Dileme

Știți cum e atunci când îți merge bine, mai bine decât sperai, când lucrurile se așează de unele singure aproape fără să ridici vreun deget, când te afli într-un loc care te face fericit și-ți spui că de-aici nu mai plec curând, când binele se transformă în și mai bine, când nici nu mai știi ce altceva mai bun de atât să-ți dorești? Atunci când azi e mai bine decât ieri și mâine e mai puțin bine decât azi?

Ce se întâmplă atunci când ai toate astea și apare posibilitatea de și mai bine, însă pentru acest și mai bine trebuie să părăsești binele de care te bucuri acum și să te avânți într-un necunoscut mai necunoscut decât toate necunoscuturile pe care le-ai întâlnit până acum?

După cum se poate deduce din aceste fraze întortocheate și semne de întrebare poziționate strategic, a început sezonul dilemelor pentru mine. Decizii, decizii… Din fericire, am o vară întreagă să iau hotărârea, sper eu, bună.

Advertisements

Pe o alee pustie

Întunericul acoperise deja oraşul, ca o pânză groasă şi netedă prin care nu se zăreau decât luminile răzleţe şi difuze ale felinarelor. Luna părea să fie desprinsă dintr’un decor ireal, sferică şi sângerie ca soarele la apus, înfiorător de nemişcată. Mă întorceam acasă şi, istovită după o zi lungă de muncă, m’am gândit să înlocuiesc drumul obişnuit cu o alee lăturalnică ce avea să mă poarte spre casă mai repede. Cunoşteam bine locul, însă niciodată nu mă aventurasem să’l străbat noaptea.

Aleea nu era luminată decât de razele stinse ale lunii, nici o altă licărire de lumină nu se zărea la ferestrele caselor pe lângă care treceam grăbită. Totul era atât de pustiu, încât părea lipsit de orice urmă de viaţă, de parcă timpul devenise un vid răsunător. Nu mi’am putut împiedica inima să tresară când am simţit prezenţa unor paşi în urma mea. În acea tăcere care părea să fi înghiţit totul, paşii uşori creau un zgomot asurzitor. Cu fiecare metru pe care îl străbăteam, simţeam că persoana de pe urmele mele e tot mai aproape, respiraţia îi devenea din ce in ce mai apăsată. Aş fi vrut să fug, dar teama îmi aruncase membrele într’o amorţeală incontrolabilă, făcându’mă să înaintez tot mai greu.

Mă concentram numai asupra paşilor din urma mea când, deodată, îmi arunc ochii în jur. Casele de mai devreme dispăruseră pe nesimţite şi fuseseră înlocuite de ziduri groase, opace, fără nici o fereastră, fără nici un semn de viaţă. Aleea se îngusta cu fiecare pas pe care îl făceam şi, la numai câţiva metri înaintea mea, se evapora pur şi simplu într’un zod la fel de neted ca şi pereţii ce o mărgineau.

Eram încolţită. Devenisem prizoniera urmăritorului care în doar câteva secunde avea să se afle chiar lângă mine. Aş fi vrut să ţip, dar sunetele refuzau să se facă auzite, de parcă pustiul din jur le’ar fi înghiţit de dinainte să ia naştere. Simţeam cum umbra rece a celui din urmă se opintise asupra mea, îngheţându’mi sângele în vene. Ştiam că tot ce’mi mai rîmânea de făcut era să mă întorc spre el şi să’l privesc în ochi. Iar când l’am privit, şocul a fost atât de puternic încât am simţit inima oprindu’mi’se pentru câteva fracţiuni de secundă, ce păreau să se întindă peste veacuri. Persoana din faţa mea nu era nicidecum un om, era… o decizie! O decizie nenorocită care mă încolţise la capătul unui drum fără nici o ieşire!

Morala: Când deciziile te caută, nu e cale de scăpare.