Despre avort

Avortul a fost mereu și o să fie mult timp de acum înainte o chestiune puțin spus controversată. Crimă sau act inofensiv, moral sau imoral, legal sau ilegal, un păcat capital sau o alegere personală, părerile sunt împărțite și concluziile niciodată aceleași. Însă nu despre avort în general am eu de gând să vorbesc în acest articol (și nici măcar despre faptul că acum se poate avorta printr-o simplă pastilă de la farmacie), ci despre avortul în Portugalia și mai degrabă cum a fost el privit de opinia publică.

Un mic context: în Portugalia avortul a fost interzis până în anul 2007, când s-a realizat un al doilea referendum care întreba: Sunteți de acord cu dezincriminarea întreruperii voluntare a sarcinii, dacă aceasta se realizează, prin alegerea făcută de femeie, în primele zece săptămâni, în instituții de sănătate autorizate din punct de vedere legal? Primul referendum din 1998 a fost respins de 51% din populație, însă în 2007 aproape 60% din populația alegătoare prezentă la vot a aprobat legalizarea avortului. Fiind o țară catolică și conservatoare, în Portugalia au existat numeroase controverse și discuții interminabile până la a se ajunge la un asemenea rezultat.

Lăsând deoparte opiniile presei “serioase” de la vremea aceea, mie mi-a rămas în minte mai degrabă o interpretare umoristică a întregii probleme. În rolurile principale îi veți remarca pe membrii grupului Gato Fedorento (Motanul împuțit), care fac un soi de teatru de revistă, foarte populari în Portugalia și a căror emisiune a rulat ani buni pe postul național de televiziune RTP.

Pentru că filmulețul în sine s-ar putea să nu vă spună prea multe (nu doar că vorbesc în portugheză, dar au și un debit verbal și o intonație colocvială care îngreunează puțin lucrurile), o să interpretez eu întreaga conversație. Un domn prezentator sfătos și plin de sine își începe pledoaria: Întrebarea care ne este pusă în referendum este o întrebare mincinoasă. Una e dezincriminarea avortului și alta e liberalizarea avortului. Sunt de acord cu prima parte a întrebării, dar dezaprob a doua parte. Prin această lege femeia poate avorta pentru că de-aia! Se duce la cinema, nu mai sunt bilete, așa că poate să avorteze! Nu putem să permitem ca așa ceva să se întâmple. Dezincriminarea femeii care avortează este favorabilă, liberalizarea avortului nu e! Deci dacă întrebarea ar fi fost: Sunteți de acord cu dezincriminarea femeii care avortează, dacă aceast lucru se realizează, prin alegerea făcută de femeie, în primele zece săptămâni, în instituții de sănătate autorizate din punct de vedere legal, eu aș vota că da.

Și acum o tânără portugheză îl întreabă pe maestru:

Profesore, avortul e un lucru extrem de oribil, nu-i așa?
Este.
Atunci ar trebui interzis.
Exact.
Dar eu aș putea să-l fac?
Ai putea.
Și ce mi s-ar întâmpla?
Nimic.
Dar ar fi împotriva legii?
Ar fi.
Și cum m-ar pedepsi legea?
În nici un fel.
Păi și asta nu-i puțin cam incoerent?
Avortul este interzis. Dar se poate face. Deși e interzis. Dar se poate face. Doar că e interzis…

Concluzia e de fapt în introducerea pe care am făcut-o: nu există nici o concluzie. Rău pentru unii și rău necesar pentru alții (căci nu-mi pot închipui pe cineva care să facă avort de plăcere), el există și e parte din societatea noastră. Temă de gândire pentru data viitoare rămân cuvintele care “împodobesc” o clădire din campusul universitar din Lisabona:

Eu avortez, tu avortezi, ea avortează. Un drept, o alegere.

Este sau nu un drept, o alegere a fiecăruia?

Înţelepciune într’un plic de zahăr

În Portugalia există o adevărată cultură a cafelei. În orice loc te’ai afla, fie el unul din marile oraşe portugheze sau un sătuc uitat de lume pe marginea unui drum, sigur vei găsi o cafenea cu 2-3 măsuţe înguste unde să poţi savura o cafea în toată regula, cu nelipsita prăjiturică alături, pentru cei mai gurmanzi dintre noi. Toţi portughezii beau cafea, de câteva ori pe zi, şi niciodată pe fugă de la vreun automat la colţ de stradă (la ei până şi McDonald’s serveştea cafeaua în ceşcuţă şi nu în pahar de plastic cum e prin restul lumii). Le place să o guste şi să o simtă, şi asta nu doar din nevoia de cafeină, ci din plăcerea de a lua o mică pauză de la tot ce înseamnă rutină, oboseală ori agitaţie (nu că ar avea ei parte de prea multă la viaţa lor). O prepară în neînchipuit de multe feluri, cu o picătură de lapte, cu două picături, cu 3 picături sau chiar cu jumătate de ceaşcă de lapte. E lesne de înţeles că toate poartă nume cât se poate de diferite şi meniul este imposibil de descifrat pentru un necunoscător. În plus, numele aceluiaşi tip de cafea diferă şi în funcţie de regiunea în care te afli, un simplu expresso se cheamă bica în Lisabona, dar în Porto devine cimbalinho, iar în restul ţării e pur şi simplu café. Sasha a descoperit un ghid întreg de servire a cafelei pe care îl recomand în special celor care vor să viziteze Portugalia, dar şi celor cărora le’am trezit curiozitatea. Îmi amintesc că în anul întâi de facultate, la unul din cursurile de portugheză la care am studiat vocabularul culinar, când am ajuns la cuvântul café am fost toţi uimiţi să descoperim o listă întreagă de termeni care la noi se limitează la banalul cafea.

Când eram în Portugalia, nu exista zi să nu mergem într’o cafenea, fie ea şi în campusul universităţii, unde mie îmi plăcea să comand un galão (trei sferturi lapte si câteva picaturi de cafea, servită într’un pahar înalt cu tortiţă), pe care să îl savurez musai alături de o prăjitură. Asta am învăţat eu de la portughezi, să nu laşi să treacă nici o zi fără să te bucuri măcar timp de câteva minute făcând ceva ce’ţi place.

Şi ce îmi mai plăcea mie atunci când beam cafeaua era să adun o mână întreagă de pliculeţe de zahăr şi să mă joc cu ele. Şi asta pentru că cea mai comună marcă pe care o găseai în mai toate cafenelele era Nicola Cafés, un brand al cărui nume provine de la un emblematic local lisabonez unde pe la 1800 îşi petreceau timpul toţi scriitorii şi oamenii politici portughezi. Acum sunt principalii producatori de cafea din Portugalia, dar au şi o sumedenie de sortimente şi alte bunătăţuri, printre care se numără şi pliculeţele de zahăr despre care aminteam. Şi ce e absolut deosebit la ele este faptul că fiecare dintre ele avea imprimat un mesaj care pur şi simplu îţi înveselea ziua. Um dia danço contigo no meio da rua (într’o zi o să dansez cu tine în mijlocul străzii). Um dia beijo-te a meio de uma frase (într’o zi o să te sărut în mijlocul frazei). Um dia largamos tudo e fugimos juntos (într’o zi aruncăm tot şi fugim în lume). Um dia ponho a mochila às costas e vou conhecer o mundo (într’o zi îmi iau rucsacul în spinare si plec să văd lumea). Um dia digo-te o teu lugar é comigo (într’o zi o să’ţi spun că locul tău e alături de mine). Um dia quebro a rotina (într’o zi o să ies din rutină). Iar după fiecare dintre aceste fraze urmau cuvintele pe care fiecare dintre noi ne doream să le citim: Hoje é o dia (astăzi este ziua).

Într’o zi o să fac din tine omul cel mai fericit din lume (photo source)

Într’o zi o să înceteze să mai fie doar o zi şi o să devină ziua noastră (photo source)

Într’o zi o să străbat 300 km ca să fiu cu tine (photo source)

Galeria deliciilor supreme (III)

Cred că undeva în sinea mea mereu am visat să am un blog culinar. Însă cum abilităţile mele de gospodină sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire, o să mă mulţumesc doar cu veleităţile de gurmandă devotată. Nu ştiu să gătesc, dar mă price al naibii de bine să mănânc! Iar pentru iubitorii de frumos (şi gustos), o ultimă porţie săţioasă:

Rabanada ao vinho do Porto

Rocha (Piatră)

Suspiro (Suspin :D)

Tarte de maçãs (Tartă de mere)

Tarte de natas (Tartă cu cremă)

Tarte de queijo (Tartă cu brânză)

Tarteleta de noz (Prăjiturică cu nucă)

Travesseiro e queijada de Sintra (Pernuţă şi prăjitură din Sintra)

Galeria deliciilor supreme (II)

Vă anunţ de pe acum că mai aveţi în continuare de salivat, respectiv suspinat, după încă o serie de bunătăţuri portugheze. Dar, până atunci, aş vrea să supun atenţiei domniilor voastre un site bilingv (portughezo-englez), pe numele lui Fabrico Próprio, o adevărată enciclopedie virtuală a cărei temă este “the design of portuguese semi-industrial confectionery”. Mai precis, veţi găsi o galerie vastă de prăjituri tradiţionale portugheze, cuprinzând peste 70 de titluri, numai bune să’ţi lase apă’n gură… Căci se pare că 2008 a fost Anul Prăjiturilor, păcat că nu l’am sărbătorit cum se cuvine:

Ovo mole (Ou moale)

Pata de veado (Labă de căprioară)

Profiteroles

Queijada de laranja (Prăjitură cu portocală)

Queijada de Madeira (Prăjitură din Madeira)

Queijada de requeijão (Prăjitură cu brânză dulce)

Queijada de Evora (Prăjitură din Evora)

Galeria deliciilor supreme (I)

Zilele trecute mă apucase nostalgia după vremurile de mult apuse şi am început să mă uit la miile de poze, pe care le’am aranjat civilizat în fişiere felurite. Ceea ce am remarcat, statistic vorbind, e că o mare parte dintre ele sunt cu graffiti-uri şi inscripţii de pe diverse ziduri pe lângă care am trecut de’a lungul plimbărilor mele. Iar o altă parte la fel de consistentă înfăţişează cele mai delicioase delicatese culinare care mi’au detectat papilele gustative. Când merg să vizitez un oraş nou sau o ţară la fel de nouă, îmi fac o listă cu locurile pe care e musai să le văd, magazinele în care vreau să intru, precum şi mâncărurile, deserturile şi băuturile locale pe care îmi doresc să le încerc. Portugalia însemna bacalhau şi vin de Porto, Barcelona sangria şi paella, Milano pizza, paste şi gelatto, iar Anglia… mâncare indiană? English breakfast, brânză Cheddar şi cranberry juice. Bineînţeles că timpul petrecut în locurile respective mi’a îmbogăţit lista cu zeci de alte bunătăţuri care’ţi furau ochii pe la colţ de stradă.

Sunt gurmandă. Nu ştiu dacă asta mă face un om mai bun sau mai rău, dar cu siguranţă unul mai gras! Dar cine spune că micile bucurii ale vieţii nu pot sta frumos şi pe o farfurioară sau într’un păhărel? De aceea, consider că este de datoria mea să împart cu lumea întreagă câteva din deliciile care mi’au făcut mie zilele mai frumoase (şi kilogramele mai pronunţate).

Portugalia e o ţară în care orice gurmand s’ar simţi în rai. Fecare oraş şi regiune portugheză are nu doar mâncărurile ei specifice, dar şi dulciurile tradiţionale. Şi le vând cu aşa un farmec încât puţin îţi mai pasă că dai mai bine de 1 euro pe o prăjiturică pe care ai putea s’o devorezi dintr’o singură înghiţitură… E şi asta o artă. Multe dintre ele sunt absolut identice pentru ochiul unui neiniţiat, dar portughezii se jură că fiecare delicatesă are propria ei reţetă specială. Ca să nu mai spun că multe dintre aceste prăjituri le avem şi noi, dar cum nu suntem suficienţi de conştienţi de potenţialul lor le apreciem altfel pe alte meleaguri. Şi cum să nu ţi le doreşti pe toate când toate vitrinele cofetăriilor arată cam aşa:

Iar acum să trecem în revistă câteva dintre bunătăţile de care aminteam. Menţionez că majoritatea pozelor sunt făcute de o colegă poloneză pentru că de obicei mie îmi cam lipseşte răbdarea de a mă concentra frumos asupra farfuriei şi îmi dau seama că “fir’ar, ar fi trebuit să pozez” abia după ce’mi îndes gura cu cea mai mare îmbucătură posibilă.

Bolinho de São Gonçalo (Prăjitura sf. Gonçalo)

Bolo de bolacha (Tort de biscuiţi)

Bolo de cenoura (Prăjitură de morcov – din cauza culorii, evident)

Bolo de mel (Prăjitură cu miere)

Bom b0cado (Bună bucată :D)

Brisa (Briză)

Carré aux ananas (Prăjitură cu ananas)

Delicia de mil folhas (Prăjitură de foietaj)

Mil folhas (Foietaj)

Natas do céu (Crema cerului :D)

Iar pentru că mai sunt şi diabetici (no offence :P) printre noi, o să continui în curând cu cea de’a doua parte a galeriei pofticioase. Pentru că prăjiturile portugheze nu se opresc aici!

Fetiţa care l’a luat pe oh my god în braţe

Am şi eu o problemă : mor, da’ rău de tot, când aud că alte naţii îşi imaginează că URSS încă mai există şi că toată Europa de Est vorbeşte una şi acceaşi limbă. Mai precis, rusa! Mi se ridică aşa la cap un soi de orgoliu naţional pe care nici nu’mi închipuiam vreodată să’l nutresc!

Un singur rus am cunoscut eu la viaţa mea, la Lisabona, care, când a auzit că sunt româncă, a arborat aşa un zâmbet greţos şi a început să’mi zică ceva în limba lui. Dacă de la vestici m’aş fi aşteptat oarecum să creadă că sunt vorbitoare de rusă, un asemenea lucru m’a luat prin surprindere. Nu înţeleg ce se întâmplă în Mama Rusie, oare lor nu le’a spus nimeni că Stalin a murit de mult, la fel ca şi URSS-ul lor ?! Sau o fi doar de la vodcă ?

Era şi o americancă la Lisabona, mai tipică decât v’o puteţi imagina. Era exact genul ăla de se minuna de orice, fetiţa care l’a luat pe oh my god în braţe. Când am cunoscut’o, într’o seară târzie, eram cu Niţu şi rodeam împreună dintr’o pungă de Skittles. Ne’am prezentat noi fiecare şi când i’am zis că suntem din România, ochii americancei s’au căscat atât de tare de’am zis c’o să ne înghită cu Skittles cu tot!

“Oh my god, that’s so cool, ssssooo cool (nu mă întrebaţi ce era aşa de cool)! But I have a question, rostită cu un accent sudist tărăgănat, do you guys speak Russian there?”

Ochii noştrii s’au micşorat, pregătind un mic voodoo, iar Niţu m’a apucat de mânecă şi a şuierat printre dinţi: “Ene, dă’mi un Skittles c’o omor!”

Instinctul meu a fost s’o întreb şi eu: “Do you guys milk cows there in Texas?”. Dar mi’am dat seama că oricâte cunoştinţe de geografie şi istorie aş avea eu în plus faţă de ea, paşaportul meu vişiniu de România n’ar putea nici să’i şteargă pantofii paşaportului ei albastru de USA. M’am resemnat şi i’am zis că avem şi noi o limbă a noastră, chiar dacă paşapoartele ni’s vişinii…

D’ale carnavalului

Când eram eu tânără şi neştiutoare, trăiam cu impresia cum că carnaval există doar la Rio şi la Veneţia. Nimic mai neadevărat, carnaval e în toată lumea (mă rog, mai puţin în Europa de Est – mă bucur că am luat cu împrumut Valentine’s, ceva frumos nu eram şi noi în stare!). Deci şi în Portugalia, cum era de aşteptat, că doar portughezii sunt mari amatori de sărbători în general, au atâtea zile libere de nici ei nu mai ştiu pentru ce…

Carnavalul în general e o chestie uimitoare şi complet nebunească. Lumea chiar se întoarce cu susul în jos şi e permisă orice excentricitate ţi’ar putea trece prin cap, nimic nu e prea scandalos şi orice este suficient de bun pentru a fi carnavalesc… Şi ca să vorbesc despre ce am văzut cu ochii mei, o să vă spun despre ce a fost în Lisabona. Cum era de aşteptat, tradiţiile în general nu prea sunt bine conservate în capitală, aşa că dacă vrei să vezi un carnaval tipic portughez, atunci e musai să te duci undeva într’un orăşel sau printr’un sătuc, unde esenţa catolică a sărbătorii este păstrată ş.a.m.d. În Lisabona carnavalul a însemnat 2 zile libere, o paradă nebunească în centru, cu lume costumată în cele mai hilare moduri cu putinţă, cu fanfare şi muzică braziliană, cu fetiţe prinţese şi băieţi spider-mani alergând în stânga şi’n dreapta şi urlând din toţi plămânii (şi mulţi plămâni mai aveau, doamne! :D). Şi acum nişte poze superbe (care evident că nu îmi aparţin, am lăsat studenţii de la artă să’şi facă treaba în voie, că doar au şi talentul, şi sculele necesare):

carnaval-1

carnaval-2

carnaval-3

carnaval-4

carnaval-5

carnaval-6

carnaval-7

carnaval-8

carnaval-9

carnaval-10

carnaval-11

Evident că orice carnaval care se respectă va continua şi după lăsarea întunericului, ba chiar se va înteţi odată cu aburii alcoolului, cum era de aşteptat. Dacă Lisabona e un oraş nebun la lumina zilei, închipuiţi’vă ce face noaptea din ea! Bairro Alto este locul unde de obicei tot tineretul îşi bea ficaţii, fiind un cartier cu străzi înguste, paralele şi pline ochi cu baruri de toate orientările (sexuale, se înţelege), unde cu toţii devenim fraţi întru alcool. De carnaval a existat un soi de maraton al shoturilor, în care fiecare persoană costumată primea un tichet cu care avea dreptul (şi îndatorirea morală) de a întra în 12 baruri şi da pe gât câte un shot (pacat că erau toate cu vodcă, n’a prea existat diversitate). Noi ne’am oprit la 7, că ajunsesem cam târzior, dar 7 este totuşi o cifră magică, chiar şi când vine vorba de shoturi… Mai are rost oare să menţionez ce face carnavalul (şi alcoolul) din om? Mai bine să arat – de data asta, pozele îmi aparţin, pozele pe vreme de beţie sunt specialitatea mea, e momentul în care studenţii de la artă se târăsc pe jos :))

sany35361

De carnaval, până şi gheişele vor mărunt

sany35391

O armată de scufiţe, care de care mai roşie…

sany35491

O lume nebună, nebună…

carn2

Şi acum un scurt tutorial despre Cum se fabrică o zână (deşi sunt conştientă că ascultătorii mei ar prefera unul despre cum să devii o barbi sau cum să măreşti poza de la Hi5 în 10 paşi mici). Experienţa mea de zână mi’a demonstrat că aripile exercită o adevărată fascinaţie pentru întreaga floră, faună şi umanitate care se perindă pe lângă tine, aşa că trebuie să se regăsească negreşit în oricare reţetă a succesului! O idee de outfit de zână:

sany35661

Rochie Dika, pantofi Zara, plic Stradivarius, bentiţă cu strasuri Accessorize, cercei Promod, brăţară Meli Melo, aripi şi baghetă magică (de împrumut)

*Mai multe poze cu mine cea zână veţi vedea pe Facebook.

La care se adaugă mult make-up fantezist, în diverse culori la fel de fanteziste, că doar e carnaval, ce puii noştri?! Şi un mic sfat pentru cele care vreţi să vizitaţi Lisabona şi Portugalia în general: să vă ferească Sfântu’ să vă luaţi tocuri, că s’a zis cu sănătatea vostră mintală! Pentru că mie una carnavalul mi’a luat şi minţile pe care le mai aveam, după atâtea luni de Portugalia a trebuit să mă conving abia acum cât de nenorocită poate fi calçada portuguesa (pavajul cu care fac ei şi străzile, şi trotuarele deopotrivă). Deci evitaţi orice fel de încălţări elegante dacă nu vreţi să vă petreceţi întreaga noapte smulgând de tocurile înţepenite printre pietre. Pff, de parcă n’aş fi fost destul de zână şi în converşi…

Odă lui Erasmus

erasmus

Statule român, UE, Comisie Europeană, UNICEF-ule, NATO sau care oţi mai fi voi, vă mulţumesc nespus şi peste fire că mă ţineţi aici pe banii voştri! Că îmi daţi de mâncare, de băut, un acoperiş deasupra capului şi, cel mai important, posibilitatea de a studia lucruri nemaivăzute şi nemaiauzite la noi acolo, pe’un picior de plai, pe’o gură de rai, posibilitate de care mi’e jenă să recunosc că n’am prea reuşit să profit, din cauză ca m’am concentrat în special pe celelalte aspecte pe care mi le oferiţi voi (mâncare, băutură şi alte alea din gama “doamne, iar ne’am facut praf”).

Noi, studenţii Erasmus din toate zările, vă suntem maxim de recunoscători pentru toate acestea şi promitem să fim în continuare tinerele speranţe care vor salva lumea de carii. Staţi fără griji, Europa e pe mâini bune cu noi, mai ales când nu suntem beţi sau mahmuri (adică rar)! Dar am avea şi noi o sugestie, dacă ne este permis… Ne’ar trebui şi nouă mai mulţi bani, că nu ne ajung şi de shopping… Cel mai trist e în perioada asta, cu reduceri, solduri, promoţii şi alte cuvinte din’astea care provoacă răni adânci când iţi flutură crivăţul, austrul sau mistralul prin portofel…

Cu toţii suntem de părere că cea mai buna invenţie de la roată încoace este programul Erasmus şi îi dorim o viaţă nespus de lungă pentru ca toată suflarea tineretului european să se bucure de privilegiile nemăsurate ale acestei aşa-numite burse (că nu e bursă, e ceva mai special de’atât). Noi, şoimii Europei, îţi urăm glorie nepieritoare!

Unde nu’i titlu, vai de blog!

cgon174l

Poza de aici.

Am constatat eu subit că mă confrunt cu o problemă neaşteptată: nu reuşesc să mă mai enervez. Sunt conştientă de ridicolul acestei afirmaţii, dar la o analiză mai atentă, se poate observa faptul că nervii sunt un exponent firesc al unei vieţi sănătoase (vezi cazul locuitorilor Bucureştiului, care nici nu şi’ar putea imagina propria existenţă fără activităţi precum săritul muştarului, scosul din pepeni sau alte delicii ale vieţii cotidiene).

Lisabona e pe slow-motion permanent, iar portughezii sunt atât de lepre încât ar face orice numai să nu muncească (de’asta m’am integrat eu aici mai repede decât în absolut). Deşi toată lumea întârzie, nimeni nu se grăbeşte. De 5 luni de zile nimeni nu m’a îmbrâncit şi nici n’am fost călcată în picioare de vreo mulţime furibundă – cum se întâmplă de 3 ori pe zi în pasaj la Unirii. Nu m’a înjurat nimeni că merg prea agale – după modelul Magheru – şi nici nu m’a acostat vreo hoardă de vânzători ambulanţi şi mici afacerişti, cum se întâmplă prin ştim-noi-care-capitală-europeană.

Toate ca toate, dar românului îi e greu şi cu nervi, şi fără nervi, că aşa ni’i firea, veşnic pribegi. Aşa că într’o zi m’am trezit cu gândul expre’ să mă enrvez de’a binelea, că de mult nu mi’a mai crescut tensiunea prin vreun mijloc de transport în comun. Şi ce te poate scoate din sărite mai tare decât o sesiune de căscat gura prin magazine în plin februarie (a se citi în plină perioadă de reduceri substanţiale, fundamentale, metafizice)? Aşa că mi’am propus să mă aventurez prin magazine cu scopul precis de a nu cumpăra nimic, ci doar de a mă enerva la culme.

Păstrez încă vie în minte imaginea turbată a Bucureştiului sub mirajul soldurilor şi mi’am zis că sigur o să dau lovitura supremă şi în Lisabona. Orizontul meu de aşteptări era foarte înalt, dar am fost luată prin surprindere când toate iluziile mi s’au spulberat subit. Nu m’am izbit de vreun zid uman de netrecut la întrare în H&M, şi nici măcar de vreo îmbrânceală n’am avut parte. N’am dat nici peste cumpărători cu creiere spălate şi îmbălsămate care să se mişte în ritm de zombie printre rafturi şi umeraşe şi să îţi smulgă hainele din m’nă ca să le cumpere ei primii, ei, numai ei! Nu. Nicidecum. Toată lumea calmă, senină, amabilă, muzică ambientală pe fundal, totul într’un decor feeric pavat cu mesaje idilice (gen -70%), încât am fost ferm convinsă că paznicul de la intrare era de fapt Sf. Petru şi că aşa arată de fapt raiul. Casa visurilor mele nu este vreo vilă cu etaj pe malul mării şi nici vreun conac prin Pipera. Locul unde mi’aş dori să mă trezesc dimineaţă de dimineaţă şi să’mi sorb cafeaua este de fapt H&M (de preferinţă, ăla mare dintre rua Augusta şi Baixa-Chiado :D). Revenind cu picioarele pe pământ, trebuie să menţionez că au şi portughezii cozi prin magazine diferenţa e că nu auzi niciun băgamiaşpulaneadecoadă şi nici nu’ţi suflă vreunul în ceafă cu speranţa deşartă că o să te evapori ca prin minune din calea lui.

Singurul motiv de nervi e că nu te enervează nimic. Dar deja viaţa bate blogul, iar eu am ajuns mai zen decât însuşi Buddha. Deşi sunt perfect conştientă că asta nu este decât liniştea de dinaintea furtunii – o furtună care poartă numele generic de Bucureşti şi care o să se afle în febra sublimului Mărţişor când oi ateriza eu (măcar o ratez pe’aia de Valentinos :D)…

Porto, I heart you!

Deci să vă povestesc. Joi la prânz am intrat oficial în week-end, că doar am terminat una bucată sesiune în variantă lusitană. Şi pentru că sunt un fiinţă specială, evident că şi week-end’urile mele sunt cum nu se poate mai speciale. De exemplu, ăsta a demarat pe 12 februarie şi o să se termine pe vreo 9 martie, când preconizez eu că o să pun capăt chiulului şi o să mă întorc la facultate. Şi cum nu mai am nici 2 săptămâni de Portugalia şi pipota din mine urla din toţi plămânii cum că noi de’aicea nu plecăm, nu plecăm acasă până nu vedem şi una bucată nord, cu tot cu Porto în el!

Zis şi făcut. Se adună lume bună (şi posesoare de carnet), se închiriază maşină, se achiziţionează Cola şi ronţăielile de rigoare şi se porneşte la drum. Oficial vorbind, pe autostradă, de la Lisabona la Porto sunt 300 km. Noi am făcut 550 şi aproape 9 ore 😀 Am reuşit această performanţă dat fiindcă ne propusesem să o luăm agale pe drumurile normale, să vedem şi noi ţara, că doar ăsta ne era scopul. E drept că ne’am oprit pentru cafea (şi desert) în 3 orăşele diferite, am vizitat Catedrala Batalha, că doar e patrimoniu UNESCO şi nu puteam să trecem pe lângă ea, iar apoi ne’a venit ideea să vedem oceanul, aşa că ne’am oprit într’un sătuc cu o plajă de vis.

Una bucată Batalha, care e foarte frumoasă:

batalha

Iar plaja din Cova e ca în basme, am alergat de colo-colo pînă n’am mai putut şi am adunat un braţ de scoici şi pietricele, nici nu ştiu unde le mai îndes şi pe astea în bagaj :D…

plaja Cova

run forrest run!Eu şi cu scoica aveam o relaţie specială, gen Ochi în ochi se priveau :))

ene + scoica = love

După atâta căscare de gură pe tărâmurile portugheze, am reuşit să ajungem la Porto abia seara, deşi din Lisabona plecaserăm pe la 11. Am mai reuşit şi să ne rătăcim în Porto, că doar e un oraş fără un plan urbanistic prea atent gândit – cum se construiau pe vremuri, prin secolele XIV-XV. Abia după ce ne săturaserăm de făcut stânga-stânga-dreapta-tot înainte-stânga de 5 ori, am citit în Lonely Planet o recomandare binevenită: if you can, avoid the city centre when travelling by car. No really?! După care am umblat după hostel, că doar n’aveam nimic rezervat, ce aventură ar mai fi fost asta?! În nici o jumătate de oră am reuşit să gasim unul ieftin şi bun (cel puţin aşa credeam noi), chiar în centru, după care am ieşit să vedem oraşul.

Porto e efectiv breath-taking, niciodată n’am mai văzut ceva aşa frumos… Iubesc Lisabona, dar Porto este de departe cel mai portughez oraş din ţara asta, cred că nu mi’aş fi iertat’o niciodată dacă aş fi plecat de aici fără să’l văd. Lisabona e pe râul Tejo, iar Porto e pe Douro şi e plin de poduri care leagă oraşul vechi (adică Porto în sine) de cele mai noi, construite de peartea cealaltă a râului.

Vedere spre Gaia, oraşul de la sud de râu:

porto by night

Porto by night

porto by day

Porto by day

Şi vedere spre oraşul vechi (cu una bucată Lene exprimând zicala cum că am întâlnit şi români fericiţi):

LeneBarbie in Porto

Ce e şmecher de tot la oraşul ăsta e că metroul dinspre Porto spre Gaia trece pe un pod cocoţat undeva deasupra podului care se vede în pozele de mai sus. Şi poţi să’i faci cu mâna lu’ nenea “şofer” de metrou, care o să’ţi zâmbească înapoi (am testat eu asta). Deci totul ar arăta cam aşa:

metrou portoIar priveliştea este de vis:

pooortooo

gaia

porto

Normal că nu puteam să ratez ocazia de a bea vin de Porto chiar din Porto, aşa că după sticla de sâmbătă seara a urmat vizita la una dintre povniţele făcătoare-de-minuni (adică de vin), unde evident că s’a lăsat cu degustat diverse sortimente alese, care i’au ameţit bine de tot pe Lene, pe Barbie şi pe Român, dat fiind că, în ciuda expetienţei lor de necontestat într’ale vinului, cel de Porto însumează frumosul procent de 20% alcool, cam dublu decât unul normal. Din seria uite’aşa aş vrea să mor:

calem

ene in pahar

Lumea văzută printr’un pahar e mereu mai veselă 😀

Între Lisabona şi Porto există o rivalitate de la sine înţeleasă. Lisabona e capitala ţării, dar Porto e capitala nordului şi a “adevăraţilor” portughezi. Pentru ei, lisabonezii sunt prea cosmopoliţi, prea nelusitani, iar celor din sud le spun “mauri”. Toate astea le ştiam deja, dar în Porto m’am convins că asta e realitatea lor. Oamenii sunt drăguţi, prietenoşi, frumoşi şi vorbăreţi, le plac turiştii şi intră imediat în vorbă cu tine. Cel mai simpatic a fost un nene care când ne’a auzit vorbind în engleză, a venit la noi şi a început să ne povestească despre Porto, despre cum se uită el pe TVR, despre căţelul lui siberian – toate astea în engleză, ceea ce e chiar impresionant, având în vedere că nici măcar tinerii nu prea se descurcă cu limbile străine, de adulţi ce să mai zic… Anyways, căţelul merita un pictorial întreg, aşa era de frumos şi de pufos, m’am îndrăgostit de el:

catelul visurilor mele

nenea cu cateluAlt nene, cu alt căţel

Porto are ce’i lipseşte Lisabonei: plajă în oraş (şi un transport de pomină până acolo, cel puţin în zilele de duminică, trafic infernal, am aşteptat 2 ore autobuzul ca să ne întoarcem în centru). Oricum, e maxim de frumos, cred că e de vis să mergi să citeşti pe plajă când ai nişte timp liber, cred că asta aş face zi de zi:

Praia dos Ingleses

Şi nu scăpaţi de mine până nu pun şi o poză cu cerul de Porto, că doar am avut bafta să prindem una din cele 200 de zile însorite de care se bucură oraşul în fiecare an:

cer albastru

Ştiţi cum e cu visele – sunt de toate formele şi mărimile, care mai de care mai cu moţ. Frumos e când ai câte un vis care să fie doar la o întindere de mână depărtare… Eu o ţineam una şi bună cu I want to hug a palm tree şi iată cât de uşor a fost:

hug a palm treeUna bucată copil fericit

mai avem nevoie si de iarbaMai avem nevoie şi de iarbă (asta ca să se desprindă şi o morală din toate astea)

Concluzia e cât se poate de firească şi poate fi ilustrată printr’o poză care face cât 1000 de cuvinte:

porto i heart youPorto, I heart you!*

*Titlu inspirat de geamăna Andreea şi al său Paris.

La întoarcere am luat’o pe autostradă, dar nu ne’am putut abţine de la un mic ocol (vreo 70km doar) până la plaja din Cova, pe care o văzuserăm cu o zi înainte. De data asta era noapte, dar cerul era plin de stele şi plaja netedă ca după reflux – ocazia ideală să’mi mai împlinesc încă un vis: să alerg pe nisipul neted şi să’l umplu doar cu urmele paşilor mei. Şi apoi am tot meditat eu la cât de tru sunt şi de cât de tru vreau să devin şi încotro s’o apuc de acum încolo. Şi cum răspunsul se lăsa aşteptat, am privit în urmă spre plaja care’mi purta urmele paşilor, urme care formau un model foarte bizar, un soi de bătăi de aripi de fluturi zburând pe nisip, în toate direcţiile cu putinţă. Şi până la urmă aşa e viaţa, nu ştii niciodată unde te poartă vântul, totul e să te laşi dus de briză…

Ţin să’i mulţumesc oficial soră’mii că a avut bunăvoinţa de a publica episodul cu numărul X din saga Răspundem ascultătorilor, în timp ce eu zburdam pe cine-ştie-ce plajă pustie. Nu de alta, dar ar fi fost inuman să’mi privez ascultătorii de răspunsurile pe care le merită.

Mai multe poze o să găsiţi pe Picasa, Facebook şi probabil Hi5, că dacă ar fi după mine, n’aş mai termina nici mâine. Nu degeaba am făcut 400 poze numai eu şi am strâns de la lumea cealaltă încă 300, deci e o cantitate colosală pentru 2 zile (un record, aş zice eu) 😀