Amintiri din călătorii

De la Tomata am primit o leapșă tare faină și, deși mi-a luat aproape o lună să o onorez, sper să fi meritat așteptarea. Leapșa cere să adun într-un post cele mai frumoase poze pe care le-am făcut în călătoriile mele, numai bune de tăiat respirația oricărui privitor.

Am să încep, cum era poate de așteptat pentru cine mă cunoaște câtuși de puțin, cu Lisabona văzută de la înălțime:

Apus de soare la Cabo da Roca, cel mai occidental punct al Europei continentale:

Porto, un oraș care mie mi se pare ireal de frumos:

Apeductul roman din Evora, într-una din pozele cele mai reușite din colecția mea:

La Barcelona, în Park Guell, am prins un grup de copii de grădiniță veniți să facă poze cu clasa și erau incredibili de drăgălași:

Big Ben pe Tamisa:

Camden Market, unul din locurile mele preferate din Londra:

Poză de la Warwick Castle, Anglia (Nu călcați iarba, dragonul doarme sub ea):

Stratford-upon-Avon, orașul lui Shakespeare, și un apus de soare de februarie pe râul Avon:

Vedere de pe Domul din Milano:

Edinburgh, probabil cel mai frumos loc pe care l-am văzut vreodată:

Wroclaw, orașul podurilor…

… și al piticilor:

Cișmigiu de Paști:

Arthur Verona, București:

Micul Monstru din Brașov, fotografiat în acel moment special al zilei când s-a sinchisit să deschidă ochii:

Sibiu în prag de seară:

Și mă opresc aici pentru că altfel nu mai termin niciodată…

Advertisements

Povestiri de pe aeroport. Doamna cu Ibiza

În aceeaşi temă a povestirilor de pe aeroport, care pe mine mă pasionează poate mai mult decât s’ar cuveni, îmi amintesc de alţi români întâlniţi între două zboruri.

Se face că eram la…

Barcelona, anul trecut, mă pregăteam să mă întorc acasă după câteva zile de vizitat metropola catalană. Eram cu încă trei prietene şi aveam de aşteptat ceva timp până să se deschidă biroul de check-in. Lângă noi se aşează un domn şi o doamnă cam între două vârste şi vreo doi copii, nimic ieşit din comun. După câteva minute în care probabil că ne analizaseră cu maxim interes, doamna remarcă: “Dar voi, fetelor, numai un bagaj aveţi?!”. Dat fiind că fuseserăm la Barcelona doar în vizită, nu ne luaserăm decât un singur bagaj de cală (mai mult pentru cosmeticale) şi genţile de mână, lucru care se pare că a atras numaidecât atenţia doamnei care avea în jurul ei vreo 2-3 geamantane bine încărcate. Îi explicăm că da, un singur bagaj avem. “Aha”, ne răspunde cu o oarecare indignare…

După alte câteva minute de discutat pe şoptite cu soţul, doamna ne întreabă cu aceeaşi indignare: “Păi şi l’aţi plătit?”. “Da, când am cumpărat biletul de avion” (ştiţi cum e la low cost, există o taxă pentru fiecare bagaj de cală). “Aha…”

“Ei, lasă, dragă, ai văzut şi tu că la IBIZA nu ne’au zis nimic! (accentuând cuvântul Ibiza să se facă remarcat în jurul lor) Dacă la IBIZA ne’au lăsat cu astea, trecem, nu se pune problema”, îi spune doamna soţului, pe o voce prea pronunţată să o putem ignora.

“Păi şi câte kilograme aveţi în bagajul ăla?” către noi. “Nu ştiu, vreo 10…”. “Aha…”

“Păi da, la IBIZA era altceva!” din nou către soţ, apăsând cu atenţie fiecare sunet al cuvântului Ibiza, “IBIZA nici nu se compară!”

“Noi venim de la IBIZA acum!” ne spune doamna în maxim secret. “Frumos la IBIZA, nici nu se compara!”

Văzând că nu stârneşte prea multe reacţii, deşi se aştepta poate la ovaţii şi urale din partea noastră la auzul repetat al cuvântului Ibiza, doamna se întoarce resemnată către soţ. Eu o suspectez de intenţii necurate: sperând că ne va impresiona cu Ibiza ei însorită, va putea astfel să ne paseze nouă câteva din kilogramele în exces din valizele’i prea voluminoase, evitând astfel orice taxe de bagaj suplimentar. N’a fost să fie, pe mine Ibiza nu mă încălzeşte…

Random Barcelona

Pentru că deşi voi v’aţi săturat probabil de atâta Barcelona şi probabil v’aţi gândit cum că gata, băi, a terminat, slavă cerului, aş vrea să vă demonstrez că viaţa este totuşi imprevizibilă. Chiar nu ştii niciodată la ce te poţi aştepta – aceasta este lecţia pe care o veţi învăţa chiar acum, dat fiind că urmează nişte ultime poze cu… Barcelona! (Promit că’s ultimele!)

sany4778

Manifestări naţionaliste (discrete)

img_4044

Torre Agabar sau motivul pentru care Sagrada Familia nu mai este cea mai înaltă clădire din oraş. Deci cum să construieşti în mijlocul oraşului o asemenea… chestie? Mintea mea pervesă să fie de vină oare?

sany4687

Îngheţata e bună în orice context…

sany4775

Nişte cutii de bomboane în formă de cărţi (arătau delicios, jur!)

img_4059

Bezeaua imensă cu multe arahide (comă diabetică garantată :D)

img_4127

Deja clasicele magazine de jeleuri, de unde ieşi de obicei cu braţele pline (de zahăr)

img_5349

Deci nu, chiar nu am dat iama în H&M, doar vreo 2 rochiţe, un bolero, o poşetă, un cadou… Şi m’am şi întors cu bani acasă, jur! Şi mi’am cumpărat un braţ de vederi pentru că le strâng de prin toate locurile unde mă duc (am un tenculeţ la care mă uit aproape zilnic şi suspin), un mic album foto cu Barcelona şi un volum de poezii de Pablo Neruda în original (noroc că ştiu doar atâta spaniolă încât să pricep ce citesc sau aud).

Şi gata, asta a fost tot cu Barcelona, mă întorc pe meleagurile natale (deşi nu e greu de ghicit spre ce’mi va zbura mie gândul)…

Frânturi de Barcelona. La Sagrada Familia

Haha, aţi crezut că aţi scăpat? Ţeapă!

De Sagrada Familia toată lumea a auzit şi a văzut’o în cel puţin una din milioanele de poze pe care le poţi găsi în vastul internet. La fel o “ştiam” şi eu, dar am constatat că realitatea nici nu se compară cu ce’ţi arată Guglea. Dumnezeule, e o imensitate! Un munte de piatră şi cea mai gotico-fantastică clădire pe care am văzut’o vreodată. Gaudi visa ca turlele catedralei să fie primul lucru care le va apărea marinarilor în faţă atunci când se apropie de Barcelona (şi câţiva ani a fost, până să fie înlocuite de hidoşenia de Torre Agabar – dar asta în episodul următor). Viziunea lui Gaudi e fenomenală, toate elementele inventate de el sunt de fapt inspirate din natură într’un fel cum un om normal nu şi’ar fi putut închipui. Şi de multe ori nu’ţi dai seama de asta nici măcar când le analizezi atent… Şi sunt fericită că mi’am împlinit visul: am ajuns să cobor pe scările în melc, vestitele scări în melc, care sunt pur şi simplu… wow! Şi e aşa o senzaţie incomparabilă să priveşti Barcelona dintr’unul din turnuleţele ca de nisip ale lui Gaudi…

img_4966

img_5007

img_4991

img_3994

img_50231

img_4048

sany4841

img_4055

sany4835

sany48491

sany48501

img_4025

Ce e trist e că Sagrada Familia e momentan o mare de moloz, dat fiind că mai au mult de construit la ea şi din ce am văzut eu lucrările sunt lente şi destul de complicate. Parcă mai au trei turnuri de ridicat şi mă îndoiesc că vom mai trăi noi să o vedem terminată exact aşa cum şi’o închipuise Gaudi. Deci partea tristă, în imagini:

sany4800

sany4846

Barcelona în cuvinte

Deşi încă mai am tone de poze care merită arătate lumii întregi, o să încerc să şi scriu despre experienţa trăită la Barcelona, care a fost una foaaaarte frumoasă, cum probabil s’a simţit şi din puţinele lucruri pe care le’am spus de când m’am întors…

Plecasem puţin sceptică, undeva în sinea mea, pentru că tocmai citisem un post la Richie unde cineva vorbea despre Barcelona ca despre un oraş din care nu a mai rămas decât faima şi o descria ca pe o dezamăgire totală. Aşa că am pornit cu gândul expre să văd cu ochii mei dacă Barcelona este sau nu over-rated… Şi cu mâna pe inimă vă spun că îşi merită toate laudele! Gaudi e incredibil şi inimaginabil, nici nu’mi găsesc cuvintele să descriu ce sentimente îţi trezeşte să te afli într’unul din turnurile Sagradei Familia sau pe una din băncile din Park Güell, e incomparabil. Într’adevăr, intrarea în toate construcţiile lui este puţin spus costisitoare, dar eu zic că se merită să vezi cu ochii tăi, dacă tot ai ajuns până acolo. La Sagrada am dat 9 euro la intrare (preţul întreg e de 11 euro) şi 2.5 e pentru liftul care te duce în vârf. La Pedrera era vreo 8-9 e parcă, iar la Casa Batllo n’am mai ajuns decât pe din’afară. Turişti mulţi, cum era de aşteptat, cozi interminabile la care aştepţi şi câte 3-4 ore, e o nebunie generală când vine vorba de Gaudi. Da, e trist că Sagrada e momentan o mare de moloz şi probabil că va fi terminată peste mulţi ani, e trist că trebuie să plăteşti atâta să vezi tot ce e de văzut, dar până la urmă de’aia te şi duci acolo, să vezi cât mai mult…

Cert e că Barcelona ştie să se vândă, oamenii ăştia chiar fac bani din toate obiectivele (şi au destule, slavă domnului!). Am fost si la muzeul lui Picasso, unde erau picturi din mai toate perioadele lui de creaţie, însă bineînţeles că cele faimoase (Guernica, de exemplu) se afla prin alte mari oraşe. Oricum, e frumos să’i studiezi evoluţia, Picasso e genul de artist care a renăscut din propria cenuşă de nenumărate ori, ai senzaţia că picturile lui aparţin unor oameni complet diferiţi. Marele meu regret este că am ratat muzeul lui Joan Miro, era unul din motivele pentru care mă şi dusesem la Barcelona, pentru că’mi place mult arta lui. Însă am ajuns prea târziu, duminica au program scurt, lunea e închis, deci universul ne’a cam stat împotrivă, am fost dezamăgită de mine că nu m’am interesat din timp, fir’ar!

Au enorm de multe parcuri în Barcelona, comparativ cu Bucureştiul pare grădina raiului. Eu am fost doar în park Güell şi în Montjuic, dar mai erau multe pe hartă. Şi apropo de hartă, deşi am stat doar 4 zile la Barcelona, am ajuns să o învăţ aproape pe de rost, dat fiind că am mers enorm de mult la pas. Ne’am cazat la un hostel-cămin de studenţi (cu nişte condiţii excelente, de altfel) care se afla în partea de nord a oraşului, într’o zonă cam în munţi aşa, destul de pustie, fără prea mulţi locuitori, unde ne’am şi rătăcit de vreo câteva ori, exact ca nişte oi bete… Şi ne’am propus să străbatem cea mai mare parte din oraş pe jos, ca să vedem şi noi ceva, deşi ne avertizaseră cei de la hostel cum că am face vreo 3 ore până în Park Güell. Şi toată lumea pe care o întrebam pe stradă era complet mirată de “nebunia” noastră, toţi ne recomandau instinctiv metroul. Şi nu am făcut decât o oră şi ceva, cu pozele de rigoare şi opririle prin magazine. De fapt, în ziua aia am mers 13 ore în continuu, până nu ne mai simţeam picioarele de epuizare, dar tare frumos a mai fost, aş mai face’o de 1000 de ori, zău! Oricum ne’am bătut recordul la mers zilele astea, pentru că am tot evitat metroul, cu mici excepţii, deci n’am cheltuit decât o sumă infimă pentru transport (mai ales că am trişat, de români ce suntem – sau nu…).

Preţurile la mâncare şi băutură, în special cea tradiţională, sunt scandaloase, recunosc. O farfurie de paella (orez cu fructe de mare sau legume) costă între 10-20 euro, aşa că nu’ţi permiţi de obicei mai mult decât să guşti o dată sau de 2 ori. Noi am mâncat una cu fructe de mare, dar sincer creveţii şi scoicile nu erau prea bine făcute, cam prea crocante, dar orezul e delicios! Sangria este, într’adevăr, un vin prost, dar în definitiv asta şi este reţeta, că doar n’oi strica bunătate de vin ca să’l amesteci cu suc de fructe, ar fi un sacrilegiu. Însă ce am băut eu n’a fost impresionant, am găsit sangria mai bună şi la Lisabona, aşa că ne’am reprofilat pe vin de Porto, febleţea mea :D. Mâncarea în supermarketuri costă cam ca la noi, deci e perfect accesibilă dacă o raportezi la viaţa spaniolilor.

Una dintre cele mai mari temeri ale mele era naţionalismul catalan de care auzi v0rbindu’se prin toate părţile, cu mişcări separatiste şi oameni aruncându’şi (şi aruncându’ţi) priviri neprietenoase etc. Mă aşteptam să aud doar catalană peste tot şi turiştii care nu cunosc limba să fie trataţi cu dispreţ sau ignoraţi (cum mai păţeam eu prin excursiile din Transilvania când dădeam de unguri care efectiv nu se uitau la noi, românii – e trist, dar sunt şi cazuri din’astea). Cert e că Barcelona nu se comportă ca o capitală a unei Catalunii posesoare de limbă distinctă, steag propriu şi domeniu .cat. Nu am auzit catalană decât de vreo 2 ori, în rest numai spaniolă, ceea ce m’a surprins maxim. Şi am vorbit cu localnicii doar în puţina spaniolă pe care o ştiu eu (de fapt, transform portugheza în aşa fel încât să sune spanioleşte, că eu doar asta ştiu să fac :D) şi ne’am înţeles de minune cu ei, pentru că sunt foarte amabili şi prietenoşi. Limba oficială, care apare pe anunţuri şi majoritatea reclamelor, este catalana şi la început pare foarte bizară, o combinaţie de spaniolă, franceză, portugheză şi mai ştiu eu ce alte graiuri de prin jur, dar dacă te concentrezi ajungi să o înţelegi cât de cât, în special în scris. Mie mi’ar plăcea să vorbesc catalană, e faină…

Ca o concluzie (deşi simt eu că aş mai avea încă multe de spus), mărturisesc că 4 zile nu mi’au fost de ajuns să văd toată Barcelona şi m’aş întoarce de mii de ori pentru că e într’adevăr un oraş de vis!

Frânturi de Barcelona. La Pedrera

Dacă numele nu vă spune mare lucru, imaginile vă vor lămuri cu siguranţă. E vorba de Casa Mila, numită şi La Pedrera, pentru că arată într’adevăr ca imensă carieră de piatră. E mult mai mare decât pare în poze sau în ghiduri turistice şi mai impresionantă de atât. Ceea ce o face atât de faimoasă este acoperişul, care are nu numai o formă stranie, dar e şi decorat cu cele mai ciudate forme cu putinţă. “Soldaţii” lui Gaudi (care sunt de fapt hornuri) te bântuie noaptea şi te umplu de fiori de fiecare dată când ţi’i aminteşti. La Pedrera e fascinantă şi înspăimântătoare, eu nu reuşesc să mi’o mai scot din minte.

img_48631

img_4894

sany4737

sany4732

img_4838

sany4701

img_3896

sany4702

Şi puţin din casa Batllo (faţada):

sany4697

sany4695

Mai am tone de poze şi nici n’am ajuns la partea cu Sagrada Familia. Presimt că o să mai vorbesc de Barcelona multe zile de acum încolo

Frânturi de Barcelona. Park Güell

Eu zic că nu s’au inventat încă destule cuvinte pentru Barcelona, iar pentru Gaudi şi mai puţine. Aşa că până voi reuşi eu să’mi adun impresiile, merg pe ideea că o imagine spune oricum mai multe decât ar fi cuvintele în stare să exprime. Încep cu Park Güell, locul meu preferat din toată Barcelona. E ceva absolut incredibil, nici măcar imaginaţia nu te’ar putea ajuta să creezi în minte un loc asemănător. Nici o pietricică nu este identică cu cealaltă în Park Güell, simţi că visezi cu ochii deschişi şi că nu’ţi doreşti să te mai trezeşti vreodată…

img_3771

img_4622

sany4615

sany4639

sany4654

sany4669

img_4663

img_4665

img_47921

sany4660

Barcelona, here we come!

În câteva ore zbor către meleaguri catalane (nu zic spaniole, că vreau să fiu politically correct), unde voi petrece un paşte fericit, cu alcool gârlă şi mult Gaudi (despre care mă tot documentez de vreo 2 săptămâni – n’am reţinut prea multe detalii arhitectonice, cert e că l’a călcat tramvaiul). O să am grijă la tramvaie, promit! 🙂 Deci voi investiga cu ochii mei cât de overrated e de fapt Barcelona şi promit să fiu sinceră când voi vorbi despre ea (deşi am eu un feeling că o să’mi placă rău, pe mine Occidentul mă îmbată şi fără alcool)…

Vă urez Paşte fericit şi vă invidiez în tăcere că o să aveţi probabil parte de mai mult soare decât mine la Barcelona (se pare că vor ajunge ploile şi aici când mă întorc eu, oh joy!). Până la următorul post (cel despre Barcelona, evident), vă las cu una bucată coloană sonoră, o melodie pe care o tot ascult eu cam de vreo lună:

Există şi decizii care’mi plac

Sâmbătă seara, în timp ce ne aflam în plin proces de alcoolizare (o activitate de rutină, precum spălatul pe dinţi sau mersul la bancă), zice nu-ştiu-cine: Hai la Barcelona de Paşti! Şi nu ştiu dacă alcoolul a fost de vină sau doar alinierea planetelor, dar am zis toate în cor: Hai! Duminică dimineaţă aveam deja biletele de avion, iar la prânz rezervarea la hostel. Pentru bani ţin să’i mulţumesc statului român, promit să folosesc cu mare drag bursa ce mi’o oferă câteva luni pe an, de student silitor ce sunt eu…

Au existat totuşi şi circumstanţe care să favorizeze decizia subită de a merge la Barcelona, că acasă nu vroiam cu nici un chip să stăm, mai ales de Paşti, dar ne era teamă să plecăm din ţară pe motive de licenţă, aşa că au existat mai multe propuneri gen Sighişoara, Sibiu sau Cluj (eu am propus Timişoara – nu de alta, dar e cea mai occidentală destinaţie de la noi, cel puţin geografic vorbind). Dar deh, nu poţi să dai Barcelona pe Timişoara ori Sighişoara, oricine ar fi de acord cu mine… Deşi Tiramisu… (am tichete de tren, tot de la statul român, slăvit fie el, deci voi gusta şi din Tiramisu!)

Ceea ce vreau să zic eu aici, pe lângă faptul că plec la Barcelonaaaaaaaaaaa, e că cel mai frumos lucru în viaţă e să iei decizii cu sufletul, doar cu sufletul. Capul nu trebuie niciodată implicat în astfel de activităţi, că numai prostii face!

Acuma nu ştiu ce va zice sufletul maică’mii la aflarea veştii, că sigur capul ei va lua foc (de ziua mea nu’s acasă, de Crăciun nu, de Revelion nu, acuma nici de Paşti, licenţa nu mi’o scriu… Bad kid, bad, bad!). Aşa că nu mi’ar prinde rău un mic ajutor din partea voastră, ca să’i demonstrez maică’mii că sunt totuşi în deplinătatea facultăţilor mintale când iau decizii: