Plimbatu-m-am

Fost’am la Vâlcea în uichend, pentru prima dată în viaţa mea (sau cel puţin în ultimii 15 ani, ce’a fost înainte nu’mi mai amintesc). Văzut’am multe. Noroc că am şi o tonă de poze, că în ziua de azi nu te mai crede nimeni pe cuvânt…

Râmnicu-Vâlcea mi’a plăcut de cum l’am văzut. Primul gând care mi’a dat prin cap a fost: ‘Maaamă, zici că’i staţiune’. E aşa frumos, înconjurat de păduri, străzi curate, clădiri vechi, lume liniştită, multe flori (pe stradă, la ferestrele caselor, în balcoanele blocurilor şi chiar şi pe stâlpii de curent electric), aer mult mai răcoros decât în Bucureşti, deşi ne aflam în plină caniculă. Poze am, doar că sunt majoritatea făcute pe noapte. Mostre:

şi florile de care vorbeam – pe stâlpul de telegraf:

Sâmbătă de dimineaţă fost’am la Ocne, unde m’am bălăcit în cea mai sărată apă cu putinţă de mă usturau toate cele. A fost prima apă în care am înotat şi eu, am făcut până şi pluta… Recunosc, apa te ţinea la suprafaţă şi dacă erai piatră de moară, deci nu m’am aventurat aiurea. Bazinul m’a impresionat foarte tare – pe margine e ca o piscină, dar de fapt este o groapă foarte adâncă. E tare senzaţia de a te bălăci într’un lac fără fund, fie el şi cu apă sărată…

(Poze cu mine in costume de baie nu pun, nu se cade, speriem delfinii…)

Pe seară am fost la Olăneşti. Frumoooos, pădure, aer, manele urlând de prin loganuri, cocalari savărând mici cu bere ieftină… A la Roumanie. Păcat de peisajul de vis…

Băut’am şi apă de prin izvoarele sulfuroase. Mă rog, e mult spus băut, doar am gustat, mai mult îmi era imposibil, mi’era că fac alergie de la prea mult sulf. Cert e că le’am încercat cam pe toate, am şi pierdut numărul, dar câştigătorul (adică cel mai horror) este… Lucky 13:

Şi dacă nu mă credeţi, iată şi compoziţia chimică. Pe’asta trebuia s’o fi citit de dinainte, dar oricum nu eram în stare s’o descifrez:

Iar câştigătorul concursului de frumuseţe este izvorul de mai jos (al cărui număr nu l’am reţinut):

Şi o poză cu subsemnata, cu Olăneştiul şi pădurea în fundal:

Stairs to heaven…

A doua zi am fost la Călimăneşti-Căciulata, unde m’am mai scăldat o bucată, de data asta în apă termală. Caaaaldă, dar puternic mirositoare a ou clocit. Ştrandul e frumos aşezat. în mijlocul pădurii, afară e răcoare şi bine, iar în apă e cald şi la fel de bine. Foarte plăcut sentimentul…

Am văzut şi Cozia, şi Oltul…

A fost frumos, mi’a plăcut mult. Mai mergem şi la anu’… Ce bine e să ai pile unde trebuie şi cunoştinţe peste tot!

Advertisements

Iar leapşa? Iar leapşa!

Nu, nu pteam să stau şi eu degeaba azi. Trebuia să mă scuture cineva din lene şi să mă pună la treabă. După ce mi’am scos câţiva pitici la înaintare (7 la număr), colega mea de cireadă m’a somat să’mi mai etalez din pitici – pe numele lor obsesii. Nu am incotro, leapşa tot leapşă rămâne, aşa că…

  • am o obsesie care poate fi uşor numită fobie (deşi încă nu poartă un nume ştiinţific). Pe când toată lumea fuge de arahnide, eu fug de nasturi! Sună stupid, şi recunosc că e într’adevar stupid, dar nasturii (de plastic) îmi trezesc o repulsie teribilă. Nu port niciodată cămăşi sau bluze cu nasturi, nici măcar nu suport să mă ating de aşa ceva. Mi’e groază până şi atunci când văd vreun nasture la cineva, fie încep să mă holbez la nasturii respectivi până zice lumea că am înnebunit, fie mi se face pielea de găină şi încep să tremur… cam astea sunt simptomele. Sunt bolnavă, recunosc…
  • am o obsesie pentru cărţi. Îmi place să cumpăr cărţi, multe, multe cărţi, cu ultimii bani pe care îi mai am, chit că ştiu că mor de foame sau rămân fără haine. Verific zilnic mersul trenurilor pe site’ul Polirom şi Nemira, analizez oferte, fac grafice… Îmi place să ştiu că citesc după propriile mele cărţi, detest să împrumut de la alţii – excepţie face, bineînţeles, biblioteca facultăţii, de unde iau cât pot eu de multe cărţi, numa’ de’a naibii ce sunt, că doar nu plătesc degeaba taxa aia anuală, un porc de bani (ce spirit mercantil am!). Aşa… Şi am mare grijă de cărţile mele, le şterg de praf (not!), mă port frumos cu ele şi, atunci când le împrumut cuiva şi mi le aduce buşite, îmi vine să’l strâng de gât pe respectivul.
  • am o altă obsesie pentru cercei, în special pentru cei din ceramică şi pictaţi manual (şi nu numai). Atunci când intru într’un magazin de bijuterii, simt aşa ca o atracţie magică pentru standul cu cercei, e un soi de fenomen paranormal, parcă simt cum cerceii ma cheamă… Când cumpăr cadouri, cerceii nu lipsesc de pe listă şi e de prisos să menţionez că sunt clientă fidelă catwork & co.
  • am o obsesie pentru ordine. Nu pentru ordine în general, ci pentru ordinea pe care mi’o fac eu (o aparentă dezordine). Nu suport să’mi mute cineva lucrurile, trebuie să fie exact, dar exact cum le’am pus eu, şi mă prind imediat când îmi umblă cineva prin lucruri – fapt ce mă irită. Sunt o psihotică, scrie şi în buletin.
  • am o obsesie pentru făcut planuri. Pe termen scurt, pe termen lung, pe termen mediu, nu are importanţă, planuri să fie! Şi mai grav e că am început să fac planuri şi pentru alţii: daa, ne vedem la ora cutare, în locul cutare, apoi mergem ici şi ne întoarcem colo, asta ne ia vreo 3 ore, după care bla bla bla… Sunt conştientă că veleităţile mele organizatorice n’ar trebuie să le facă altora viaţa grea, dar dacă respectiva persoană nu mă scutură puţin, atunci ajunge să şi mănânce doar când spun eu.

Gata, nu mai zic nimic, nu e bine să dau chiar tot din casă. Aşa că mai bine nu mai menţionez şi de celelalte 43653246z46 de obsesii, că altfel risc să par uşor ţăcă.

Următoarele mele victime sunt, în ordinea numerelor de pe tricou: Ciupercutza (deşi ştiu că e deja cuprinsă de starea de vacanţă), Ela (că era rândul meu să o pedepsesc cu o leapşă), Nicoleta (ca să văd şi eu ce obsesii are o femeie măritată), Tomata (ca să facă public ce are sub scufiţă) şi Vaca de crosman (ca să mă răzbun pe ea că are la fel de multe cărţi în jur câte dispoziţii de şantier am eu).

Şapte, Doamne, şi toţi şapte!

Ela the Cool Chick s’a gândit să mă pună puţin la treabă şi să scoată untul din piticii mei. Din fericire, nu mi’a cerut să scutur decât şapte dintre ei, muzicali de felul lor, ceea ce e o binecuvântare, că la câţi pitici am, ar fi însemnat să se dărâme şantierul peste mine dacă aş fi fost nevoită să’i înşir pe toţi…

Leapşa e leapsă, aşa că nu se discută, doar că am de făcut o menţiune: ordinea piticuţilor e perfect aleatorie, mi’ar fi prea greu acum să’i înşir de la mic la mare…

Piticul number one: atârnă mahmurit pe un norişor şi se hâţână pe Nirvana – Dumb, un cântec care adună în doar câteva minuţele toate mahmurelile existenţei mele şi momentele în care…

My heart is broke
But I have some glue
Help me inhale
And mend it with you

Piticul number two: ascultă obsesiv The Stills – Still in Love Song, un cântec care mi’e foarte drag, dar, pe cât de drag îmi e, pe atât de greu îmi este să’l şi comentez. Nu comentez nici cât de grăitoare sunt versurile, nici cât de sensibilă melodia, nici ce amintiri îmi trezeşte. Prefer să tac şi să ascult…

Piticul number three: repetă obsesiv No change, I can’t change, I can’t change, I can’t change pentru că I’m a million different people from one day to the next – foarte simplu de recunoscut, nu? – The Verve – Bittersweet Symphony. A depăşit de mult graniţele unui simplu cântec, pentru mine (şi piticul meu) e motto, lecţie de viaţă, stare de spirit…

Piticul number four: se bălăngăne pe ritmul Radiohead – Creep, o melodie care îi accentuează dilemele metafizice: What the hell am I doing here?, precum şi I wish I was special sau I dont belong here

Piticul number five: e absolut înnebunit după Travis – Closer şi după vocea lui Fran Healy, care sună live poate chiar mai bine decât on tape – ştiam eu că scoţienii sunt un popor demn de toată stima şi admiraţia. Melodia e pur şi simplu perfectă pentru al meu pitic, mai ales când e cu gândul la The boy with no name

Piticul number six: meditează pe teme mai puţin metafizice, dar suficient de profunde: How did it end up like this / It was only a kiss, it was only a kiss când I’m coming out of my cage în timp ce pe fundal răsună The Killers – Mr Brightside, o melodie foarte addictive pentru piticul meu. Dar Destiny is calling me către ultimul dintre cei şapte…

Piticul number seven: There’s something that i cant quite explain, deci mai bine lăsăm muzica să explice: Blue October – Calling you. Şi cum piticul ăsta a avut ultimul cuvânt (de tăcere), mă retrag în glorie…

… dar nu înainte de a arunca leapşa către Vaca de crosman, Smeagolissima, Domnul Morav şi Zole.

Să vă fie de bine!

360 de gânduri

În lungile zile când sunt la muncă şi n’am de muncă, mă văd dintr’odata năpădită de sute de gânduri, care de care mai agasante. Uneori sunt gânduri înţelepte, alteori stupide, alteori tragi-comice, însă astăzi sunt nostalgice… Sunt gânduri care mă duc către vremuri frumoase si de mult apuse, când mă simţeam alt om… Gânduri de pe vremea când 360 a fost primul meu blog (şi iar ajungem la bătrâna cugetare prima dată nu se uită niciodată)…

Şi îmi amintesc ca eram a XII-a şi unul dintre primele mele posturi se chema BAC=monstru mare şi urât şi eram aşa tânără şi mi’era o frică de viitor… Apoi am fost absolventă, dar mi’am făcut timp şi să meditez asupra temei Happy Tree Friends (şi mărturisesc că încă mai păstrez o urmă de mândrie în ceea ce priveşte analiza acestei teme).

După care am venit în Bucureşti şi a început o perioadă foarte prolifică pentru evoluţia mea spirituală, intelectuală şi creativă. E de neuitat prima sesiune, ca şi prima cameră de cămin – Area 51… De remarcat faptul că 360 este locul în care mi’am mărturisit oficial fobia de nasturi, oricât de bizară poate fi ea (nici măcar specialiştii nu au ştiut de existenţa ei, de vreme ce nu se regăseşte în niciun tratat de fobii şi boli mintale). Mi’am descoperit pasiunea de a reinventa limba română, am definit noi termeni, am apărat cu tărie drepturile vacilor, fapt ce mi’a redefinit identitatea. Am scuipat sfeclă, am încercat să descopăr ce este norocul, mi’am declarat mintea pierdută, am scris despre un requiem, povestea unui ratat, apoi am compus o antologie a insomniei şi am afirmat că sunt un om de nimic. Apoi am luat’o la plimbare cu bastonul prin Bucureşti, după care am mai făcut bilanţul unei sesiuni. Am continuat să o fac de oaie, m’am revoltat împotriva câmpului de mohor, oferind alternative, dar şi idei noi pentru acrobaţi. Iar ultima mea ispravă a fost descifrarea dilemei Oul vs. Găina (de al cărei rezultat mă pot declara chiar mulţumită)…

Iar restul e istorie (aka WordPress)…

Cu mâinile curate şi cănile pe masă

Mai întâi a fost Tomata, cu grecoaicele ei unduitoare şi cu parabola Einstein-meets-Marilyn Monroe. Apoi a venit Moravu’ cu cafedomanţia la înaintare, senzuală şi lascivă, cum nici nu mi’o închipuiam (ce nu fac moravurile din om…) Amândoi au cerut acelaşi lucru: cănile la control! Deşi intuiţia îmi şopteşte că altul a fost gândul lor: viciile la control…

Va trebui să mărturisesc că, nenumărate vicii, unle dintre ele fiind de’a dreptul mofturi, cafeau nu e una din ele. Nu mă trezesc stăpânită de gândul de a sorbi o cafeluţă şi nici nu am nevoie de ea ca să mă ţină trează în lungile ore de muncă, atunci când scaunul devine şezlong şi aerul condiţionat aduce a sunetul valurilor izbindu’se de ţărm… Neah, pentru mine cafeaua e altceva… E cafeaua aia cu 2 plicuri de zahăr şi 3 cutiuţe de lapte pe care o beam zilnic la primul meu serviciu, alături de primii mei colegi petreşti, mălini, dumitreşti, feciori, furtuni şi ciuţi, alături de care am trăit poate cea mai fericită perioada a vieţii mele de până acum. Iar cafeaua nu face decât să susţină ideea că, intr-adevăr, prima dată nu se uită niciodată. Iar cana de mai jos este cadoul de despărţire primit de la sus-numiţii colegi, cu un mesaj mai mult decât sugestiv. Şi mărturisesc că, de fiecare dată c’nd o folosesc (adică zilnic), gandul meu zboară către ei…

Apoi e prima cafea pe care am băut’o amândoi, avea aromă de scorţişoară pare-mi-se, păcat însă că ultima a fost aşa amară… Şi mai e şi ciocolata caldă pe care o sorbeam în barul din Pitar Moş, alături de Grupa 5, şi care păstrează inocenţa şi naivitatea primului an de facultate, de care mi’e atât de dor… Primul curs, primul seminar, primul examen… Deci nu sunt dependentă de cafea, ci doar de amintirile pe care mi le trezeşte…

Însă am o pasiune pentru ceai, fie el verde, roşu sau negru, cu lămâie sau cu miere, cu scorţişoară sau vanilie, fierbinte sau cu gheaţă… De mult visez să locuiesc într’o ceainărie, să dorm printre flori de iasomie şi frunze de mentă, să mă trezească aburii unui ceai fierbinte de cireşe amare şi banane… Damn you, Cărtureşti! De obicei beau ceaiul fie din cana de mai sus, fie în paharul pe care mi l’a dat soră’mea când am plecat de acasă, la facultate, trăiască bătrânul Disney:

Iar acum, leapşa merge către… Devon şi Meri. Viciile la control, domnişoarelor!

Movie Soundtracks

Asta ca sa’mi fac datoria de cetatean responsabil si sa preiau leapsa…

1. Clint Mansell pentru Requiem for a Dream OST

2. Iggy Pop si Blur pentru Trainspotting OST

3. Goran Bregovic pentru Black Cat, White Cat

4. Matrix OST

5. Pulp Fiction OST

Deci cam astea sunt coloanele sonore care’mi gadila auzul…