Dileme

Știți cum e atunci când îți merge bine, mai bine decât sperai, când lucrurile se așează de unele singure aproape fără să ridici vreun deget, când te afli într-un loc care te face fericit și-ți spui că de-aici nu mai plec curând, când binele se transformă în și mai bine, când nici nu mai știi ce altceva mai bun de atât să-ți dorești? Atunci când azi e mai bine decât ieri și mâine e mai puțin bine decât azi?

Ce se întâmplă atunci când ai toate astea și apare posibilitatea de și mai bine, însă pentru acest și mai bine trebuie să părăsești binele de care te bucuri acum și să te avânți într-un necunoscut mai necunoscut decât toate necunoscuturile pe care le-ai întâlnit până acum?

După cum se poate deduce din aceste fraze întortocheate și semne de întrebare poziționate strategic, a început sezonul dilemelor pentru mine. Decizii, decizii… Din fericire, am o vară întreagă să iau hotărârea, sper eu, bună.

Advertisements

De ce mor pixelii?

Se sinucid? Îşi spun că nu mai pot îndura o soartă crudă şi preferă să’şi pună capăt zilelor ca să’şi curmeze suferinţa?

Sau se omoară între ei? Se mai trezeşte în toiul nopţii câte un pixel cu tulburări de personalitate şi instincte violente şi’i dă una în cap pixelului de lângă, după care îşi trage pătura peste el şi se culcă liniştit la loc?

Sau poate se evaporă? Îi răpesc extratereştrii!

Sau pixelii suferă şi ei de boli ca toată lumea? Mai fac un infarct, mai intră într’un şoc anafilactic, le stă inima’n somn, li se cirozează ficatul, fac cancer la plămâni?

Era într’o frumoasă dimineaţă de duminică, soarele zâmbea din străfunzimile cerului, când mi’am deschis laptopul să ma mă uit la nişte episoade din One Tree Hill, pardon, să mai scriu o pagină la licenţă. Şi în timp ce mă concentram eu asupra jocului actoricesc/capitolului de traductologie, am constatat cu stupoare existenţa unui minuscul punct albastru în partea de centru-dreapta a ecranului, fix pe poşeta uneia dintre actriţe. Mi’am zis că o avea ea poşetă cu o picăţică şi am trecut peste eveniment, dar picăţica se încăpăţâna să apară pe toate poşetele, bluzele, maşinile…

Aşa că  am făcut ecranul alb (am deschis un Word, altă idee nu mi’a venit) şi ce le’a fost dat ochilor mei să vadă îmi va rămâne veşnic întipărit pe retină: pe ecranul de un alb imaculat, ca o primă ninsoare până să apuce ţâncii să dea năvala în ea, trona victorios cadavrul unui pixel mort! Un nenorocit de punct albastru!

De ce’a murit? I’am făcut eu ceva? Sunt o asasină fără pic de suflet? Şi întrebarea supremă: vor mai muri şi alţii, tot ecranul meu va deveni un cimitir nesfârşit de pixeli răpuşi de soartă?