Șoc și groază

20140213-160359.jpg
Cam asa s-a resimtit greva metroului londonez saptamana trecuta. Timp de 48 ore, majoritatea statiilor de metrou din centrul Londrei au fost inchise, cu doar cateva linii circuland limitat in zonele suburbane. Totul pentru a protesta deciziei primarului de a inchide ghiseele de bilete in favoarea automatelor, pierzandu-se astfel aproape 1000 joburi.

Sigur, in 4 ani de cand sunt aici nu cred sa fi apelat vreodata la vreun ghiseu, cam toata lumea prefera automatele, dar 1000 de locuri de munca pierdute nu sint chiar o gluma. Si oricat ar fi populatia de acord cu nemultimirile angajatilor de la metrou, tot e greu sa te misti intr-o capitala europeana de 9 milioane de locuitori fara transport subteran!

Prima reactie a fost panica. Toata lumea s-a trezit cu cel putin o ora mai devreme ca sa evite aglomeratia, si asa se face ca ora de varf dintre 8 si 9 s-a mutat la 7 si ceva, cand cozile la autobuze se intindeau pe sute de metri, peroanele de tren erau supra-aglomerate si, chiar mai de speriat, trotuarele pline! Caci tot londonezul imbracat la costum si-a pus frumos tenesii in picioare si a luat-o la pas.

Prima zi a fost cosmar, atmosfera era apasatoare si tensiunea li se citea tuturor pe fete si in gesturi. Am fost impinsa de cateva ori in mijlocul trotuarului si m-am simtit brusc teleportata in București unde esti injurat de mamă daca nu mergi in acelasi ritm cu ceilalti pietoni teleghidați. Eu am fost totusi norocoasa si am ajuns la lucru doar cu 15 minute mai tarziu decat in mod normal, desi nu e chiar usor sa infrunti vantul si briza de pe Tamisa la 8 dimineata… Dar am colegi carora le-au trebuit mai mult de 2.5 ore sa ajunga la destinatie!

A doua zi deja atmosfera era mai degajata – si pentru ca am plecat de acasa la 9 fara ceva cand mijloacele de transport erau cu mult mai respirabile si strazile mai calme. Dar e interesant de vazut cum se transforma un oras (chiar si cand e orasul cu cel mai scump transport din Europa) in situatie de criza si cat de usor ne lasam cuprinsi de panica. Oameni care ieri iti zambeau politicos si te lasau sa treci in fata lor, maine te pot impinge pe scari in viteza… Sau poate doar o sa ne rezumam la a face haz de necaz ca in articolul de pe Buzzfeed The Best Of The Internet’s Reaction To The Tube Strike

Când dragostea devine virală

Prin vară, mergeam cu Andreea spre casă când, în părculețul din capătul străzii, vedem următorul afiș rudimentar printat pe o foaie A4 și lipit de un stâlp:

Pentru mama sau pentru cine nu vede bine, zice, pe scurt, cam așa: Ești cumva Barney sau știi pe cineva cu numele ăsta? Eu sunt Eliza, ne-am cunoscut în Cornwall săptămâna trecută, în stația de autobuz, aveam o bandană și o brichetă cu lanternă, iar tu mi-ai spus că vrei să te lași de școală să devii actor. Am aflat că stai în Chiswick, îmi pare rău că nu ți-am luat numele, dar sună-mă!

Am râs mult și bine după ce am citit asta, dar îmi dau seama că generația noastră trăiește de prea mulți ani cu comedii romantice și finaluri fericite, cel puțin pe ecran, deci gesturi precum un afiș pe un stâlp ar putea să ni se pară că pot avea rezultatele la care visăm. Realist vorbind, din cele 9 milioane de locuitori ai Londrei și cei 35.000 ai Chiswick-ului, dacă doar unul dintre noi este acel Barney pe care îl caută Eliza, atunci acul în carul cu fân e o comparație cel puțin nimerită. Deși, cum ne-au învățat comediile romantice de la Hollywood, dacă Barney e the one, atunci se vor găsi cel mai probabil cumpărând o pâine de la supermarket.

Mi-am amintit de Barney zilele trecute când am găsit pe Facebook un articol cu titlul: Tânăr portughez îndrăgostit ”în căutarea Dianei”, poveste tragicomică din categoria boy meets girl care ni se perindă constant prin fața ochilor pe ecranele de cinema. S-au cunoscut într-o noapte la protestele anti-austeritate din Lisabona și au stat de vorbă pe o bancă în parc până la ziuă, dar la plecare Diana pesemne că s-a crezut Meg Ryan când i-a spus că nu o să-i dea numărul, dar că îl provoacă să o găsească până pe 14 octombrie când pleacă la Paris. Motiv pentru care tânărul Tom Hanks a umplut Lisabona de bannere și afișe și a strâns în primele 10 zile nu mai puțin de 20.000 de like-uri pe pagina de facebook À Procura de Diana. La cei 24 ani ai lui, Ricardo a devenit vedetă căutând-o pe Diana, căci televiziunile se înghesuie să-i dedice reportaje și ziarele articole…

Of, cine e de vină că noi fetele visăm doar la un Ricardo, iar ei aleargă după câte o Diana??

Și traducerea: Din acea noapte în parc, m-am îndrăgostit iremediabil de tine! Am acceptat provocarea… O să fac orice să te găsesc!

Despre jobul meu “misterios”

Nu e deloc misterios ceea ce fac, dar este absolut confidențial, chiar și atunci când vorbesc în română. Nu vă pot da nume sau detalii amănunțite, dar vă pot povesti despre industria în care lucrez, care mie mi se pare absolut fascinantă.

Așadar, lucrez într-o companie de cercetare de piață care anul acesta și-a sărbătorit 40 ani de la înființare cu o campanie despre care The Times a vorbit pe prima pagină. E un nume despre care cine se ocupă cu studiul de piață a auzit măcar o dată. Cele mai mari universități sunt abonate la rapoartele de inteligență de piață pe care le elaborează colegii mei (chiar am dat acum despre un document publicat de University of Manchester care te învață cum să citești cat mai productiv rapoartele respective). Mulți dintre specialiștii care lucrează cu noi sunt intervievați sau citați zilnic de cele mai mari trusturi de presă.

Departamentul în care lucrez eu operează o bază de date în care se află informații despre milioane de produse din țări-cheie din întreaga lume. În cifre, 20.000 de produse noi în fiecare lună, 650 pe zi, iar fiecare prezentare de produs cuprinde informații complete care acoperă peste 80 de câmpuri, de la nume, poziționare pe piață și marketing, până la dimensiunile produsului sau ingrediente. La ce ajută toate astea, vă veți întreba. Iar răspunsurile sunt infinite… Clienții sunt marile companii care vor să dezvolte noi produse sau servicii și vor să afle ce e nou pe piață, care sunt trendurile, în ce merită investit, cum să obțină soluții inovatoare, cum se descurcă firmele concurente etc. Mai precis, cum să ai succes pe o piață deja suprasaturată.

Eu, personal, lucrez cu industria de frumusețe. Primesc produse cosmetice din întreaga lume de la persoane al căror job este acela de a umbla prin magazine și de a achiziționa tot ceea ce e nou pe piață sau inexistent în baza noastră de date. Când acestea ajung la Londra, eu le analizez pe fiecare în parte, iau produsul în mână și nu îl pun înapoi în cutie până nu am înregistrat toate informațiile relevante. Am fost angajată, în principiu, să mă ocup de produsele din Portugalia și Brazilia, dar s-au bucurat să afle că am și cunoștințe de franceză și spaniolă pe care le pot fructifica destul de productiv (plus produse din țările vorbitoare de engleză, by default). Cu toate acestea, e foarte greu să intervină rutina, căci se întâmplă să te trezești cu țări precum Coreea, Filipine sau Thailanda (piețe în plină ascensiune, apropo, pentru cine e în urmă cu noutățile), cu etichete în limbi pe care nu le poți citi sau într-o engleză de Google Translate, plină de perle nemaîntâlnite.

E fascinant să urmărești cum se schimbă piața de la o țară la alta și, cel mai mult, de la o regiune la alta, în funcție de consumator și de considerente de multe ori bizare (ca de exemplu castă socială). În fiecare zi descopăr produse și branduri noi de care nici nu știam că există sau pe care nu le găsești în Europa, ingrediente inovatoare, trenduri surprinzătoare… Și partea cu adevărat minunată e că, după ce fiecare produs în parte trece prin mâinile a 5-6 persoane din echipe diferite, acestea ne sunt împărțite tot nouă de către firmă 🙂

Semne că ai petrecut prea mult timp în Londra

Nu ieși din casă fără oyster (cardul de transport în comun), nici măcar până la colțul străzii.

Când nu-ți găsești portofelul, primul gând care îți rpsare în minte e: Dumnezeule, oyster-ul!

Vorbești despre Nordul Londrei sau Sudul Londrei de parcă ar fi orașe diferite.

Ți se pare firesc să petreci și 3-4 ore în trafic zi de zi, doar până la serviciu și înapoi.

Viața ta e imposibilă fără iPhone, smartphone, tabletă sau internet mobil în general pentru că trebuie să știi în permanență la ce oră sosește următorul autobuz în cea mai apropiată stație.

Pentru tine, harta Londrei înseamnă harta metroului. Iar acolo unde metrou nu e, sigur e vreun soi de tren (overground, DLR). Și acolo unde tren nu e, nu prea ai ce căuta!

Iubești Central line și Piccadilly, eviți District line și Metropolitan din instinct.

Ți se pare firesc să-ți savurezi prânzul sub formă de sandviș sau salată de supermarket în timp ce te îndrepți în pas grăbit spre birou.

Faci atac de apoplexie dacă esti nevoit să (rerere)revizitezi Buckingham Palace sau Westminster.

Nu suporți turișii.

Ai cel puțin un prieten muzician/actor/fotograf/artist.

Ai cel puțin un prieten negru/indian/australian/neo-zeelandez/chinez.

Ai cel puțin un prieten de care te despart vreo 20 ani de vârstă.

(Eu una am reușit cumva să acopăr aproape toate categoriile.)

Nu ajungi niciodată la timp, ci fie cu 30-40 minute întârziere sau cu 30-40 minute prea devreme.

Nu te străduiești niciodată să ajungi la timp – știi deja că e misiune imposibilă.

Poți să traversezi strada fără să-ți pui viața în pericol.

Nici nu ai nevoie să te uiți în jur ca să știi instinctiv din ce parte vin mașinile.

Știi că vreme bună e atunci când nu plouă.

Ai mereu la tine umbrela și ochelarii de soare.

Fie vară, fie iarnă, atunci când e soare ieși în parc – nu trebuie ratat!

Ți se întâmplă aproape zilnic să intri în vorbă cu câte un nescunoscut pe stradă/la coadă la supermarket/în pub/în stația de autobuz.

La 15 grade ți se pare cald, la 20 grade ești în prag de caniculă.

Ai un portofel plin de carduri de fidelitate pentru orice, de la supermarketuri la librării.

Duminică într-o luni

E una din acele zilele când te trezeşti la 12 după ce ai dormit vreo 11 ore. Chiar până să deschizi ochii auzi rafale de ploaie scuturându-se pe acoperiş şi-ţi vine să nu te mai ridici din pat pentru alte 11 ore. Ieşi de sub plapumă şi e fantastic de frig, că doar e mai, sfârşit de primăvară în Londra – primăvară care nici măcar n-a început încă. Îţi faci un ceai fierbinte (în ultima vreme m-am îndrăgostit de tei cu boboci de trandafir) şi te muţi din pat pe canapea, unde îţi petreci după-amiaza încercând să-ţi faci curaj să mergi la sală, în scurtele pauze de ploaie, după care te răzgândeşti de vreo 100 ori, timp în care dai refresh la buletinul meteorologic pe următoarele 3 zile, încercând să faci planuri despre cum vei face multe săptămâna asta.

Există cumva un mod mai bun de a-ţi petrece duminica într-o zi de luni?

Photo source: The Art of London Tourism

Despre decizii, studii şi Londra

Londra, pe malul Tamisei într-o noapte divină de aprilie

Cine mă cunoaşte (sau doar mă citeşte când mai scriu) ştie că am venit în Anglia cu doi ani în urmă să fac masterul. A durat apoi aproape un an şi jumătate până să reîncep studiile, timp în care m-am gândit şi m-am răzgândit de vreo 100 ori pe zi, m-am întrebat dacă am într-adevăr nevoie de studii postuniversitare şi dacă nu sunt cumva doar un moft ca să mă menţin în pas cu “lumea” pentru care o licenţă nu e suficientă să ocupi un post “bun” de secretară în Bucureşti.

Apoi, când am realizat că masterul nu e doar o toană şi că merită investiţia de aproape 5000 lire, mi-am pus problema locaţiei: în Bucureşti nici nu încăpea vorbă, nu mai cred de mult în învăţământul românesc (poate Cluj ar fi fost singura opţiune din România, dar nu ofereau ce vroiam eu), aşa că nici prin cap nu-mi trecea să mă întorc înapoi în România. Vroiam să rămân în Anglia şi oscilam zilnic între Manchester, Edinburgh şi Leeds, unde mi s-a oferit şi o bursă care să-mi acopere taxa de aproape 5000 lire. Venisem în Londra doar pe timp de vară, cât urma să iau decizia finală, însă m-am îndrăgostit iremediabil de oraşul ăsta şi ştiam că dacă l-aş fi părăsit după doar 3-4 luni, fără să fi apucat să-l cunosc şi să-l experimentez la adevărata lui valoare, aş fi regretat pentru tot restul vieţii. În plus, aici aveam unde să stau, nu doar un job, ci mai multe joburi, plus cei mai buni prieteni ai mei din Anglia. Nici acum nu ştiu dacă am rămas în Londra de teamă (teamă să o iau iar şi iar de la început, într-un oraş necunoscut plin de necunoscuţi, la o vârstă la care simţeam că mi s-a domolit brusc tot curajul şi spiritul de aventură) sau, din contră, dacă am rămas aici tocmai din prea mult curaj…

Povestea are un final fericit, în ciuda deciziei de a alege o universitate în Londra cotată sub cele pe care le-am refuzat, care se regăsesc în top 10 în UK şi printre primele 100 universităţi din lume. Birkbeck College unde studiez face parte din University of London şi din grupul Bloomsbury şi devine tot mai competitiv pe an ce trece. Standardele de educaţie sunt cu mult peste cele ale Universităţii Bucureşti (sau ale altor instituţii româneşti), profesorii sunt incredibili, facilităţile pe care le oferă sunt cum nici n-aş fi visat, iar suportul oferit studenţilor este impecabil. Dacă ar fi să fac o comparaţie între Facultatea de Limbi Străine de la UniBuc şi School of Arts de la Birkbeck nu cred că aş termina vreodată! Să mă mai laud oare că am cursuri chiar în clădirea istorică în care se întâlneau Virginia Woolf şi ceilalţi scriitori din Bloomsbury Group sau în care John Maynard Keynes şi-a dezvoltat teoriile de macroeconomie?

Acum am intrat deja în ultima parte a masterului, am terminat cursurile şi am predat o tonă de eseuri fiecare în parte mai lungi şi mai muncite (şi mult mai bine coordonate de profesorii îndrumători!!) decât lucrarea de licenţă de la Bucureşti – eseuri despre care o să vă povestesc într-o zi dacă sunteţi cuminţi, nu îmi mai rămâne de scris decât teza de disertaţie. O sa fie despre Saramago, naturally 🙂

Nu-i panică

Spuneam la un moment dat că locuiesc în Londra şi asta îmi ocupă tot timpul.

Şi chiar nu glumeam. În oraşul ăsta e foarte firesc să te trezeşti cu noaptea în cap, apoi 17-18 ore mai târziu să te aşezi înapoi în pat şi să ţi se pară că abia te-ai ridicat. E locul unde a alerga devine un mod de viaţă. Şi nu vorbesc despre alergatul în parc, de data asta, ci despre alergătura dintr-un loc în altul. De acasă la serviciu, de la serviciu în oraş, din oraş înapoi acasă…

Când Einstein a ajuns la concluzia că s-a comprimat timpul, sunt ferm convinsă că vorbea despre Londra – chiar dacă încă nu ştia asta. Duminica trecută, de exemplu, am intrat cu Andreea într-un magazin din Camden şi cum ne-a cuprins extazul în faţa a mormane de rochii superbe, nici nu ne-am dat seama că am petrecut o oră întreagă orbecăind ca tutele printre rafturi.

Nici nu e de mirare că punctualitatea e un cuvânt interzis în Londra. Atunci când te străduieşti să fii la timp, ajungi acolo ridicol de devreme, cu jumătate de oră înainte. Iar când pleci de acasă la timp întârzii jumătate de oră. Recordul meu a fost de aproape 2 ore întârziere (ploua torenţial), dar în felul ăsta ştii că cine te aşteaptă o face din dragoste hehe 🙂

Keep calm and carry on, nu e loc de panică, avem prea multe de făcut în doar 24 ore!

Jurnal de bicicletă

Pe vremea când locuiam în frumoasa provincie englezească, principalul meu mijloc de transport era bicicleta. E foarte relaxant să pedalezi pe un drum aproape pustiu, să ai dealuri verzi în stânga şi văi adânci în dreapta, absolut pitoresc. De fiecare dată cânde veneam la Londra, unele dintre cele mai tulburătoare imagini erau pentru mine bicicliştii aventuroşi care se strecurau printre masele de maşini de toate dimensiunile şi double-decker-e ameninţătoare. Şi când am văzut pe Oxford Street un biciclist la un pas de a fi agăţat de un autobuz, am fost ferm convinsă că eu nu voi pesala niciodată prin capitala britanică.

După care m-am mutat la Londra. Mi-ar plăcea să spun că m-am trezit într-o dimineaţă şi am devenit brusc alt om, mai bun? mai londonez?, dar nu a fost chiar aşa- Vreo două luni am împrumutat o bicicletă şi mi-am făcut curaj să merg până la supermarket, apoi până la mall, apoi până pe malul Tamisei şi în cele din urmă până în centru.

Curajul se construieşte în timp şi creşte odată cu kilometrii. Prima dată când am ieşit cu bicicleta prin Londra eram absolut sigură că o să mor. Pe cuvânt! Mergeam şi nu aveam nici un dubiu că gata, până aici mi-a fost. Eram deja împăcată cu soarta mea şi aproape că nici nu mi-am dat seama cum am trecut de la stadiul de tremurat ca o frunză în vânt la o relaxare atât de profundă încât de cele mai multe ori uit că sunt pe bicicletă în mijlocul acestei jungle care poartă numele de trafic londonez.

După care am început să mă luminez puţin şi să înţeleg regulile de circulaţie, pe care nu le-am învăţat niciodată din lipsă de carnet. Pentru că şi în trafic există două tipuri de reguli, scrise şi nescrise. Din prima categorie face parte regula giratoriului, datorită căreia am trecut de la a aştepta ca fraiera să se îndure cineva să mă lase să trec la a fi prima care se încadrează în cursa pentru prioritate (uneori cam fraudulos, recunosc). Iar datorită regulilor nescrise pot să trec pe roşu fără prea multe mustrări de conştiinţă şi să mă strecor printre maşini până ajung în fruntea coloanei de 2km.

După un minim de 100km petrecuţi pe bicicletă în fiecare săptămână, musculatura se dezvoltă direct proporţional cu tupeul, fără de care cu greu poţi ajunge la destinaţie în timp util şi, ceea ce e mai important, în deplinătatea facultăţilor mintale.

Lecţii de engleză (IV)

După cum bine ştiţi, englezii sunt un popor veşnic politicos şi amabil, cu un permanent zâmbet discret pe buze, însă cât se poate de rezervat. Iar acest lucru este evident nu doar din comportamentul lor, dar şi din limba pe care o vorbesc.

O să vă povestesc, de data aceasta, despre o lecţie de engleză pe care nu o poţi învăţa din cărţi şi pe care eu am deprins-o după multe luni de practică intensă. O voi numi regula de modestie în vorbire.

În România şi implicit în limba română, în situaţia mai mult decât tipică în care eşti întrebat ce (mai) faci, răspunsul instinctiv pe care îş vei da este “bine”. Fie că eşti într-adevăr cât se poate de bine sau, dimpotrivă, treci prin cea mai neagră perioadă a existenţei tale, nu ţi-ar trece niciodată prin cap să-i spui unui simplu cunoscut că faci rău, iar interlocutorul tău va fi perfect mulţumit cu acel “bine” şi îşi va vedea în continuare de treburile lui.

În Anglia lucrurile stau fix pe dos şi cel mai greşit (pleonasm intenţionat!) răspuns pe care îl poţi da la întrebarea “how are you” este “bine” (good, fine sau alte variaţii). Este poate la fel de rău ca gestul de a scuipa în public, de a te scobi în nas în timpul mesei sau de a arunca gunoaie pe stradă. Să spunem totuşi că a spune că faci bine este echivalentul lingvistic al scobitului în nas. Englezul nu va face decât să caşte ochii mari preţ de 2-2.5 secunde, abia reuşind să-şi mascheze şocul, după care va trece dezgustat pe lângă tine, fără să-ţi mai acorde prea multă atenţie.

Căci cum este cu putinţă să spui în gura mare că eşti bine? De ce nu strigi din toţi plămânii ce salariu ai? De ce nu scoţi din portofel actul de la casa cu trei etaje? Toate acestea reprezintă un păcat capital pentru orice englez învăţat că lăudăroşenia indiscretă e pentru clasele de jos şi modestia e apanaj nobiliar.

Aşadar, răspunsul corect la întrebarea “how are you” este “not too bad” (nu prea rău): suficient de neutru să însemne şi rău şi bine simultan, dar şi suficient de vag să nu însemne nimic, ceea ce va împăca de minune pe toată lumea. Pentru că englezul nu te întreabă ce mai faci dintr-un profund interes faţă de tine, ci din pură şi sublimă politeţe. Iar un răspuns neutru este o înţelegere tacită între cei doi interlocutori de a nu-şi invada reciproc intimitatea.

Poveste cu alcoolici sau De ce nu cred eu în căsnicie

Un el și o ea intră într-un bar pub, ca să respectăm adevărul istoric. Ambii pe la vreo 60 și ceva de ani, clătinându-se pe picioare și părând să sfideze gravitația la fiecare pas. Se așează la bar și comandă o bere pentru el și un pahar de vin pentru ea. Roșu să fie. Ba nu, știi ceva, mai bine alb. Da să fie cu gheață și apă minerală. Dar nu prea multă, că se diluează vinul apoi. Știi ceva, mai bine nu mai pune decât vin.

El se afla în stadiul de ebrietate când simți nevoia obsesiv-convulsivă de a le povesti străinilor despre aventurile din armată și ce ți s-a mai întâmplat în ultimii… cam 40 ani, lucruri pe care începuse să i le mărturisească unei tinere americance aflată și ea la bar. În febra povestirii, el se întoarce cu tot spatele către nevasta care atinsese deja fundul paharului de vin și trecuse ușor de stadiul de ebrietate în care râzi absolut degeaba, avansând vertiginos către etapa în care te prăpădești ca bolovanul pe podea.

Ceea ce a și explicat bușitura care s-a auzit în momentul imediat următor, când gravitația a mai făcut încă o victimă. Și acum ajungem la subiectul căsnicie și absurditatea ei: ea zace leșinată și fără cunoștință pe podea, lumea din jur sare speriată neștiind ce să facă mai întâi, pe când el, neclintit de pe scaun, se uită scârbit peste umăr la nevasta-i inconștientă și spune: ”N-am s-o las eu pe ea să-mi strice seara”, continuându-și liniștit povestea despre cum și-a servit patria în Golful Mexic.

Poftim căsnicie!