Haruki Murakami aleargă printre amintiri

Luna asta am citit o carte pe care o pândeam de mult și pe care am găsit-o întâmplător într-o librărie (la un preț de chilipir char!): What I Talk About When I Talk About Running (Despre ce vorbesc atunci când vorbesc despre alergat) a japonezului Haruki Murakami. Este un roman pur autobiografic, în care autorul povestește cum a devenit scriitor și alergător, două lucruri care s-au petrecut pentru el simultan.

La 32 ani a început să scrie și pentru că noua activitate îi impunea un stil de viață mult prea sedentar, a început să și alerge. Iar de 25 ani nu s-a oprit nici din scris și nici din alergat. Aleargă precum scrie – timp de șase zile pe săptămână, ordonat și dedicat ca în prima zi… Aleargă câte un maraton pe an, pentru care se pregătește cu 3-4 luni înainte, iar la un moment dat a concurat pentru un ultramaraton de 100 km pe care l-a terminat după aproape 12 ore de efort fizic continuu. Sunt lucruri care par pur și simplu imposibile, dar exemplul și cuvintele lui Murakami demonstrează că totul este posibil când vrei cu adevărat să reușești.

“Pe distanțele de cursă lungă singurul oponent pe care trebuie să-l învingi ești tu, felul în care ai fost cândva”, spune Murakami. Căci propriile limite nu le poți depăși decât atunci când faci tot posibilul să te învingi pe tine însuți. E impresionant cât de multe lucruri poți afla despre tine atunci când alergi. Uneori îți dai seama că ești mai puternic decât ți-ai închipuit vreodată. Alteori constați că există cu adevărat un prag dincolo de care durerea fizică încetează să mai existe. “Durerea este inevitabilă. Suferința este opțională.”  Și asta pentru că, uneori, oricât de tare te-ar durea întregul corp, nu poți să te simți altfel decât fericit. Dacă suferi de depresie, știți care e primul lucru pe care ți-l recomandă un medic psihiatru bun? Să te apuci de alergat.

Murakami povestește despre un interviu cu un atlet japonez, concurent la Olimpiade și alergător medaliat. La un moment dat, cu riscul de a părea complet ridicol, îl întreabă pe sportiv dacă și el are zile în care, în loc să alerge, să vrea pur și simplu să nu se ridice din pat. Iar acesta îl privește plin de uimire și îi răspunde pe un ton cât de poate de firesc: “Bineînțeles, în fiecare zi!”.

Și câteva cuvinte de ținut minte și de spus la nepoți:

Să te epuizezi la maxim în propriile tale limite: asta este esența alergatului și o metaforă pentru viață.

Despre alergat şi nu prea

Cu câteva luni în urmă am descoperit cât e de frumos să alergi doar de dragul de a alerga, fără să conteze câte calorii arzi şi câte potenţiale kilograme poţi pierde datorită efortului. Puţin câte puţin şi cu multă perseverenţă, am reuşit să rezist şi câte 90 minute fără să mă opresc, deşi prin martie eram leşinată după nici un sfert de oră. Am învăţat care îmi sunt punctele slabe şi cum să îmi îmbunătăţesc performanţele. Picioarele şi muşchii au devenit tot mai puternici, iar inima şi plămânii au început să facă faţă din ce în ce mai uşor efortului tot mai prelungit.

Ajunsesem la 30km pe săptămână când a trebuit să iau o pauză din cauza lipsei de timp, iar când am reînceput antrenamentul am continuat cu 20km pe săptămână ca să nu mă forţez prea tare. Mă simţeam bine şi mi’am propus să măresc distanţa cu 10%, cum recomandă experţii. M’am reapucat şi de antrenamentele de forţă ca să’mi întăresc muşchii, precum şi pilates pentru mobilitate, iar încălzirea o făceam mai temeinic ca niciodată, cu toate etapele necesare. Aşa că nu mi’am putut explica de ce, în timpul unui antrenament de rutină, am avut dificultăţi majore în a termina o alergare de 6km. Simţeam că gambele urmau să’mi ia foc dacă mai puneam un singur pas, aşa că m’am oprit şi am ales să mă odihnesc pentru restul zilei. Pentru a doua zi aveam programaţi 10km ca să’mi ating target-ul săptămânal şi am început în forţă, mai ales că durerile din ziua anterioară dispăruseră aproape complet. După vreo 15-20 minute, au reînceput, de data asta şi mai puternice. Iniţial am vrut să măresc viteza ca să termin mai repede, dar mi’am dat seama că nu pot face faţă unei intensităţi prea mari, aşa că am reuşit până la urmă să alerg vreo 5km mai mult târându’mă, în cele mai cumplite chinuri pe care le’am îndurat vreodată.

Am plecat de la sală şchiopătând cu piciorul drept şi, deşi au trecut aproape 2 săptămâni de atunci, am în continuare probleme la mers. De alergat nici nu se mai pune problema, am ajuns să mă uit cu jind la benzile de la sală şi să mor de ciudă când îi văd pe alţii zburând ca vântul pe lângă mine. La început am crezut că e doar o febră musculară pasageră şi că umflătura care’mi apăruse pe partea laterală a gambei o să treacă de la sine. Apoi, când am constatat că se înrăutăţeşte deşi am oprit orice formă de alergare, am început să intru în panică. Jur că am plâns în hohote, de durere, de ciudă, de nervi, de teamă că n’o să mai pot să alerg niciodată… Nu vreau să merg la fizioterapie pentru că mi’e groază de potenţialul diagnostic, dar mă mulţumesc între timp cu alte activităţi care nu’mi pun prea multă presiune asupra gleznelor şi gambelor. În plus, mi’am redescoperit flexibilitatea încheieturilor pe care o pierdusem din cauza alergatului, iar acum orele de pilates şi yoga au devenit tot mai plăcute. Însă lucrul cel mai important pe care l’am învăţat din toată această poveste e că a’ţi asculta corpul este mai mult decât un clişeu banal, ci devine o condiţie esenţială când faci orice fel de mişcare. Dacă nu te opreşti când piciorele îţi strigă “stop” sau dacă faci un şpagat prea brusc când nu trebuie, rişti să rămâi cu traume mult timp după. Vă las, mă duc să mai plâng puţin de ciudă…