Mărturisire

Mulți dintre voi veți fi uimiți și poate de-a dreptul șocați de ceea ce urmează să vă povestesc. Câțiva vor alege chiar să închidă această pagină și să nu o mai deschidă niciodată, oripilați să afle astfel de lucruri despre mine. Însă cert e că mărturisirea pe care o voi face nu va lăsa pe nimeni indiferent, iar acesta este un risc pe care sunt dispusă să mi-l asum.

Eu nu am fost dintotdeauna persoana integră și cu standarde morale ridicate, obsedată de corectitudine și gata de a lupta pentru ea până în pânzele albe – adică așa cum sunt acum, dacă nu ați dedus deja din context. Cândva, acum mulți ani, atât de mulți încât pare să se fi întâmplat într-o altă viață, am făcut poate cel mai oribil lucru pe care l-ați auzit până acum:  când eram în clasa a 7-a am copiat la religie! Și nu oricum, ci la un extemporal anunțat, pentru care ar fi trebuit să mă pregătesc, dar am ales calea cea întunecată și, în loc să învăț ca orice elev silitor, am căzut în ispita de a copia. Însă nu cu caietul pe genunchi și cu privirea aplecată de rușine, ci cu lecția direct pe bancă, chiar sub ochii neștiutori ai profesoarei. Lecția pe care o avusesem de învățat era despre Fericiri, însă de la Fericiți cei săraci cu duhul încolo nu mai știam nici un cuvânt. Care dintre ei vor moșteni pământul și a cui e împărăția cerului? În apărarea mea, încă mi se pare prea complicat și fără sens cine și cum o să fie fericit pe lumea cealaltă, iar acum 10 ani mă jur că nici măcar nu-mi puneam această întrebare (nu ca acum aș face-o prea des…)

Așa se face că am copiat, cuvânt cu cuvânt, fiecare dintre cele șapte (nu știu dacă sunt chiar șapte, dar de obicei e cifră magică până și în Biblie) fericiri și am primit 10 cu felicitări. Lucrarea mea a fost singura fără cusur din întreaga clasă și profesoara aproape că nu-și mai găsea cuvintele de laudă la adresa mea.

Ce fel de om este oare acela care copiază la religie?! Și câți ani de mătănii și pomelnice întru izbăvire ar spăla un asemenea păcat? Mă întreb și vă întreb, căci eu am uitat de mult cum e să mai crezi în Biserică…

3

A mai trecut un an de când a mai trecut un an de când a mai trecut un an de când scriu pe blog. Cu toate astea, nu sunt (încă) blogger. Scriu pentru ca familia să știe că mai trăiesc și în perioadele de tăcere prelungită, pentru ca prietenii să mă simtă aproape de parcă le-aș spune povești la o cafea, pentru că am prea multe gânduri să le păstrez pentru mine, pentru că sunt suficient de narcisistă să-mi pese și să mă bucure că mă citiți.

Sunt 3 ani de când scriu, 3 ani care mi s-au părut deopotrivă plini și goi, 3 ani care mi-au arătat pe zi ce trece că nu știi niciodată unde te duce fiecare zi ce trece.

Curios lucru, dar eu n-am știut niciodată ziua precisă în care am început să scriu aici. În fiecare an m-am uitat la data primului post și în fiecare an am uitat-o. Sfârșit de mai e tot ce-mi spune calendarul meu mental. Însă îmi amintesc încă ce zi călduroasă de început de vară era, ce tricou verde purtam și cu ce colegi împărțeam biroul unde lucram. Și asta pentru că timpul de fapt nu există, ci doar amintirile.

Zilele astea sunt în urmă cu tot. Citesc, dar de aproape 3 luni n-am mai apucat să scriu despre ce citesc. Vă citesc, dar din umbră, însă știu că Bianca, Ela și Mihai și-au împărtășit lecțiile de viață, Coolnewz a ajuns în sfârșit în îndepărtata Chină, Tomata a fost la TIFF, Cristina a devenit cetățean american… Vedeți, stiu tot! 🙂

Lucrez, și lucrez mult, în unele zile mă trezesc la 7 și mai ajung în pat abia a doua zi la 5 dimineața. Dar zău că nu m-am mai simțit de mult atât de în formă! Trăiesc în Londra și asta îmi ocupă cel puțin 7 zile pe săptămână…

Oameni

Am cunoscut la viaţa mea nişte oameni, veniţi de prin toate părţile Europei şi ale lumii chiar. Oameni care ştiau tot ce mişcă în oraș, văzuseră toate muzeele şi nu ratau nici un festival de film, nici o premieră de teatru, nici măcar o paradă de carnaval. Oameni care vorbeau multe limbi şi văzuseră multe ţări. Oameni care citiseră cărţi şi care jucau în trupe de teatru doar de plăcere. Studenţi, masteranzi, chiar şi vreo câţiva doctoranzi. Oameni care, atunci când vroiau să plece în lume, îşi luau rucsacul în spate şi nu ziceau decât: ne vedem la gară. Oameni care nu pierdeau nici un fel de petrecere şi care făceau beţii crunte până la 8 dimineaţa. Iar a doua zi îi găseai negreşit în sala de lectură. Fie că citeau o carte, fie că veniseră pentru wireless sau pur şi simplu să stea cu capul pe o masă, ei erau acolo, la facultate. Acolo unde era toată lumea, indiferent de ce făcuse cu o noapte înainte. Şi toată lumea cunoştea pe toată lumea, fără să conteze din ce colţuri ale lumii veneau, ce filme le plăceau, ce limbi vorbeau, ce cărţi citeau, ce studii aveau sau ce fel de alcool beau.

Vroiam să’mi amintesc că am fost unul dintre ei.

Ce ne învaţă oare viaţa?

Când m’am mutat în Bucureşti eram un copil care pleca de acasă pentru prima oară cu adevărat. Eram nespus de dezamăgită de facultatea pe care visasem să o fac de mai bine de 10 ani. La engleză aveam unele cursuri la care nu înţelegeam aproape nici un cuvânt, deşi până atunci îmi închipuiam că e o limbă pe care o vorbesc fluent. Nu pricepeam ce înseamnă copăceii la lingvistică şi nici măcar ce e aia lingvistică. Aveam biblioteci întregi de citit şi 13 materii cu care să’mi bat capul. La portugheză erau cursuri la care nu ni se vorbea decât în portugheză, deşi era o limbă pe care toţi o auzeam cu adevărat pentru prima oară şi care nu semăna nici pe departe cu ceea ce ascultasem la telenovelele braziliene. Profesorii ne spuneau în fiecare zi că suntem proşti, inculţi şi leneşi şi că n’avem ce căuta într’o asemenea facultate de prestigiu. În unele zile din săptămână aveam cursuri timp de 12 ore neîntrerupt, uneori în două clădiri diferite aflate la 10 minute de alergat distanţă, şi nu făceam decât să gonim în mare grabă în plin centru al Bucureştiului, doar ca să fim certaţi de profesori că am întârziat la ora lor şi că data viitoare nici să nu îndrăznim să intrăm după ei.

Îmi era un dor teribil de acasă, de mama şi de soră’mea, de o mâncare caldă şi o baie lungă. Căminul mi se părea murdar şi neprimitor, iar colega mea de cameră avea cea mai acră faţă pe care îmi amintesc să o fi întâlnit vreodată în viaţa mea. Cel puţin în primele două luni, în fiecare seară când mă întorceam de la facultate, nu mă puteam opri din plâns vreo două ore bune, după care o sunam pe mama să’i spun că sunt bine.

Bucureştiul îmi părea murdar, cenuşiu, rece şi prea aglomerat, mă făcea să mă simt singură pe lume. În prima mea zi în capitală am fost să’mi fac abonament la metrou la Universitate. Doamna de la bilete îmi spune că abonamentele se fac la celălalt ghişeu, iar singurul pe care îl vedeam în jur era cel de lângă barele de la intrare. Când întreb la respectivul ghişeu, doamna de acolo a început să urle la mine cât o ţineau plămânii că nu la ea se făceau abonamentele, ci la celălalt ghişeu, “vezi dacă nu ştii să vorbeşti?!”. Am plecat de acolo în lacrimi şi fără nici un abonament, căci ce uitase doamna să’mi spună printre urlete era că metroul mai are încă o intrare pe partea cu Intercontinentalul, unde se afla măreţul ghişeu, dar despre care eu nu aflasem încă. Un bătrân s’a îndurat să’mi explice toate astea când urletele doamnei rămăseseră undeva în urmă.

După câteva luni am zărit’o iar pe doamna de la ghişeu şi am privit’o cu indiferenţa pe care o deprinsesem trăind în Bucureşti. Ştiam că urletele ei sau ale oricui altcuiva nu m’ar mai fi putut face să plâng aşa uşor. Însă abia după mai mulţi ani aveam să’mi dau seama că, în ziua aceea, copilul nevinovat din mine începuse să moară, puţin câte puţin, încet şi pentru totdeauna. Iar acum mi’e dor de vremea aceea, când îmi păsa atât de tare încât să pot vărsa o lacrimă chiar şi din cauza unei funcţionare isterice sau a unui profesor plictisit, când viaţa nu mă “călise” întra’atât încât să pot trece mai departe nepăsătoare. Însă, până la urmă, poate că nici n’am rezista prea mult timp întregi pe lumea asta fără să fim nepăsători sau, mai bine spus, adulţi.

Povestea motanului descălțat

Colega mea de cămin din anul întâi suferea de sindromul abandonului, motiv pentru care obişnuia să adune motani de pe stradă şi să le “ocrotească” la noi în cameră. Eu n’am nimic cu pisicile, doar că nu le support, mai ales să vieţuiesc sub acelaşi acoperiş cu nişte animale nespălate, nevaccinate şi culese de prin orice şanţ. Când m’am trezit prima dată cu un motan urât mirositor în mijlocul propriei camera, am cerut de urgenţă evacuarea intrusului, cu promisiunea că ziua următoare avea să i se găsească un adăpost de drept.

Ziua s’a transformat în săptămâni, în care motanul petrecea 24 ore în cameră, unde mânca, dormea și își făcea nevoile. Colega mea de cameră se temea pentru viața lui, căci fetele de pe palier, alergice la părul de pisică, amenințaseră că’i vor produce grave vătămări corporale. Eu nu’l înghițeam deloc și n’am ascuns niciodată asta, mai ales că îl găseam mereu cu nasul în mâncarea pe care o mai uitam la îndemână. Într’o zi am ieșit din cameră 10 secunde și a apucat să’mi devoreze jumătate din ultimul copan, în condițiile în care eu eram mai hămesită decât un lup flămând. Motiv pentru care i’am dat o așa mamă de bătaie, încât a tulit’o sub un dulap de unde n’a mai ieșit trei zile nici implorat de stăpână’sa. Și mai avea un obicei tare prost. Dimineața, pe la 4-5, pleca din patul colegei mele și sărea la mine pe pătură, făcându’mă să mă trezesc în cele mai cumplite spaime cu motanul în cap.

L’am izgonit până la urmă pe hol, când mila și compasiunea mea deja se epuizaseră, iar într’o bună zi a dispărut fără urmă și fără ca cineva să știe ceva de el. M’am bucurat nespus că pacea și ordinea fuseseră restabilite în univers, că în cameră nu mai mirosea a motan nespălat și puteam să dorm singură în pat.

După câteva luni de zile, când povestea motanului era aproape uitată și stăpână’sa încetase să mai suspine după micul împuțit, aud un mieunat dubios la ușă și dau cu ochii de însăși arătarea pe care o credeam dusă pe veci. Am simțit numaidecât un anevrism furios gata să’mi erupă între tâmple, toate membrele tremurându’mi la unison și ochii aproape ieșiți din orbite. L’am înșfăcat de îndată și m’am repezit cu el pe balcon, știind că nu aveam să mai resist vreodată cu el sub același acoperiș nici măcar timp de o oră. Și, în timp ce’l țineam deasupra balustrade,la o înălțime de 5 etaje, mi’am dat seama că nu aș fi putut niciodată să’i dau drumul. În primul rând pentru că nu sunt un monstru ucigaș de motani, fie ei și împuțiți, iar în al doilea rând pentru că mi’era teamă că o să cadă tot în picioare.

L’am pus în prima sacoșă de plastic pe care am găsit’o și am plecat cu el în lume, hotărâtă fiind să’l las în libertate cât de curând, însă pe cât se poate de departe de casă, căci știam că o pisică normală va găsi mereu drumul înapoi dacă e prea aproape. Îmi trecuse prin minte să iau metroul până în Pantelimon sau chiar Pipera, în colțuri opuse ale Bucureștiului, dar mi’era teamă că avea să înceapă o sesiune de mieunat în plin vagon înțesat de oameni, cu toate că de 3 minute de când îl vârâsem în sacoșă nu scosese nici măcar un oftat – pe când un motan normal probabil că ar fi sfâșiat punga cu ghearele’i cât ai zice miau. În disperare de cauză, i’am dat drumul la doar două străzi distanță, iar soarta mi’a demonstrat că motanul era chiar mai tâmp decât îl crezusem eu inițial, căci n’a mai găsit drumul înapoi nici până în ziua de azi!

Mănânci, calule, ovăz?

Photo source

Prin anul întâi, într’o după-amiază însorită de binemeritat chiul de la cursuri şi umblat aiurea prin oraş, am descoperit în Piaţa Lahovary o băcănie ponosită care ascundea o comoară pe care omenirea, în frunte cu Indiana Jones, o căutase secole la rând: biscuiţi cu ovăz (şi nu oricum – la kilogram!). Pentru cine nu a gustat încă din această a opta minune a lumii, este rugat să o facă numaidecât! Biscuiţii cu ovăz sunt pur şi simplu nişte mici firimituri pe care însuşi Sfântul Petru le scapă printre degete fără propria’i voie atunci când stă de pază la Poarta Raiului. De obicei, îngerii se folosesc de proprietăţile zburătoare şi îi culeg cu repeziciune de la barba sfântului, însă ocazional li se întâmplă să mai rateze câte un biscuite, ce ajunge inevitabil pe pământ, întru delectarea muritorilor. Zeii obişnuiau să consume biscuiţi cu ovăz la fiecare masă, cu un pahar de ambrozie alături. În plus, legenda spune că însăşi Cleopatra l’a fermecat pe generalul roman Marcus Antonius oferindu’i doi biscuiţi cu ovăz pe un platou de aramă.

Aşa se face că, după ce am descoperit biscuiţii cu ovăz în acea binecuvântată zi, chiulurile de la cursuri s’au înteţit şi au căpătat o frecvenţă aproape zilnică. De fapt, singurul motiv pentru care mai mergeam la facultate era faptul că se afla deosebit de aproape de băcănia unde ne aşteptau, cuminţi, biscuiţii cu ovăz. De pe uşa băcăniei ieşeam zi de zi cu câte o pungă de bunătăţi în braţe, proaspeţi şi fragezi cum numai biscuiţii cu ovăz pot fi, apoi ne plimbam agale pe străzile din jur, savurând în tăcere. Cuvintele erau de prisos. Până într’o zi, când undeva în spatele nostru am auzit următoarea întrebare:

“Da’ ce, voi sunteţi cai de mâncaţi ovăz?!”, nedumerire venită din partea unui muncitor de pe marginea drumului, uimit fiind de alegerea noastră culinară. Şi eu care mă credeam mai degrabă o vacă!

Încă nu am renunţat la biscuiţii cu ovăz şi la ovăz în general, numai bun de consumat la micul-dejun cu lapte, fructe uscate şi nuci. Sau seara înainte de culcare. Sau după masă, ca desert. Sau când ţi’e lumea mai dragă!

Cu gândul la Moş Crăciun

Cele mai frumoase amintiri legate de Sărbătorile de iarnă ale copilăriei mele sunt legate, negreşit, de Moş Crăciun. Împreună cu toţi copiii de la grădiniţă, eram entuziasmaţi să’l primim pe Moşul încă o dată la serbare şi ţopăiam ca titirezii de nerăbdare cu săptămâni întregi înainte. Când eşti copil, ce mai contează că sub barba de vată şi căciula trasă bine peste ochi se află de fapt nenea electricianul sau vreun tătic mai binevoitor, dispus să’şi rupă câteva ore din programul încărcat pentru a’şi vedea odraslele emoţionate în braţele Moşului. Iar acasă, aşteptarea din Ajun, când nerăbdarea îţi fura tot somnul şi te făcea să’ţi petreci întreaga noapte cu urechile ciulite pentru a nu’l rata cumva pe Moş strecurându’se pe fereastră, era de fiecare dată mai palpitantă decât cadourile în sine. Aproape că nici nu mai conta ce jucării sau dulciuri găseai sub brad, atâta timp cât ştiai că au fost strecurate acolo cu drag de către un bătrânel voios, care face ocolul pământului an de an în sania lui fermecată.

Chiar cred că Sărbătorile noastre de altădată şi’ar fi pierdut cu desăvârşire tot farmecul dacă ne’ar fi lipsit credinţa oarbă că Moşul chiar există. Doar l’am văzut în fiecare an la serbarea de Crăciun şi apoi i’am descoperit cadourile pitite sub brad! Şi mai cred şi că toţi copiii merită să se bucure de tradiţia asta, păgână la origini cum o fi ea şi ruptă parcă din poveşti. Moşul există pentru cei care cred în el, copii de toate vârstele şi visători eterni care au văzut cu proprii ochi basme devenind realitate.

Acest articol a fost scris pentru concursul Scrisoare de la Mos Craciun, căci vreau musai şi neapărat o scrisoare pentru nepoţica mea de 4 ani care îl aşteaptă cu nerăbdare nu doar pe Moş, dar şi pe frăţiorul mai mic pe care barza a promis să’l aducă luna viitoare. Iar marele premiu propun să se acorde prin tragere la sorţi filmată şi postată pe youtube. Şi, deşi pare puţin cam devreme să ne gândim la Crăciun (cu toate că magazinele au deja rafturile pline de daruri îmbietoare), aş vrea să dau mai departe această idee sub formă de leapşă. Şi aş vrea să’i aud povestind despre Moş Crăciun pe Tomata, Zuzu, Liviu, Bianca şi Blooo. Mulţumiri Elei pentru idee!

Înţelepciune într’un plic de zahăr

În Portugalia există o adevărată cultură a cafelei. În orice loc te’ai afla, fie el unul din marile oraşe portugheze sau un sătuc uitat de lume pe marginea unui drum, sigur vei găsi o cafenea cu 2-3 măsuţe înguste unde să poţi savura o cafea în toată regula, cu nelipsita prăjiturică alături, pentru cei mai gurmanzi dintre noi. Toţi portughezii beau cafea, de câteva ori pe zi, şi niciodată pe fugă de la vreun automat la colţ de stradă (la ei până şi McDonald’s serveştea cafeaua în ceşcuţă şi nu în pahar de plastic cum e prin restul lumii). Le place să o guste şi să o simtă, şi asta nu doar din nevoia de cafeină, ci din plăcerea de a lua o mică pauză de la tot ce înseamnă rutină, oboseală ori agitaţie (nu că ar avea ei parte de prea multă la viaţa lor). O prepară în neînchipuit de multe feluri, cu o picătură de lapte, cu două picături, cu 3 picături sau chiar cu jumătate de ceaşcă de lapte. E lesne de înţeles că toate poartă nume cât se poate de diferite şi meniul este imposibil de descifrat pentru un necunoscător. În plus, numele aceluiaşi tip de cafea diferă şi în funcţie de regiunea în care te afli, un simplu expresso se cheamă bica în Lisabona, dar în Porto devine cimbalinho, iar în restul ţării e pur şi simplu café. Sasha a descoperit un ghid întreg de servire a cafelei pe care îl recomand în special celor care vor să viziteze Portugalia, dar şi celor cărora le’am trezit curiozitatea. Îmi amintesc că în anul întâi de facultate, la unul din cursurile de portugheză la care am studiat vocabularul culinar, când am ajuns la cuvântul café am fost toţi uimiţi să descoperim o listă întreagă de termeni care la noi se limitează la banalul cafea.

Când eram în Portugalia, nu exista zi să nu mergem într’o cafenea, fie ea şi în campusul universităţii, unde mie îmi plăcea să comand un galão (trei sferturi lapte si câteva picaturi de cafea, servită într’un pahar înalt cu tortiţă), pe care să îl savurez musai alături de o prăjitură. Asta am învăţat eu de la portughezi, să nu laşi să treacă nici o zi fără să te bucuri măcar timp de câteva minute făcând ceva ce’ţi place.

Şi ce îmi mai plăcea mie atunci când beam cafeaua era să adun o mână întreagă de pliculeţe de zahăr şi să mă joc cu ele. Şi asta pentru că cea mai comună marcă pe care o găseai în mai toate cafenelele era Nicola Cafés, un brand al cărui nume provine de la un emblematic local lisabonez unde pe la 1800 îşi petreceau timpul toţi scriitorii şi oamenii politici portughezi. Acum sunt principalii producatori de cafea din Portugalia, dar au şi o sumedenie de sortimente şi alte bunătăţuri, printre care se numără şi pliculeţele de zahăr despre care aminteam. Şi ce e absolut deosebit la ele este faptul că fiecare dintre ele avea imprimat un mesaj care pur şi simplu îţi înveselea ziua. Um dia danço contigo no meio da rua (într’o zi o să dansez cu tine în mijlocul străzii). Um dia beijo-te a meio de uma frase (într’o zi o să te sărut în mijlocul frazei). Um dia largamos tudo e fugimos juntos (într’o zi aruncăm tot şi fugim în lume). Um dia ponho a mochila às costas e vou conhecer o mundo (într’o zi îmi iau rucsacul în spinare si plec să văd lumea). Um dia digo-te o teu lugar é comigo (într’o zi o să’ţi spun că locul tău e alături de mine). Um dia quebro a rotina (într’o zi o să ies din rutină). Iar după fiecare dintre aceste fraze urmau cuvintele pe care fiecare dintre noi ne doream să le citim: Hoje é o dia (astăzi este ziua).

Într’o zi o să fac din tine omul cel mai fericit din lume (photo source)

Într’o zi o să înceteze să mai fie doar o zi şi o să devină ziua noastră (photo source)

Într’o zi o să străbat 300 km ca să fiu cu tine (photo source)

Despre Bucureşti, cu drag

Poate că n’am lăsat să se înţeleagă acest lucru prea des, dar mărturisesc cu mâna pe inimă că am iubit Bucureştiul. Poate că l’am ponegrit mai mult decât l’am lăudat, dar de câte ori nu ni se întâmplă să’i dojenim pe cei dragi? După 19 ani petrecuţi într’un oraş plicticos de provincie, Bucureştiul a fost deopotrivă New York-ul şi Londra mea, metropola, oraşul tuturor posibilităţilor, a doua mea casă. N’am să uit niciodată cât de fascinată am fost în primele luni de trăit în Bucureşti de tot ce înseamnă forfota de pe Magheru, de casele dărăpănate de pe Lipscani şi de călătoriile cu metroul şi tramvaiul, mereu o nouă aventură pentru mine. Cu timpul, fascinaţia s’a risipit şi rutina i’a luat locul, însă am păstrat mereu o fărâmă din farmecul Bucureştiului meu de altădată, adică de acum vreo 4 ani, care’mi va rămâne pe veci în suflet.

I heart colorz mi’a amintit de zecile şi sutele de lucruri pe care le poţi face în Bucureşti, în ciuda oricăror păreri sceptice care strigă’n gura mare că “În capitală e plictiseală mare, monşer”. Aşadar, pentru cei care sunt încă acolo, pentru cei care vor să’l viziteze sau pentru aceia dintre noi care vor să’l revadă într’o bună zi, câteva din lucrurile pe care îmi plăcea mie să le fac în Bucureşti:

  • să o iei agale la pas de la Unirii înspre Victoriei şi să caşti gura la vitrinele colorate ale magazinelor şi la reclamele luminoase de pe clădiri.
  • să mănânci o porţie generoasă de papanaşi la Caru’ cu Bere.
  • să explorezi străduţele dintre Artur Verona, Grădina Icoanei şi Piaţa Lahovary.
  • să faci o tură de alergat în jurul lacului din Parcul Tineretului, apoi să te aşezi pe o bancă în prag de seara şi să vezi Casa Poporului frumos luminată.
  • să faci plajă pe un bloc înalt.
  • să’ţi cumperi o carte frumoasă în engleză de la Librăria Anthony Frost.
  • să ai mereu un 7 seri sau un B-24-FUN pe noptieră.
  • să faci poze cu toate graffiti-urile şi stencil-urile pe care le întâlneşti în cale.
  • să închiriezi o bicicletă de lângă Facultatea de Drept şi să pedalezi prin apropiere.
  • să te dai în Roata Mare din Herăstrău.
  • să caşti gura prin Ikea la toate lucrurile frumoase de acolo, apoi să mănânci chifteluţe suedeze la restaurantul lor.
  • să stai şi tu pe treptele de la Teatrul Naţional alături de toţi puştanii şi emo kids adunaţi acolo.
  • să’ţi iei un covrig braşovean de la patiseria de lângă Piaţa Amzei, e cel mai bun din tot oraşul.
  • să străbaţi toată Calea Victoriei cu o îngheţată în mână, de pe Splai până în Piaţa Victoriei, într’o zi cu mult soare.
  • să mănânci un Banana Split la Sheriff’s (deşi am impresia că s’a închis).
  • să te baţi pe hainele la reducere dintr’un Mini Prix.
  • să fumezi o narghilea în Pasajul Vilacrosse.
  • să bei o bere pe Motoare, oricât de clişeistic ar fi acum acest obicei.
  • să stai la o terasă în Centrul Vechi şi să caşti gura la trecători.
  • să cumperi un pepene dintr’o piaţă, gen Crângaşi, Obor sau Progresul, şi apoi să’l mănânci rece într’o după’amiază de vară.
  • să’ţi faci o salată cu de toate şi să o savurezi pe balcon.
  • să descoperi second-urile ascunse şi să scotoceşti prin mormanele de haine.
  • să vânezi târgurile de hand-made şi de cadouri.
  • să mergi la Street Delivery în iunie, pe Artur Verona.
  • să petreci ore întregi în Cărtureşti, printre rafturile de cărţi, căni colorate, ceaiuri parfumate şi reviste glossy de peste hotare.
  • să citeşti Vogue France la Institutul Francez (mno, ce altceva aş putea face eu acolo? :D)
  • să mergi la un documentar la Centrul Ceh.
  • să vezi un film vechi la Cinematecă, preferabil cu Marylin Monroe sau Lawrence Olivier sau cu amândoi deopotrivă.
  • să bei un ceai într’una din multele ceainării.
  • să te rătăceşti măcar o dată într’o zonă pe care nu o cunoşti şi care arată cel puţin dubios (propun Basarab sau Gara de Nord).
  • să mănânci o mămăliguţă cu brânză şi o savarină la cantina de la Drept, totul pentru vreo 5 lei.
  • să bei un suc la barul de la Facultatea de Arhitectură doar ca să caşti gura după băieţii de acolo.
  • să faci o beţie cruntă în Control, Expirat sau, şi mai rău, Club A, unde să stai până la ziuă când eşti poftit afară de paznicii amabili.
  • să cotrobăi prin rafturile din Cora sau Carrefour ca să descoperi bunătăţi ascunse.
  • să iei metroul până la Pantelimon, apoi să cobori şi să te trezeşti în mijlocul pustietăţii întrebându’te ce’a fost în capul tău.
  • să te amuzi pe seama bucureştenilor care n’ar merge pe jos nici măcar o staţie de autobuz.
  • să spui maşină în loc de autobuz şi să nu ţi se pară bizar deloc.
  • să tragi cu urechea la conversaţiile babelor din RATB.
  • să vizitezi Casa Poporului.
  • să mergi măcar o dată la Muzeul Satului.
  • să vezi un film la mall, doar de dragul de a vedea un film la mall.
  • să mergi în Hard Rock Caffe ca să stai cu ochii pe pereţi (împodobiţi cu diverse comori).
  • să mergi la Observatorul Astronomic să vezi stelele.
  • să te urci într’un tramvai la întâmplare şi să treci prin cartiere pe unde nici nu’ţi trecea prin cap să mergi (Rahova, anyone?).
  • să faci mişto de rochiile de mireasă din vitrinele de pe Lipscani.

S’au făcut 2 ani…

… de când scriu aici. Ceea ce este un lucru impresionant pentru un om care nu are răbdare nici măcar să vadă un film întreg până la capăt. Care nu semnează contracte şi nu’şi ia angajamente pe termen lung. Care se trezeşte uneori în zori de zi cu gândul că s’a săturat, îşi strânge coliba şi dus este. Un om care aproape că s’a ales cu hernie de la atâtea valize cărate te miri pe unde (asta şi pentru că nu mă pot opri din cumpărat).

Pentru aceşti 2 ani superbi, cu bune şi rele, cu multe împliniri şi câteva dezamăgiri. 2 ani în care am cunoscut, virtual şi nu numai, nişte oameni minunaţi pentru care am străbătut kilometri întregi şi fără de care viaţa mea ar fi mult mai pustie. 2 ani petrecuţi în 3 ţări diferite şi alte 2 vizitate. 2 ani şi 3 joburi noi. 2 ani cu aventuri şi poveşti frumoase pe care mi le voi aminti toată viaţa, cu multe zâmbete şi lacrimi deopotrivă. 2 ani de care sunt mândră şi mă bucur să îi împart cu toţi cei care trec pe aici, din când în când.

Iar următorul moment de melancolie îl păstrez pentru la anu’, pe vremea asta.