Despre decizii, studii şi Londra

Londra, pe malul Tamisei într-o noapte divină de aprilie

Cine mă cunoaşte (sau doar mă citeşte când mai scriu) ştie că am venit în Anglia cu doi ani în urmă să fac masterul. A durat apoi aproape un an şi jumătate până să reîncep studiile, timp în care m-am gândit şi m-am răzgândit de vreo 100 ori pe zi, m-am întrebat dacă am într-adevăr nevoie de studii postuniversitare şi dacă nu sunt cumva doar un moft ca să mă menţin în pas cu “lumea” pentru care o licenţă nu e suficientă să ocupi un post “bun” de secretară în Bucureşti.

Apoi, când am realizat că masterul nu e doar o toană şi că merită investiţia de aproape 5000 lire, mi-am pus problema locaţiei: în Bucureşti nici nu încăpea vorbă, nu mai cred de mult în învăţământul românesc (poate Cluj ar fi fost singura opţiune din România, dar nu ofereau ce vroiam eu), aşa că nici prin cap nu-mi trecea să mă întorc înapoi în România. Vroiam să rămân în Anglia şi oscilam zilnic între Manchester, Edinburgh şi Leeds, unde mi s-a oferit şi o bursă care să-mi acopere taxa de aproape 5000 lire. Venisem în Londra doar pe timp de vară, cât urma să iau decizia finală, însă m-am îndrăgostit iremediabil de oraşul ăsta şi ştiam că dacă l-aş fi părăsit după doar 3-4 luni, fără să fi apucat să-l cunosc şi să-l experimentez la adevărata lui valoare, aş fi regretat pentru tot restul vieţii. În plus, aici aveam unde să stau, nu doar un job, ci mai multe joburi, plus cei mai buni prieteni ai mei din Anglia. Nici acum nu ştiu dacă am rămas în Londra de teamă (teamă să o iau iar şi iar de la început, într-un oraş necunoscut plin de necunoscuţi, la o vârstă la care simţeam că mi s-a domolit brusc tot curajul şi spiritul de aventură) sau, din contră, dacă am rămas aici tocmai din prea mult curaj…

Povestea are un final fericit, în ciuda deciziei de a alege o universitate în Londra cotată sub cele pe care le-am refuzat, care se regăsesc în top 10 în UK şi printre primele 100 universităţi din lume. Birkbeck College unde studiez face parte din University of London şi din grupul Bloomsbury şi devine tot mai competitiv pe an ce trece. Standardele de educaţie sunt cu mult peste cele ale Universităţii Bucureşti (sau ale altor instituţii româneşti), profesorii sunt incredibili, facilităţile pe care le oferă sunt cum nici n-aş fi visat, iar suportul oferit studenţilor este impecabil. Dacă ar fi să fac o comparaţie între Facultatea de Limbi Străine de la UniBuc şi School of Arts de la Birkbeck nu cred că aş termina vreodată! Să mă mai laud oare că am cursuri chiar în clădirea istorică în care se întâlneau Virginia Woolf şi ceilalţi scriitori din Bloomsbury Group sau în care John Maynard Keynes şi-a dezvoltat teoriile de macroeconomie?

Acum am intrat deja în ultima parte a masterului, am terminat cursurile şi am predat o tonă de eseuri fiecare în parte mai lungi şi mai muncite (şi mult mai bine coordonate de profesorii îndrumători!!) decât lucrarea de licenţă de la Bucureşti – eseuri despre care o să vă povestesc într-o zi dacă sunteţi cuminţi, nu îmi mai rămâne de scris decât teza de disertaţie. O sa fie despre Saramago, naturally 🙂

Ultima frontieră

Anul 2 de facultate, examen de Civilizație americană. Unul dintre subiecte (cel cu ponderea mai însemnată) este Semnificația frontierei în istoria Statelor Unite conform discursului lui Turner. Întrebarea mea a fost care Turner? Lesne de înțeles că nu aveam nici cea mai mică idee, nu citisem deloc pentru examen, căci nu prea vedeam rostul acestei materii, cand eu studiam de fapt la secția de Engleză britanică. În ultimele câteva minute rămase, am reușit să încropesc vreo două paragrafe oarecum incoerente despre Space, the final fronteer și cum a cucerit omul Luna. Trist, dar asta e tot ce mi-a venit în minte, deși aveam cumva bănuiala că Turner nu scrisese despre nave spațiale la 1800 și ceva. Am luat 10, datorită seminaristei cu inima prea largă și simțul umorului prea dezvoltat care ne-a corectat lucrările.

Anul 3 de facultate, Lisabona, examen de Civilizație americană – materie pe care o alesesem din pură pasiune pentru proful prea carismatic. De data asta citisem, mai mult de jena profului respectiv, dar nu reușisem să acopăr chiar 100% din materia de vreo 5-600 pagini. Mă simțeam, oricum, relativ pregătită. Printre subiecte se numără, bineînțeteles, Semnificația frontierei în istoria Statelor Unite conform discursului lui Turner. Iar soarta face ca eu să fi trecut cu vederea capitolul respectiv, pe motiv că mi se părea pur neinteresant. Zic, drace, numai eu puteam să am norocul ăsta. Și scriu, evident, despre Space, the final fronteer și cum a cucerit omul Luna. Probabil că proful a crezut că am avut un moment de nebunie curată și că mi s-o fi pus vreo pată pe creier, căci din restul lucrării mele reieșea probabil că știam ceva istorie a Americii. Am luat 16 (din 20), care s-a tradus printr-un 9 în sistemul de învățământ românesc.

Morala acestei povești se învârte pe undeva prin jurul zicalei populare Prost să fii, noroc să ai. Nici nu mai știu multele momente pe care le-am trăit și care insistă să-mi demonstreze asta. Prostia pare să fie condiție esențială a norocului…

***Frederick Jackson Turner susține că dorința de inovație, egalitate și democrație tipice caracterului american au fost determinate de experiența frontierei, aflată într-un lung proces de evoluție și care a dar nașterei libertății, spărgând limitele tradiției și oferind noi experiențe. N-are nici o treabă cu Luna!

Ce ne învaţă oare viaţa?

Când m’am mutat în Bucureşti eram un copil care pleca de acasă pentru prima oară cu adevărat. Eram nespus de dezamăgită de facultatea pe care visasem să o fac de mai bine de 10 ani. La engleză aveam unele cursuri la care nu înţelegeam aproape nici un cuvânt, deşi până atunci îmi închipuiam că e o limbă pe care o vorbesc fluent. Nu pricepeam ce înseamnă copăceii la lingvistică şi nici măcar ce e aia lingvistică. Aveam biblioteci întregi de citit şi 13 materii cu care să’mi bat capul. La portugheză erau cursuri la care nu ni se vorbea decât în portugheză, deşi era o limbă pe care toţi o auzeam cu adevărat pentru prima oară şi care nu semăna nici pe departe cu ceea ce ascultasem la telenovelele braziliene. Profesorii ne spuneau în fiecare zi că suntem proşti, inculţi şi leneşi şi că n’avem ce căuta într’o asemenea facultate de prestigiu. În unele zile din săptămână aveam cursuri timp de 12 ore neîntrerupt, uneori în două clădiri diferite aflate la 10 minute de alergat distanţă, şi nu făceam decât să gonim în mare grabă în plin centru al Bucureştiului, doar ca să fim certaţi de profesori că am întârziat la ora lor şi că data viitoare nici să nu îndrăznim să intrăm după ei.

Îmi era un dor teribil de acasă, de mama şi de soră’mea, de o mâncare caldă şi o baie lungă. Căminul mi se părea murdar şi neprimitor, iar colega mea de cameră avea cea mai acră faţă pe care îmi amintesc să o fi întâlnit vreodată în viaţa mea. Cel puţin în primele două luni, în fiecare seară când mă întorceam de la facultate, nu mă puteam opri din plâns vreo două ore bune, după care o sunam pe mama să’i spun că sunt bine.

Bucureştiul îmi părea murdar, cenuşiu, rece şi prea aglomerat, mă făcea să mă simt singură pe lume. În prima mea zi în capitală am fost să’mi fac abonament la metrou la Universitate. Doamna de la bilete îmi spune că abonamentele se fac la celălalt ghişeu, iar singurul pe care îl vedeam în jur era cel de lângă barele de la intrare. Când întreb la respectivul ghişeu, doamna de acolo a început să urle la mine cât o ţineau plămânii că nu la ea se făceau abonamentele, ci la celălalt ghişeu, “vezi dacă nu ştii să vorbeşti?!”. Am plecat de acolo în lacrimi şi fără nici un abonament, căci ce uitase doamna să’mi spună printre urlete era că metroul mai are încă o intrare pe partea cu Intercontinentalul, unde se afla măreţul ghişeu, dar despre care eu nu aflasem încă. Un bătrân s’a îndurat să’mi explice toate astea când urletele doamnei rămăseseră undeva în urmă.

După câteva luni am zărit’o iar pe doamna de la ghişeu şi am privit’o cu indiferenţa pe care o deprinsesem trăind în Bucureşti. Ştiam că urletele ei sau ale oricui altcuiva nu m’ar mai fi putut face să plâng aşa uşor. Însă abia după mai mulţi ani aveam să’mi dau seama că, în ziua aceea, copilul nevinovat din mine începuse să moară, puţin câte puţin, încet şi pentru totdeauna. Iar acum mi’e dor de vremea aceea, când îmi păsa atât de tare încât să pot vărsa o lacrimă chiar şi din cauza unei funcţionare isterice sau a unui profesor plictisit, când viaţa nu mă “călise” întra’atât încât să pot trece mai departe nepăsătoare. Însă, până la urmă, poate că nici n’am rezista prea mult timp întregi pe lumea asta fără să fim nepăsători sau, mai bine spus, adulţi.

Mănânci, calule, ovăz?

Photo source

Prin anul întâi, într’o după-amiază însorită de binemeritat chiul de la cursuri şi umblat aiurea prin oraş, am descoperit în Piaţa Lahovary o băcănie ponosită care ascundea o comoară pe care omenirea, în frunte cu Indiana Jones, o căutase secole la rând: biscuiţi cu ovăz (şi nu oricum – la kilogram!). Pentru cine nu a gustat încă din această a opta minune a lumii, este rugat să o facă numaidecât! Biscuiţii cu ovăz sunt pur şi simplu nişte mici firimituri pe care însuşi Sfântul Petru le scapă printre degete fără propria’i voie atunci când stă de pază la Poarta Raiului. De obicei, îngerii se folosesc de proprietăţile zburătoare şi îi culeg cu repeziciune de la barba sfântului, însă ocazional li se întâmplă să mai rateze câte un biscuite, ce ajunge inevitabil pe pământ, întru delectarea muritorilor. Zeii obişnuiau să consume biscuiţi cu ovăz la fiecare masă, cu un pahar de ambrozie alături. În plus, legenda spune că însăşi Cleopatra l’a fermecat pe generalul roman Marcus Antonius oferindu’i doi biscuiţi cu ovăz pe un platou de aramă.

Aşa se face că, după ce am descoperit biscuiţii cu ovăz în acea binecuvântată zi, chiulurile de la cursuri s’au înteţit şi au căpătat o frecvenţă aproape zilnică. De fapt, singurul motiv pentru care mai mergeam la facultate era faptul că se afla deosebit de aproape de băcănia unde ne aşteptau, cuminţi, biscuiţii cu ovăz. De pe uşa băcăniei ieşeam zi de zi cu câte o pungă de bunătăţi în braţe, proaspeţi şi fragezi cum numai biscuiţii cu ovăz pot fi, apoi ne plimbam agale pe străzile din jur, savurând în tăcere. Cuvintele erau de prisos. Până într’o zi, când undeva în spatele nostru am auzit următoarea întrebare:

“Da’ ce, voi sunteţi cai de mâncaţi ovăz?!”, nedumerire venită din partea unui muncitor de pe marginea drumului, uimit fiind de alegerea noastră culinară. Şi eu care mă credeam mai degrabă o vacă!

Încă nu am renunţat la biscuiţii cu ovăz şi la ovăz în general, numai bun de consumat la micul-dejun cu lapte, fructe uscate şi nuci. Sau seara înainte de culcare. Sau după masă, ca desert. Sau când ţi’e lumea mai dragă!

În toate direcţiile

SANY5649

Australienii au un soi de lege nescrisă. Pe la vreo 20 şi ceva de ani, după ce termină facultatea sau uneori doar liceul, îşi iau rucsacul în spinare cu câteva haine şi o hartă şi pleacă în lume. Majoritatea nici măcar nu îşi stabilesc un traseu aproximativ, se urcă în primul avion şi de acolo încep călătoria, oriunde văd cu ochii. Nu ştiu cum de reuşesc, dar mai toţi ajung să vadă chiar şi trei sferturi din glob în doar 1 sau 2 ani. Cateodată se îndrăgostesc de câte cineva şi zăbovesc mai mult timp într’un loc sau se angajează pe vreo insulă ca instructori de surf, să’şi mai recupereze din cheltuieli. Iar apoi se întorc, victorioşi, acasă, în ţara lor cât un continent, printre canguri şi koala.

Americanii au inventat expresia “taking a gap year” pe care tot mai mulţi tineri o ridică la rang de lifestyle după highschool sau chiar college. E momentul în care nimeni nu ştie ce ar trebui să facă cu propria viaţă, aşa că pornesc on the road sau chiar into the wild să vadă lumea, să cunoască oameni, să îi izbească vreo revelaţie… Sau pur şi simplu se mută de acasă, îşi iau un job şi se înscriu la cursuri de actorie. Just for a change

Eu m’am hotarat să fiu occidentală, chiar în propria’mi ţară. Şi dacă vă întrebaţi ce mai fac sau care’mi sunt planurile de viitor, o să vă răspund cu mândrie că I’m taking a gap year. Un an în care n’o să fac decât să mă gândesc la ce studii vreau să urmez, cine vreau să devin când o să mă fac mare, ce locuri vreau să vizitez, ce oameni vreau să văd şi să revăd… Celor care îşi fac griji că îmi irosesc prea mult timp din viaţă nu le’aş putea spune decât atât: Nu e un an pierdut, e un an câştigat. Dacă voi reuşi într’adevar să iau deciziile corecte, atunci ştiu că voi fi omul care îmi doresc eu să fiu.

Turnirul Autorizaţiei de Foc

Lene, Barbie şi Românul, proaspeţi absolvenţi ai unei facultăţi de prestigiu care nu le oferă nici un viitor (pe scurt, Limbi Străine), s’au trezit pe nepusă masă în situaţia nedreaptă de a’şi câştiga singuri pâinea (termen simbolic care ţine loc de ciocolată şi pantofi, că doar la pâine am renunţat de prin aprilie). Cum Lene, Barbie şi Românul sunt nişte veritabili jobhopperi cu vise de globtrotteri, suferind de instabilitate cronică, un job normal nu poate fi singura lor soluţie de strâns avere.

Printr’o minune dumnezeiască, facultatea noastră de loseri ne oferă un mic avantaj care să ne salveze stomacul de la atrofiere şi autodevorare, avantaj numit generic Autorizaţia de Traducător şi Interpret. Această autorizaţie care stă pe buzele tuturor pare să demonstreze principiul cum că „misterioase sunt căile Domnului”, căci toată lumea susţine că e bună la toate, doar că nimeni nu ştie exact la ce foloseşte. Cum Lene, Barbie şi Românul şi’au câştigat dreptul la autorizaţie prin 3 ani de muncă silnică pe plantaţia facultăţii, e de la sine înţeles că trebuie să facă tot ce le stă în putinţă să o obţină.

Însă de la a vrea până la a avea e cale lungă, atât de lungă încât trece chiar şi prin Buzău, satul de baştină al celor 3. Scopul a fost colectarea unui braţ de acte imperios necesare, într’o veritabilă cursă cu obstacole pe traseul Primărie-Poliţie-Notar-Direcţia Taxe şi Impozite-Mall (pentru cumpărăturile de rigoare). Dosarul a fost complet după numai 3 săptămâni de jogging pe la toate instituţiile statului, atât din urbea natală cât şi din capitală.

Următoarea probă de foc în turnirul pentru câştigarea pietrei filozofale, pardon, a autorizaţiei de traducător, a fost depunerea efectivă a dosarului. Marea provocare a fost însăşi găsirea Ministerului de Justiţie, în ciuda tuturor instrucţiunilor oferite de hartă, guglea şi paznicii de prin zonă. După mai bine de 20 minute de căutări zadarnice, totul ajunsese să semene vag cu un capitol din Harry Potter în care eroul orbecăie după vreo alee invizibilă. Poate că adresa nu e decât o alegorie a ideii că justiţia nu e doar oarbă, dar nici nu poate fi văzută pe vreundeva…

Bineînţeles că, după descoperirea Ministerului, opinia generală a fost că drumul era mult mai simplu dacă nu te luai după hartă. Altă opinie generală a fost şi faptul că Ministerul de Justiţie e de o eficienţă rar întâlnită pentru că reuşeşte să elibereze o hârtie în doar 60 zile lucrătoare. Lucrătoare! O hârtie! Deci peste 3 luni, Lene, Barbie şi Românul vor chicoti bucuroşi când s’or vedea cu autorizaţia în mână, după care se vor îmbăta crunt pentru sărbătorirea fericitului eveniment.

Sunt vie!

Nu m’au răpit extratereştrii. N’am intrat în comă alcoolică prelungită. N’am fugit în America fără viză.

Am luat doar o pauză de la tot ce înseamnă spaţiu virtual, abia de mi’am citit mailul de vreo 3 ori săptămâna trecută. Sunt la serviciu 8 ore pe zi pentru că-virgulă corporaţia are nevoie de mine şi eu am nevoie de banii ei. Aseară am învins vitregiile sorţii şi am terminat de scris licenţa! Ce surpriză de proporţii o să aibă profa când o citi ce’am scris eu acolo! Mă pregătesc sufleteşte pentru cele 3 examene de licenţă şi pentru beţia cruntă ce se anunţă în noaptea de 30 iunie (cu termen de finalizare nelimitat).

De multe zile mă zbat ca nu cumva să mă pună Sfântu’ să’mi iau bilete la Milano pentru săptămâna viitoare, că aşa de tare mă rod palmele (sunt foarte ieftine, merită să renunţi la mâncare pentru aşa ceva)… Iar m’a apucat dorul de fugit în lume, de fluturii ăia pe care îi ai simt în stomac şi în cap de fiecare dată când decolează avionul, de priveliştea pe care o am când mă zgâiesc prin hublou ca un ţânc de 6 ani…

Mda, acum ştiu ce  înseamnă să revii cu picioarele pe pământ…

Mă voi întoarce şi pe blog. Dar nu acum.

Odă lui Erasmus

erasmus

Statule român, UE, Comisie Europeană, UNICEF-ule, NATO sau care oţi mai fi voi, vă mulţumesc nespus şi peste fire că mă ţineţi aici pe banii voştri! Că îmi daţi de mâncare, de băut, un acoperiş deasupra capului şi, cel mai important, posibilitatea de a studia lucruri nemaivăzute şi nemaiauzite la noi acolo, pe’un picior de plai, pe’o gură de rai, posibilitate de care mi’e jenă să recunosc că n’am prea reuşit să profit, din cauză ca m’am concentrat în special pe celelalte aspecte pe care mi le oferiţi voi (mâncare, băutură şi alte alea din gama “doamne, iar ne’am facut praf”).

Noi, studenţii Erasmus din toate zările, vă suntem maxim de recunoscători pentru toate acestea şi promitem să fim în continuare tinerele speranţe care vor salva lumea de carii. Staţi fără griji, Europa e pe mâini bune cu noi, mai ales când nu suntem beţi sau mahmuri (adică rar)! Dar am avea şi noi o sugestie, dacă ne este permis… Ne’ar trebui şi nouă mai mulţi bani, că nu ne ajung şi de shopping… Cel mai trist e în perioada asta, cu reduceri, solduri, promoţii şi alte cuvinte din’astea care provoacă răni adânci când iţi flutură crivăţul, austrul sau mistralul prin portofel…

Cu toţii suntem de părere că cea mai buna invenţie de la roată încoace este programul Erasmus şi îi dorim o viaţă nespus de lungă pentru ca toată suflarea tineretului european să se bucure de privilegiile nemăsurate ale acestei aşa-numite burse (că nu e bursă, e ceva mai special de’atât). Noi, şoimii Europei, îţi urăm glorie nepieritoare!

Loc de dat cu uber-titlul

Revelatia sezonului: vreau sa stiu germana. Consiliul a aprobat: Lene pentru ca toata viata si’a dorit sa vorbasca germana , pentru ca este o limba care suna al naibii de misto (parerea ei!), iar Barbie pentru ca e uber-cul sa stii germana in zilele noastre.

Urmeaza o perioada de intense si staruitoare milogiri pe la catedra de germana, dupa care soseste verdictul: 3 cursuri/saptamana, o zi da, una ba, insumand 6 ore de germana cu o grupa care incepuse cursul cu o luna inainte (nu in noiembrie, cum s’au trezit unii/unele). Si cireasa de pe tarta: toate cursurile cu noaptea’n cap, imediat ce se crapa de ziua – adica de la 10 dimineata. Nemultumire mare: Lene pentru ca’i e lene sa se trezeasca, iar Barbie pentru ca nu’si poate face somnul de frumusete. Pana la urma s’a recurs la adunarea de forte, ce a culminat cu achizitionarea unui destul-de-costisitor-pentru-cat-de-mic-este dictionar german-portughez, portughez-german, motiv pentru care Românul comun din Lene si din Barbie a decretat: “Mergem la gemana ca doar n’am dat atatia bani pedegeabulea!”

Primul curs le’a smuls cate’o lacrima si lu’ Lene, si lu’ Barbie, si Romanului deopotriva (si nu doar pentru ca s’au trezit cu totii odata cu gainile). Profa – nemtoaica de la mama ei – a inceput sa palavrageasca pe limba aia de nu o intelegi decat daca ti’o traduce careva. Colegii portughezi arborasera niste figuri concentrate si atoatecunoscatoare, care au avut ca principal efect raspandirea panicii in fiinta lu’ Lene, a lu’ Barbie si a Romanului, evident. Neam din neamu’ lor nu mai auzise atata germana la un loc si se intrezarea o soarta crunta. Norii s’au raspandit in momentul in care primul portughez a raspuns la intrebarea care’i fusese adresata cu un nevinovat “Nu inteleg”. Si se facu lumina. Profa incepu sa se explice intr’o portugheza bâjbâita si sa puna intrebari bilingve, sa le priceapa si fraierii.

Au urmat apoi doua luni de injurat alarme pitigaiate care suna mereu cand nu trebuie, timp in care Lene, Barbie, precum si Românul si’au adunat toata constiinciozitatea de care s’au simtit in stare si au mers cu strictete la mai toate cursurile – au mai si chiulit, dar de atat de putine ori, incat aproape ca nu se pune, ok? Si si’au facut si toate temele, care au fost asa de uber bine scrise, incat profa nici n’a indraznit sa le pângareasca cu vreo nota, a zis doar “sehr schön” la sfarsit, ceea ce nu poate fi decat de uber bine! Iar acum recunosc ca nimic pe lumea asta nu se compara cu multumirea sufleteasca pe care ti’o aduce bucuria de a putea pricepe cate un cuvant razlet, pe ici, pe colo. Nimic nu te umple de o satisfactie mai mare decat puterea de a spune “Der Fahrkartenautomat ist kaputt*”. Sa fii capabil sa intrebi “Wartest du schon lange hier?**” sau sa strigi in gura mare “Ich bin einundzwansig Jahre alt***” iti lumineaza ziua si te face sa privesti viata cu alti ochi.

Insa, din nefericire, probabilitatea de a ajunge la o germana mai de doamne’ajuta pana la sfarsitul lui ianuarie (cand se termina cursurile) este foarte redusa, si asta nu din cauza lu’ Lene sau a lu’ Barbie (a Românului nici atat!). Vina o poarta doar colegii portughezi care, fiind niste obositi, abia reusesc sa pronunte si ei corect dupa ce repeta acelasi cuvant de 5 ori (pe cand Lene, Barbie si Românul au un “gut Aussprache”, zice profa). De asemenea, portughezii nu pot intelege cu nici un chip faptul ca verbul trebuie musai sa incremeneasca in pozitia a 2ª, ca altfel fraza iese toata o varza. E ciudata germana asta, dar nu e chiar martiana, asa ca portughezii sunt niste obositi, clar!

Ce aflam noi de aici? Un lucru cat se poate de evident: ca Lene, Barbie si Românul sunt deosebit de tru pentru ca invata germana in portugheza, na! Ce poate fi mai tru decat sa kombinieren niste Worten si sa resulten niste Sätzen de o asa Komplexitaten? Uber tru!

 

Explicatii pentru cei mai putin tru 😛

* “Automatul de bilete este stricat.”

** “Astepti de mult aici?”

*** “Am douazeci si unu de ani.” Din nefericire, in cateva zile va trebui sa schimb cifra, ca altfel as minti crunt, ceea ce nu se cade. Oricum, stiu foarte bine die Zahlen, asa ca pot sa zic si 22 (seamana cu 21, doar ca e putin altfel).

Doamne, ce post lung!! (Cel care’l citeste pana la capat e uber. Punct) Uite ce fac in loc sa scriu tema la germana! Uber-lene pe capul meu…

Răspundem ascultătorilor (II)

Pentru că dilemele ascultătorilor noştri încă nu au ajuns la final, ba din contră, continuă să se adâncească, o să încerc să mai răspund la câteva întrebări, aşa cum mă pricep eu mai bine, şi sper ca toată colaborarea cu guglea să fie una suficient de fructuoasă încât să satisfacă setea de cultură şi cunoaştere a internauţilor mioritici.

1. Cum se face spagatu? Pentru a putea răspunde la această întrebare, am încercat să fac o aplicaţie practică – propria experienţă ar trebui să stea la baza cunoşterii, prin metode pur empirice. Problema e că nu mi’a ieşit! Poate că am îmbătrânit prea tare şi nu mai am mobilitatea din tinereţe. Dar problema nr. 2 e că nu am reuşit să fac şpagatul nici măcar în tinereţe. De aceea am ajuns să cred că răspunsul nu este: ‘crăcănează-te la maxim’, ci lucrurile sunt ceva mai complicate, e necesară o oarecare tehnică sportivă mai elaborată. Dar poate guglea te ajută şi cu o adresă de mail de’a Cătălinei Ponor sau de’a Andreei Răducanu…

2. Ii fac unghile lui barbie (nici mai mult, nici mai puţin de 11 căutări – deci pare să fie o problemă spinoasă). Trecând peste exprimarea defectuoasă, pur şi simplu nu reuşesc să percep sensul acestui enunţ. Să fie oare o întrebare (Îi fac unghiile lui Barbie?) sau o mirare (Îi fac unghiile lui Barbie!) – tot nu mă dumiresc… În orice caz, e evident că persoana respectivă face oarecum apel la prototipul de Barbie clasică cu manichiura atent elaborată, adaptată la societatea contemporano-piţipongică a zilelor noastre, când numai naturel nu vezi pe nicăieri. Dar mai mult de atât nu văd ce aş putea spune, deşi judecând după numărul de căutări pe tema barbi, cred că avem un obsedat printre noi. Dovada:

barbie o bate pe alta barbie

sa arati ca barbie

sa ii fac unghile lui barbie (3 căutări)

barbie l oglinda

filme cu barbie in limba romana

barbie o bate pe alta barbie

3. Cum cuceresc un emo? Dragi ascultători, acum ne vom îndrepta atenţia către problemele amoroase ale tineretului din ziua de azi şi încercăm să’i alinăm suferinţa unei tinere (fecioare? – glumesc doar) măcinate de intense trăiri de natură sentimentală (cât de pleonastică pot fi! – dar când vorbim de emo, îmi permit). Tânăra în cauză nu ştie cum să cucerească inima băiatului iubit care, damn it, e emo. Cum nu mi’am permis să aprofundez tema uraganului emo (metafora îi aparţine lui Zole) – şi nici nu mi’am dorit vreodată să fac asta, Hi5 îmi ajunge – fac apel la ceilalţi ascultători care au mai multe cunoştinţe cu privire la acestă castă socială distrinctă, pe numele ei emo. Deci cei care pot da o mână de ajutor sunt rugaţi să trimită mesaje pe adresa curier sentimental [at] vai de capu nostru [punct] ro sau să lase pur şi simplu un comment mai jos. Iar eu vă mulţumesc anticipat în numele tinerei în cauză, ştiu că viaţa ei va fi mai frumoasă datorită vouă!

4. Imi place david lodge. Şi mie. Sau stai! Era o întrebare: Imi place david lodge? Păi nu ştiu, îţi place? Eu zic că scrie binişor, e inteligent tipul şi foarte cult, se simte de departe. În plus, e atât de ironic încât nici nu te prinzi cât de ironic e cu adevărat… Deci cum poţi să te aştepţi să’ţi zică gulgea dacă să’ţi placă au ba?

5. Ordinea cartilor gossip girl. Ah, ce nu fac eu pentru ascultătorii mei! Am făcut săpături pe site-ul de la Nemira şi aici poţi să vezi toată lista cu cărţile Gossip Girl şi ordinea lor (partea faină e că sunt chiar la reduceri în perioada asta). Mai mult nu mă pot pronunţa, nu sunt cititoare de cărti chic / fancy sau ce’or mai fi astea – nu zic că e rău sa le citeşti, doar că pe mine nu m’au tentat până acum – dar am văzut serialul şi îmi place, e simpatic.

6. Raspundem ascultatorilor. Şi voi? Tot Radio România Actualităţi sunteţi, nu?

7. Intrebarile de fapt sunt raspunsuri. Interesantă ipoteză, îmi place cum gândeşti şi apreciez bunăvoinţa de a’mi împărtăşi părerea ta (vorbesc chiar serios!). Dacă îmi ziceai şi cum te cheamă, mă jur că puneam un ditai quote’ul deasupra paginii. Acum rămâi anonim, păcat…

8. Hesse siddharta recenzie. Nu am recenzie pentru Siddharta, dar dacă apuc să recitesc cartea vara asta, promit să scriu una (cu dedicaţie pentru tine).

9. Limbi straine pitzipoance. Am intrat oficial în dilemă. Nu reuşesc să mă dumiresc în ceea ce priveşte scopul precis al acestei căutări. Oare persoana în cauză emite interesanta ipoteză conform căreia pitzipoancele ar fi toate vorbitoare de anumite limbi străine? În cazul ăsta, e clar că de pe listă nu ar trebui să lipsească engleza (ca s’o înţeleagă pe Beyonce) şi spaniola (ca s’o înţeleagă pe Maria Mercedes când suspină după Jose Fernando Ramirez Soares de Matador y Vancellas – bla! nu vorbesc spaniolă). Dar ar mai fi o posibilitate. Poate tânărul sugerează, într’un mod josnic, că fetele de la Limbi străine ar fi nişte pitzipoance. Ei bine, dacă asta a vrut să spună, atunci mesajul meu este următorul: Fuck off! ftwaDE BGAW ERZTSE QDQ ZWEV WEXV XEARDV RNXFGA ce eşti!

Gata pentru azi, dragi ascultători, până data viitoare vă urez o săptămână plină de dileme adânci (şi cât mai puţin cretine, dacă e cu putinţă)…