratez unul dintre cele mai bune romane de dragoste ale secolului XX, după cum spun multe cronici. Oricât de mult mi-a plăcut cartea, îmi este imposibil să o văd ca pe o poveste de dragoste, ci mai degrabă ca pe o cronică a nebuniei unui personaj etern îndrăgostit de o imagine din tinerețe. Protagoniștii ajung să își trăiască idila abia după mai bine de 60 de ani și, deși pentru unii ar fi dovada vie că iubirea învinge, pe mine romanul nu m-a convins. Gabriel García Márquez mi-a amintit de Saramago, prin ironie și stilul pe alocuri asemănător, și chiar vreau să-l descopăr și în alte romane.

Shalimar de Clown (Shalimar Clovnul) de Salman Rushdie este un roman tare straniu. Îți dai seama că ai ajuns ca prin minune la ultima pagină și că ți-a plăcut, dar nici nu-ți poți explica de ce. O carte despre violență, răzbunare și război, care te plimbă pe mai multe continente, între America, Belgia și Franța în anii ’40, Anglia, Cașmir și India. Un triunghi amoros format dintr-un musulman, un hindus și un evreu, care implică probleme religioase, pe lângă cele politice, sociale și filozofice legate de cel de-al doilea război mondial și de distrugerea Cașmirului în anii ’60. Shalimar pare a fi un roman diferit de celelalte scrise de Rushdie, fiind complet lipsit de misticismul care l-a consacrat pe scriitorul de origine indiană, însă reușește să exercite o fascinație stranie asupra cititorului.

Norwegian Wood (Pădurea norvegiană) de Haruki Murakami. Murakami este unul dintre scriitorii pe care mi-am propus să-i descopăr pe viitor, la fel ca și Márquez sau Rushdie. Norwegian Wood pare să fie una dintre cele mai populare opere ale sale, proaspăt ecranizată și care s-a bucurat de un succes răsunător încă de la lansare. Este un alt roman de dragoste celebru, despre care se tot scrie că face parte dintre cele mai frumoase povești scrise în ultimii ani. Poate că sunt eu mai greu de mulțumit sau poate că am citit prea multe cărți bune ca să mă mai las impresionată de orice (sau, din contră, poate am citit prea multe cărți proaste ), însă de această dată Murakami m-a lăsat rece. Povestea mi s-a părut trasă de păr și personajele ușor forțate, însă la fel ca și în cazul lui Shalimar Clovnul, romanul de față pare să fie total diferit de stilul tipic al autorului, ceea ce mă face să-i acord lui Murakami încă o șansă să mă impresioneze – asta și datoriă cărții despre alergat, căreia îi dau nota 10.

This River (Acest râu) de James Brown este o carte pe care am primit-o de la Goodreads, într-un concurs de popularizare a autorului destul de obscur la ora actuală. Este un roman autobiografic despre lupta lui Brown cu drogurile și alcoolul, despre dependența sub toate formele ei și slăbiciunile omenești, despre a cădea și a te ridica de fiecare dată, uneori mai puternic, alteori mai slab, însă de a nu renunța niciodată la viață și la lupta de supraviețuire.

 

 

 

Jane Eyre de Charlotte Bronte este una dintre acele povești clasice pe care toată lumea le cunoaște, însă pe care prea puțini le (mai) citesc. Știam nu doar cum începe, dar și cum se termină, însă mi-am propus pentru anul acesta să citesc nu doar romane care mă atrag, ci și opere care nu trebuie să lipsească de pe lista nimănui – iar aici intră, din nefericire, multă literatură victoriană. Spre deosebire de Wuthering Heights (La răscruce de vânturi) al surorii Emily Bronte, pe care o ador și aș citi-o de nenumărate ori, lui Jane Eyre îi lipsește intensitatea și spontaneitatea care ar putea să te fascineze, căci lucrurile se mișcă lent și plicticos, așa cum numai victorienii știau să își redea viețile în proză…

Life of Pi (Viața lui Pi) de Yann Martel se află undeva la granița dintre distopie și fabulă cu animale. Cu toate astea, nu e un roman pentru copii, în ciuda poveștii cu naufragiați care te-ar putea duce cu gândul la Robinson Crusoe sau poate chiar și la Călătoriile lui Gulliver. Și pentru că un paragraf nu ar fi niciodată suficient să rezume ideile esențiale ale romanului, promit să vorbesc mai pe larg despre cartea lui Martel într-un post viitor.

The Prince of Mist (Prințul ceții) de Carlos Ruiz Zafón a fost scris inițial ca un roman pentru adolescenți, însă popularitatea de care s-a bucurat l-a făcut celebru printre cititorii de toate vârstele. Pe Zafón l-am descoperit abia anul trecut când am citit Umbra vântului, cea mai cunoscută dintre operele scriitorului spaniol, iar stilul lui de a construi suspansul pagină cu pagină și de a introduce elemente magice și suprarealiste în fiecare dintre poveștile sale reușesc să te atragă ca un magnet. L-am citit într-o singură noapte și doar pentru că eram pe punctul de pierde avionul spre Polonia m-am îndurat să las ultimele 10 pagini pe mai târziu, deși mi-a părut tare rău că trebuie să mă desprind de atmosfera aceea de suspans și mister atât de bine regizată de Zafón.

Slaughterhouse Five or The Children’s Crusade (Abatorul cinci sau cruciada copiilor) de Kurt Vonnegut este o carte grea, mult prea grea pentru a fi descrisă în doar câteva cuvinte. În plus, Vonnegut trebuie descoperit în toate romanele sale, unul singur nu ar fi de ajuns pentru a putea spune că l-ai înțeles. Deși Abatorul are mai puțin de 200 de pagini, cred că aș avea nevoie de două ori mai multe de critică, iar după ce o să-mi fac “temele pentru acasă”, o să încerc să revin cu un post detaliat despre romanul anti-război al lui Vonnegut.

Londra în literatură

E de prisos să menționăm că Londra este una dintre metropolele cele mai însemnate și mai pline de istorie din lume, care continuă să fascineze generații întregi de câteva sute de ani. Așa că nu e de mirare că și-a făcut simțită prezența în toate cele șapte arte și că reprezintă o sursă de inspirație pentru numeroși artiști. Rari sunt scriitorii britanici care să nu fi folosit Londra drept cadru pentru măcar unul dintre romanele lor, iar multe dintre acestea sunt capodopere ale literaturii universale.

Charles Dickens este, prin excelență, unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai Londrei. Cele mai faimoase dintre romanele sale se petrec în capitala engleză, pe care o descriu în detalii ample, de la palate regale și viața înaltei societăți până la periferiile sărace și mahalalele întunecate. Oliver Twist, David Copperfield, Bleak House, A Tale of Two Cities (Povestea celor două orașe) și Great Expectations (Marile speranțe) sunt doar câteva dintre operele marelui scriitor victorian care în care Londra a jucat un rol principal. Dickens însuși și-a petrecut mare parte din viață în metropola britanică, iar casa în care a locuit a devenit Muzeul Charles Dickens și poate fi vizitată în Bloomsburry.

Arthur Conan Doyle este creatorul celui mai faimos detectiv al tuturor timpurilor, Sherlock Holmes, și al asistentului său Dr. Watson. Londra lui Conan Doyle este una sumbră și întunecoasă, un oraș care ascunde mistere sinistre și devine scena unor crime fulgerătoare. Celebrele personaje locuiau la numărul 221b pe Baker Street, una dintre cele mai celebre adrese din lume, este astăzi Muzeul Sherlock Holmes, cu un decor victorian foarte bine păstrat.

Peter Ackroyd este probabil cel mai asiduu scriitor al Londrei din zilele noastre, unul din motivele pentru care l-am ales ca subiect al tezei mele de licență. În opera lui, Londra nu reprezintă un simplu cadru al acțiunii, cu devine un personaj principal în jurul căruia se rotește narațiunea. Romanele lui îmbină elemente istorice cu fragmente ale vieții cotidiene și multe dintre lucrările lui de ficțiune și non-ficțiune vorbesc despre cei mai mari artiști ai orașului, scriitorii Oscar Wilde, Charles Dickens, William Shakespeare sau arhitecții Nicholas Hawksmoor, Christopher Wren și John Vanbrugh. A scris inclusiv o biografie a Londrei ca oraș și a Tamisei, pe care BBC le-a adaptat ca documentare de televiziune. Hawksmoor, The Clerkenwell Tales și The Lambs of London sunt cele mai cunoscute romane ale sale.

Dickens, Conan Doyle și Ackroyd sunt cei mai importanți scriitori a căror întreagă operă se învârte în jurul Londrei. Însă, pe lângă aceștia, mulți alți naratori au ales capitala engleză ca loc al acțiunii unor mari romane care au marcat istoria literaturii mondiale. În ordine cronologică, cele mai faimoase astfel de opere de ficțiune sunt:

  • William Makepeace Thackeray – Vanity Fair (Bâlciul deșertăciunilor – 1847)
  • Jules Verne – Ocolul Pământului în 80 de zile (1872)
  • Robert Louis Stevenson – The Strange Case of Dr Jekyll and Mr Hyde (1886)
  • Oscar Wilde – The Picture of Dorian Gray (Portretul lui Dorian Gray – 1891)
  • H. G. Wells – The Time Machine (Mașina timpului – 1895) și The Invisible Man (Omul invizibil – 1897)
  • Virginia Woolf – Mrs Dalloway (1925)
  • T. S. Eliot – The Waste Land (1922) vorbește despre “Orașul ireal”
  • Aldous Huxley – Brave New World (Minunata lume nouă – 1932)
  • P. L. Travers – Marry Poppins (1934) se petrece pe Cherry Tree Lane
  • George Orwell – Nineteen Eighty-Four (1984 – 1949)
  • Salman Rushdie – Satanic Verses (Versetele satanice – 1988)
  • Helehn Fielding – Bridget Jones’ Diary (Jurnalul lui Bridget Jones – 1997)
  • J. K. Rowling – seria Harry Potter (1997-2007) are ca locații Aleea Diagon și Peronul 9 34 din gara King’s Cross
  • Dan Brown – The Da Vinci Code (2003)

Într-un episod următor, Londra în filme.

Lecția de literatură. Fernando Pessoa

Portughezul Fernando Pessoa este una dintre cele mai însemnate figuri literare ale tuturor timpurilor. Harold Bloom l-a numit cel mai reprezentativ poet al secolului XX, alături de Pablo Neruda. Era trilingv (cât de des ați auzit până acum acest termen?) – scria în portugheză, engleză și franceză la perfecție. S-a născut și a murit în Lisabona, oraș pe care îl amintește de nenumărate ori în operele sale. Își petrecea zilele traducând pentru diverse firme, iar nopțile în cafenele precum A Brasileira, în fața căreia se află acum statuia unui Pessoa tânăr și galant, stând relaxat la o masă.

Pessoa a rămas în istoria literaturii drept inventatorul heteronimului, concept ce se referă la una sau mai multe identități create de un scriitor pentru a putea adopta mai multe stiluri. Heteronimele se deosebesc de pseudonime prin faptul că nu reprezintă doar nume false, ci sunt identități cu propriile lor existențe, biografii și stiluri scriitoricești. Fernando Pessoa a creat peste 70 de heteronime, persoane cu vieți și opere distincte, cu temperamente și mentalități aparte, oameni cu totul și cu totul diferiți față de cel ce le-a dat naștere. Cele mai importante dintre ele sunt Alberto Caeiro, Ricardo Reis și Álvaro de Campos. Altele sunt semi-heteronime, personaje care împrumută din autobiografia lui Pessoa, simple mutilări ale personalității sale. Toate aceste identități formează un univers nou, în care apar relații, afinități și sentimente de invidie, unele dintre heteronime se cunosc între ele și își critică sau elogiază operele. Și nici măcar atunci când își semnează operele cu propriul nume, Fernando Pessoa însuși nu este, de fapt, adevăratul Fernando Pessoa.

Iubita lui a creat un alt heteronim pentru Fernando Pessoa: Ferdinand Personne, Ferdinand fiind echivalentul lui Fernando în diverse limbi, iar Personne însemnând în franceză persoană (asemeni lui Pessoa), dar și nimeni. Prin acest joc de limbaj, Fernando, pentru că a creat atâtea persoane, ajunge să și-o piardă pe a lui, devenind astfel un nimeni.

José Saramago, în romanul Anul morții lui Ricardo Reis, continuă povestea heteronimului despre care nu se știe decât că a fugit în Brazilia, conform spuselor lui Pessoa, fără a face cunoscută data la care acesta moare.

Printre cele mai importante opere se numără Mensagem (Mesaj) a lui Fernando Pessoa, O Guardador de Rebanhos (Paznicul de turme) a lui Alberto Caeiro, Operele complete ale lui Álvaro de Campos și Ricardo Reis și O Livro do Desassossego (Cartea neliniștii) lui Bernardo Soares. Mai jos, câteva dintre cele mai frumoase versuri ale lui Pessoa, în propria-mi traducere.

O poeta é um fingidor                                               Poetul e un prefăcut

Finge tão completamente                                        Se preface atât de bine

Que chega a fingir que é dor                                   Încât ajunge să creadă că e durere

A dor que deveras sente. (Autopsicografia)       Durerea pe care cu adevărat o simte.

 

Sim, sei bem                                                                 Da, știu deja

Que nunca serei alguém.                                         Că nu voi fi vreodată cineva.

Sei de soubra                                                                Știu ca niciodată

Que nunca terei uma obra.                                     Că nu voi avea o operă vreodată.

Sei, enfim,                                                                     Știu, în fine,

Que nunca saberei de mim.                                    Că niciodată nu voi ști de mine.

Sim, mas agora,                                                          Da, însă acum,

Enquanto dura esta hora,                                       Cât mai durează acest drum,

Este luar, estes ramos,                                             Această lună, acest ram,

Esta paz em que estamos,                                       Această pace în care ne aflam,

Deixem-me crer                                                         Lăsați-mă să cred

O que nunca poderei ser.                                         Ceea ce niciodată nu voi fi.

De ce să cumperi cărți de anticariat?

De când mă știu, am avut o adevărată fascinație pentru anticariate, plafaruri și magazine second-hand. Mi se par niște locuri magice, printre ale căror rafturi poți să găsești veritabile comori pierdute sau căutate ani la rând. Și pentru că am stabilit deja că vinerea este zi de cărți aici pe blog, o să las cosmeticele, ceaiurile și hainele pentru un viitor post și o să mă concentrez azi doar pe ceea ce înseamnă anticariate. Mai precis, de ce să cumperi cărți dintr-un anticariat? Principalele motive ar fi următoarele:

* Într-un anticariat ai șansa să găsești cărți care nu se mai vând în librării din diverse motive, cum ar fi faptul că nu mai sunt “la modă” sau la mare căutare, nu au mai fost reeditate de mult timp și edițiile vechi sunt deja epuizate etc. Cele mai valoroase astfel de cărți pe care le-am descoperit eu întâmplător într-un anticariat sunt două dicționare de portugheză de la Editura Didactică și Pedagogică din anii ’80, care, poate deloc surprinzător, sunt cele mai bune dicționare bilingve de portugheză la ora actuală, în ciuda oricăror alte tentative recente făcute de Teora sau alte edituri.

* Prețurile cărților de anticariat sunt de 3-4 ori mai mici decât al volumelor noi din librării, ceea ce înseamnă o economie substanțială pentru o persoană care cumpără cărți în mod regulat. În plus, dacă alegi cu atenție, multe dintre cărțile vechi, deși deja folosite mulți ani la rând, sunt bine întreținute și își găsesc locul pe rafturile oricărei biblioteci personale.

* Dacă ești colecționar de carte veche, atunci probabil că singurele locuri care îți pot satisface dorințele sunt anticariatele.

* Atunci când cumperi cărți deja citite, contribui la protejarea mediului. Tipărirea de cărți noi presupune implicit tăierea de copaci pentru a produce hârtia necesară și dacă reușim să limităm cât mai mult acest proces, atunci efectele asupra planetele ar fi mai mult decât benefice. Nu trebuie să fii hippie să-ți pese, e nevoie doar de o anumită doză de bun simț. Așadar, să reciclăm cărți pur și simplu recitindu-le!

Și pentru că suntem în secolul XXI, acum nici nu mai trebuie să te deplasezi din fața calculatorului pentru a cumpăra cărți de anticariat, pentru că există Colțul Colecționarului, de unde poți comanda volume din cele mai variate domenii, dar și cărți vechi de colecție, pentru cei interesați. Eu de obicei rezerv anticariatele pentru cărți în limba română, fie ale scriitorilor naționali, fie ale autorilor pe care nu-i pot citi în limbile în care au scris. Așa că abia aștept să citesc Trei dinți din față al lui Marin Sorescu și Suflete moarte al lui Gogol pe care mi le-am comandat.

Lecturi de februarie

Luna februarie pare mai scurtă de la an la an, în ciuda celor 28 zile pe care le are, în principiu. Trece mereu prea repede și e rareori productivă. Așa se explică probabil și faptul că am citit ceva mai puțin cantitativ decât în ianuarie (dar poate mai mult din punct de vedere calitativ), iar cea mai mare realizare o constituie cele două romane în portugheză, după o pauză lungă de aproape doi ani.

The Lost Symbol (Simbolul pierdut) de Dan Brown este cartea cu care mi-am început luna și pe care așteptam cu multă nerăbdare să o citesc, pentru că mă  așteptam la un thriller fascinant și plin de mister, așa cum parcă numai Brown știe să scrie. Pentru fanii Dan Brown și pentru cei care preferă romanele de care să nu se mai desprindă, este cartea ideală! Pentru că nu are rost să mă repet, mai multe am scris aici despre autor și ultimul său roman publicat.

 

 

Memoirs of a Geisha (Memoriile unei gheișe) de Arthur Golden. Cu toate că am văzut filmul acum câțiva ani, memoria mea se încăpățâna să-și amintească altceva despre această poveste decât că a fost foarte frumoasă și emoționantă (ba chiar am și plâns o bucată, dacă nu mă înșel) și că se termină cu bine. Așa că am citit romanul fără să mă deranjeze în vreun fel faptul că deja în mintea mea se cuibărise o parte din adaptarea cinematografică. Și l-aș mai citi de o mie de ori, pentru că atât de fain scrie Golden încât aproape că nici nu-ți mai pasă de orice altceva decât de cartea pe care o ai în mână. Un roman despre destin și o poveste cum nu se poate mai frumoasă, iar Golden spune multe lucruri pe ai vrea să le ții minte toată viața.

Paddy Clarke Ha Ha Ha de Roddy Doyle este prima carte pe care mi-am cumpărat-o în Anglia. În anul întâi de facultate o împrumutasem de la o colegă, însă nu am reușit să o duc până la capăt din motive de Shakespeare – povestea vieții mele din facultate:). A trecut ceva timp din noiembrie 2006 până în februarie 2011 și când am văzut-o în librărie anul trecut am considerat că este un semn, un soi de ocazie pentru mine să închei socotelile cu trecutul, cu lucrurile începute și lăsate baltă. Știu că sunt multe treburi mai importante pe care le-am abandonat, dar toți trebuie să începem de undeva, până la urmă. Romanul lui Roddy Doyle este despre lumea văzută prin ochii inocenți ai unui puști de 11 ani, povestit într-un ritm alert și într-un dialect irlandez savuros. Pe Paddy l-am văzut ca pe un Holden Caulfield din The Catcher in the Rye (De veghe în lanul de secară) înainte să devină adolescent și să fugă de acasă, un personaj sensibil și surprinzător de înțelept pentru vârsta lui. Romanul te face să-ți amintești că nimic nu e mai frumos decât să fii copil și că la vârsta aceea suntem toți la fel, români sau irlandezi, Nică al lui Creangă sau Paddy al lui Doyle…

O Mistério da Légua da Póvoa (Misterul din Légua da Póvoa) de Agustina Bessa-Luís se vrea a fi un roman-foileton al scriitoarei portugheze, după modelul capodoperelor lui Dickens. Până la urmă, volumul este mai degrabă o colecție de articole publicate de autoare, a căror temă o constituie viața înaltei societăți din Portugalia începutului de secol XX. Este povestea unei aristocrate care își părăsește soțul cu care era căsătorită de mai bine de 30 ani pentru șoferul cu mult mai tânăr și mai sărac, pe care mărturisește că l-a iubit fără să fi avut o relație, incident care a uimit întreaga opinie publică la acea dată.

Um Crime no Expresso do Oriente (Crima din Orient Express) de Agatha Christie este o carte absolut genială, cum bănuiesc că este oricare dintre capodoperele scriitoarei britanice. Am profitat de faptul că volumul pe care l-am adus cu mine în Anglia era tradus în portugheză, așa că am reușit să împușc doi iepuri dintr-un foc, să citesc ceva drăguț și ușor și să-mi exersez limba (pe care din nefericire am cam început s-o uit). Un roman numai bun de citit, pentru toți fanii Agatha Christie și ai literaturii polițiste și nu numai.

 

A Tale of Two Cities (Povestea celor două orașe) de Charles Dickens. Nu știu alții cum sunt, dar mie una mereu mi-a plăcut Dickens. Nu știu cum de a reușit să ascundă mereu câte ceva fascinant în fiecare dintre multele romane pe care le-a scris. Foarte interesant ar fi de citit chiar povestea vieții lui, destul de controversată și plină de aventuri, mai mult sau mai puțin fericite. A Tale of Two Cities vorbește despre Londra și Paris în timpul Revoluției franceze de la sfârșitul secolului XVIII și e plină de întâmplări neașteptate și personaje pitorești, ca oricare dintre romanele lui Dickens. Și cred că toată lumea a întâlnit măcar o dată faimoasele cuvinte cu care începe povestea:

It was the best of times, it was the worst of times, it was the age of wisdom, it was the age of foolishness, it was the epoch of belief, it was the epoch of incredulity, it was the season of Light, it was the season of Darkness, it was the spring of hope, it was the winter of despair, we had everything before us, we had nothing before us, we were all going direct to heaven, we were all going direct the other way – in short, the period was so far like the present period, that some of its noisiest authorities insisted on its being received, for good or for evil, in the superlative degree of comparison only.

Little Women (Micuțele Doamne) de Louisa May Alcott este poveastea a patru surori și se petrece în timpul Războiului civil american. Așa cum spunea și Tomata, la care am citit cea mai faină recenzie până acum, cartea este frumoasă în mare parte pentru personajele speciale, atât de diferite între ele, fiecare înzestrat cu calități fizice și morale deosebite.

Haruki Murakami aleargă printre amintiri

Luna asta am citit o carte pe care o pândeam de mult și pe care am găsit-o întâmplător într-o librărie (la un preț de chilipir char!): What I Talk About When I Talk About Running (Despre ce vorbesc atunci când vorbesc despre alergat) a japonezului Haruki Murakami. Este un roman pur autobiografic, în care autorul povestește cum a devenit scriitor și alergător, două lucruri care s-au petrecut pentru el simultan.

La 32 ani a început să scrie și pentru că noua activitate îi impunea un stil de viață mult prea sedentar, a început să și alerge. Iar de 25 ani nu s-a oprit nici din scris și nici din alergat. Aleargă precum scrie – timp de șase zile pe săptămână, ordonat și dedicat ca în prima zi… Aleargă câte un maraton pe an, pentru care se pregătește cu 3-4 luni înainte, iar la un moment dat a concurat pentru un ultramaraton de 100 km pe care l-a terminat după aproape 12 ore de efort fizic continuu. Sunt lucruri care par pur și simplu imposibile, dar exemplul și cuvintele lui Murakami demonstrează că totul este posibil când vrei cu adevărat să reușești.

“Pe distanțele de cursă lungă singurul oponent pe care trebuie să-l învingi ești tu, felul în care ai fost cândva”, spune Murakami. Căci propriile limite nu le poți depăși decât atunci când faci tot posibilul să te învingi pe tine însuți. E impresionant cât de multe lucruri poți afla despre tine atunci când alergi. Uneori îți dai seama că ești mai puternic decât ți-ai închipuit vreodată. Alteori constați că există cu adevărat un prag dincolo de care durerea fizică încetează să mai existe. “Durerea este inevitabilă. Suferința este opțională.”  Și asta pentru că, uneori, oricât de tare te-ar durea întregul corp, nu poți să te simți altfel decât fericit. Dacă suferi de depresie, știți care e primul lucru pe care ți-l recomandă un medic psihiatru bun? Să te apuci de alergat.

Murakami povestește despre un interviu cu un atlet japonez, concurent la Olimpiade și alergător medaliat. La un moment dat, cu riscul de a părea complet ridicol, îl întreabă pe sportiv dacă și el are zile în care, în loc să alerge, să vrea pur și simplu să nu se ridice din pat. Iar acesta îl privește plin de uimire și îi răspunde pe un ton cât de poate de firesc: “Bineînțeles, în fiecare zi!”.

Și câteva cuvinte de ținut minte și de spus la nepoți:

Să te epuizezi la maxim în propriile tale limite: asta este esența alergatului și o metaforă pentru viață.