Răspundem ascultătorilor (XIX)

După aproape un an şi jumătate de pauză, postul cu numărul 19 din seria Răspundem ascultătorilor este, în sfârşit, gata să iasă la lumină! Fără prea multe comentarii de prisos, vă prezint topul celor mai inspirate căutări pe Google din ultimele (aproximativ) 18 luni:

Intrebarea lunii:

cum sa devii sirena?

Dilemele săptămânii

cna-ul ma poate gasi cu ajutorul hi5?

diabeticii au voie sa sofeze??

smeagol e facut pe calculator sau e om?

Categoria Gulgea, invață’ne!

ce faci cand nu ai aer

cum sa trec de frica de ginecolog??

cum sa inveti sa manevrezi un cutit

ce sa faci cind nu mai faci nimic

cum sa agati fara sa te afle nevasta

cum poti sa cumperi pampoane pe gratis?

cate pachete de tigari ai voie in bagajul de cala in avion blue air

cum sa mananci pizza

cum sa ne facem surori de sange

cum afli trei sferturi dintr-un intreg

ce faci cand curge sange din nas

cind se maninca micul dejun

Categoria Barbie

jocuri care se pupa barbi dar se ascunde

barbibarbibarbi – mi’e teama ca avem un psihopat printre noi

barbi face botez

barbye face pizza cu mana iei

un joc cu barbi in care mergi la piata faci cumparaturi dormi dai intalniri ai frati surori

jocuri cu barbi sa le pun parul pa moate

Categoria super-eroi

cati ani are chichi cean

ce inaltime are chuck Norris

pildele lui chuck norris

poze cu betmen

Categoria filozofică

e atat de frumos sa-ti fie dor de cineva – de Guglea?

vreau sa-mi impart toata viata cu tine – cu Guglea?

de ce ma minti – cine, Guglea?

ia-ma de mana – tot Guglea?

mai exista tineri cu principii?

facebook cartea fara coperta

Categoria abstracte

compuneri povesti de adormit copacei

despre numai futurea

poze cu toti oamenii care locuiesc in portugalia

formula chimica pentru frica

Categoria fitness

ramai pitic daca mergi la sala la o varsta frageda

am 16 ani si vreau s fac spagatul

instructiuni si regim pentru a face spagatu

Categoria optice

vad un pic literele dublu cu ochelari

cand ma uit la filme vad pixeli

Categoria turistică

cand e bine sa vizitezi hawaii – când ai bani.

unde sa mergem sa ne balacim in vacanta la milano

ce luam la londra lire sau euro – pesetas!

Categoria zoologie

mediu de viata a marmotei

cercetari despre vacile pitici

papagalii fac paduchi?

hamster pletos

Categoria lingvistică

cum se scrie reconfortant sau recomfortant

cum se scrie corect: devi sau devii?

cum se pronunta although – si cam cum vrei tu sa’ti raspunda guglea?

portugheza seamana cu romana la auz?

Categoria ezoterice, farmece și vrăjitorii

cum sa cuceresti un baiat prin farmece

am visat cap de om

am visat ca mi-a cazut parul si aveam bube

Categoria emo

sunt tacuta

foloseste’ma…oricum n’a mai ramas nimic

cum.se.indragostesc.pusti.din.ziua.de.azi

frizuri baieti cap rotund

tunsori pentru cap patrat

cum sa fii rau

Categoria dragoste & sex

http://www.matrimoniale barbati greci singuri.c

cum se face xex cu un om in varsta

Advertisements

Nu contează cât de lung-am… fusta?

Marea Britanie se confruntă cu un val de frig nemaiîntâlnit până acum. Aşa temperaturi sub 0 grade, vânturi puternice şi ninsoare în noiembrie nici Regina nu’şi aminteşte să mai fi văzut. Vremea, acest etern subiect de conversaţie, a devenit acum motiv de panică, şcolile se închid rând pe rând, drumurile sunt care de care mai blocate, cine ştie dacă nu cumva ne vom trezi mâine îngropaţi în troiene de zăpadă?

Despre englezii din Newcastle şi de prin părţile nordului în general s’au făcut nenumărate studii şi experimente ştiinţifice, căci se pare că ar fi o specie aparte care nu suferă nicidecum de frig. Unii au sugerat că poate ar avea pielea mai groasă şi asta le’ar ţine de cald chiar şi la temperaturi negative. Alţii se jură că trebuie să fie nişte motive de ordine genetică la mijloc, deşi nici una din ipoteze nu a fost încă demonstrată. Un singur studiu pare să fi ajuns totuşi la nişte rezultate clare: femeile din Scoţia şi nordul Angliei poartă fuste cu până la 17 cm mai scurte decât cele din sudul Angliei. Mai precis, în Edinburgh fustele măsoară 30 cm, pe când în Bournemouth, bucata aceea din Anglia cu plaje însorite şi palmieri, fustele sunt de 47 cm. Se pare că, cu cât e vremea mai aspră, cu atât femeile simt nevoia să se dezbrace mai tare. Iată şi cifrele:

SKIRT LENGTHS: HOW THEY MEASURE

  • Edinburgh 30cm
  • Preston/Glasgow 32cm
  • Liverpool 33cm
  • Newcastle/Blackpool 34cm
  • Manchester 36cm
  • Norwich 42cm
  • Reading 44cm
  • Canterbury/Southampton 46cm
  • Bournemouth 47cm

Şi cum visul meu de vreo câteva luni încoace (mai precis de când am vizitat Scoţia) este să mă mut într’o bună zi în Edinburgh, constat cu stupoare că trebuie să îmi reînnoiesc complet garderoba. Iniţial mă pregătisem sufleteşte să mă înarmez cu pulovere groase şi cizme îmblănite pentru eventualele ierni în Scoţia, însă trebuie mai întâi să’mi fac stocul de rochiţe şi fustiţe adecvate! Mai ales că, la ora actuală, cea mai scurtă fustă a mea este doar de Liverpool (33 cm), iar în medie port cam lungimea de Manchester…

Iar dacă nu mă credeţi pe cuvânt când vorbesc despre fuste scandalos de scurte la -10ºC, atunci o să vă las pe voi să vă convingeţi cu următoarele poze făcute sâmbăta trecută în Newcastle de Daily Mail (şi da, este adevărat, aşa se îmbracă fetele aici în fiecare sâmbătă, şi nu doar în Newcastle):

Cât de mare este un fir de praf mic?

Un fir de praf este, probabil, cea mai mică particulă vizibilă cu ochiul liber. Un fir de praf este aproape invizibil dacă nu te concentrezi cu atenţie asupra lui preţ de câteva secunde. În plus, pentru a fi remarcat, firul de praf trebuie să beneficieze de condiţii atmosferice şi climatice deosebite, soarele trebuie să îşi abată razele asupra lui în unghi perpendicular, iar cantitatea de lumină trebuie să fie optimă. De asemenea, forţa vântului poate avea o influenţă devastatoare asupra firului de praf, care poate fi uşor dislocat din orice poziţie s’ar afla. În concluzie, firul de praf este un corp de dimensiuni atât de reduse încât poate fi confundat cu orice organism unicelular.

Aşa că nu pot deloc să’mi explic următorul fenomen: De ce atunci când un fir de praf minuscul se aşează accidental (sau de’al naibii ce e!) între o lentilă de contact şi cornee capătă dimensiuni astronomice şi te face să plănuieşti efectiv să’ţi smulgi ochii din cap cu o furculiţă încinsă? E un mister pe care omenirea nu’l va putea dezlega prea curând, căci Einstein nu mai este printre noi, iar Stephen Hawking poartă exclusiv ochelari de vedere.

Panica şi lectura merg mână’n mână

Câteodată mă izbeşte aşa un puternic atac de panică atunci când mă gândesc câtă literatură de calitate a reuşit omenirea să producă din cele mai vechi timpuri şi până în secolul nostru de graţie şi cât de scurtă ne e viaţa pe pământ. Atât de scurtă încât prea puţini dintre noi vor apuca să citească măcar cele mai bune 100 de cărţi din istorie.

Inima stră să’mi sară din piept de la atâtea palpitaţii când îmi amintesc că nici până în ziua de azi n’am reuşit să termin măcar un singur roman de’al lui Dostoievski, după ce am tras de Idiotul vreo 3 luni. Iar plămânii par să’mi rămână fără vreo moleculă de oxigen când calculele mele atestă că nu am acoperit nici măcar un sfert din capodoperele lui Shakespeare! Nici nu mai îndrăznesc să amintesc de neuronii care se sinucid benevol doar la gândul că nu am citit nici măcar un singur sud-american contemporan (exceptând Alchimistul lui Coelho care oricum nu intră la socoteală, brazilianul fiind un soi de manea a literaturii).

În 2010 nu am făcut nici cel mai mic pas către progresul iluminării proprii. Ba din contră, am început anul cu o “capodoperă” chick-lit, pe numele său Guilty Pleasures care mi’a înghiţit cu lăcomie toată luna ianuarie. Şi nu vă puteţi imagina de atac de panică supremă m’a izbit în moalele tâmplelor când am realizat că am petrecut aproape 2 luni din viaţă citind tetralogia Twilight, alături de milioane de puştoaice de 14 ani de pe întreg mapamondul. Şi ca şi când toate astea nu ar fi fost de ajuns, mâhnirea mea s’a adâncit odată ce am dat gata şi un roman de Michael Morpurgo, pe care însăşi Majestatea Sa Regina l’a premiat ca fiind “Britain’s best-loved writer for children”.

Chick-lit, Twilight, cărţi pentru copii… Lista nu poate continua decât cu o binemeritată carte de colorat, preferabil cu SpongeBob! Abia atunci mă voi putea considera un cetăţean al universului cu adevărat fericit. Ignorance is bliss, they say…

Fetiţa care l’a luat pe oh my god în braţe

Am şi eu o problemă : mor, da’ rău de tot, când aud că alte naţii îşi imaginează că URSS încă mai există şi că toată Europa de Est vorbeşte una şi acceaşi limbă. Mai precis, rusa! Mi se ridică aşa la cap un soi de orgoliu naţional pe care nici nu’mi închipuiam vreodată să’l nutresc!

Un singur rus am cunoscut eu la viaţa mea, la Lisabona, care, când a auzit că sunt româncă, a arborat aşa un zâmbet greţos şi a început să’mi zică ceva în limba lui. Dacă de la vestici m’aş fi aşteptat oarecum să creadă că sunt vorbitoare de rusă, un asemenea lucru m’a luat prin surprindere. Nu înţeleg ce se întâmplă în Mama Rusie, oare lor nu le’a spus nimeni că Stalin a murit de mult, la fel ca şi URSS-ul lor ?! Sau o fi doar de la vodcă ?

Era şi o americancă la Lisabona, mai tipică decât v’o puteţi imagina. Era exact genul ăla de se minuna de orice, fetiţa care l’a luat pe oh my god în braţe. Când am cunoscut’o, într’o seară târzie, eram cu Niţu şi rodeam împreună dintr’o pungă de Skittles. Ne’am prezentat noi fiecare şi când i’am zis că suntem din România, ochii americancei s’au căscat atât de tare de’am zis c’o să ne înghită cu Skittles cu tot!

“Oh my god, that’s so cool, ssssooo cool (nu mă întrebaţi ce era aşa de cool)! But I have a question, rostită cu un accent sudist tărăgănat, do you guys speak Russian there?”

Ochii noştrii s’au micşorat, pregătind un mic voodoo, iar Niţu m’a apucat de mânecă şi a şuierat printre dinţi: “Ene, dă’mi un Skittles c’o omor!”

Instinctul meu a fost s’o întreb şi eu: “Do you guys milk cows there in Texas?”. Dar mi’am dat seama că oricâte cunoştinţe de geografie şi istorie aş avea eu în plus faţă de ea, paşaportul meu vişiniu de România n’ar putea nici să’i şteargă pantofii paşaportului ei albastru de USA. M’am resemnat şi i’am zis că avem şi noi o limbă a noastră, chiar dacă paşapoartele ni’s vişinii…

Şi pisicile nasc câteodată

Nu, nu e o metaforă. M’am uitat la Animal Planet.

Eram la Keiko şi tot aveam de aşteptat câteva minute bune, timp în care mi se topea celulita de zor, aşa că mi’am îndreptat atenţia către televizor. Animal Planet, o emisiune despre pui de animale. Prefer Discovery Channel de obicei, dar m’am gândit că nici AP nu poate fi prea rău. Nu? Nu!

Să vă povestesc. Emisiunea era un reality show cu o doamnă, care fusese actriţă “de când se ştie”, jucase chiar şi cu Elvis în vremurile ei de glorie. Acum nu mai era decât o babă oxigenată, a cărei viaţă se învârtea în jurul preţioasei pisici, pe numele ei Mimosa, care stătea să nască. După ce a povestit cum se înţeleg ele din priviri şi cum clipeşte mâţa languros să’şi exprime dragostea şi cum o hrăneşte numai cu carne crudă şi nu cu chimicale la cutie, doamne apără’ne!, reality show-ul continuă cu vizita la medicul veterinar. Acolo mâţa are parte de o radiografiere şi de un pronostic asupra viitoarei naşteri, după care doamna îngrijorată îşi ia odrasla acasă. Îngrijorată pentru că Mimosa era la prima naştere (!!) şi unul dintre cei 3 pui nu era în poziţie pelvină (!!).

Eu speram în tăcere că ăştia de la Animal Planet or să se limiteze doar la lamentările babei, cu toate comentariile ei penibile (“Sper să fie în poziţie pelvină!”, “Mimosa e agitată, cred că are o contracţie” – Mimosa nu’şi mişca nici mustăţile etc). Însă ghinion! Spre oroarea mea, privată de telecomandă, am asistat la naşterea celor 3 pui – Tiramisu, Créme Brullée şi Créme Nu-ştiu-ce pe numele lor. Apoi, gen după câteva săptămâni, au chemat un soi de medium care citea gândurile animalelor şi care le’a făcut profilul psihologic. Tiramisu se pare că avea o imaginaţie bogată, iar altul era mai timid – cel care nu se născuse în poziţie pelvină, fusese afectat la naştere se pare.

Şi am făcut o înţelegere cu mine însămi: eu n’o să ajung niciodată “baba cu pisica”, pentru că 1. prefer să mă sinucid decât să ajung la o prea venerabilă vârstă la care să nu am altă ocupaţie decât să’mi moşesc pisica şi 2. eu o sa’mi iau căţel.

Pentru că, până la urmă, I’m nothing but a quitter

Cam o săptămână a durat entuziasmul şi seriozitatea mea, după care am trecut la vechile obiceiuri. Lasă că scriu mâine, acum sunt obosită / n’am destul timp / trebuie să mai văd un episod din Ally McBeal (btw, Dora, plecăciuni!). Iar mâine nu fac decât s’o iau de la capăt. Da, da, aş putea să mă mint că eu chiar fac lucruri importante şi că am obligaţii de îndeplinit, beri de băut şi tequila de dat pe gât, dar până la urmă rezultatul e acelaşi: I’m a quitter!

De roman vorbesc, cel pe care am început să’l scriu la 1 noiembrie. Ar fi trebuit să mă aflu deja la jumătate, însă am un deficit de nici mai mult nici mai puţin de 10.000 cuvinte (din cele 25.000 la care ar fi trebuit să ajung duminică). Aşadar, temerile mi s’au adeverit, iar procrastinatul m’a aruncat cu multe pagini în urmă.

Cei care citesc toate astea au 2 soluţii la îndemână:

1. să arunce cu idei despre ce aventuri ar putea avea un clown undercover. Ţin să menţionez că am vorbit deja despre fobia de clowni, fetişul pentru clowni şi ponei roz.

2. să arunce cu oo fix în freaza’mi pentru că le merit, de quitter ce sunt.

Cu menţiunea că prefer termenul quitter celui de loser, încă mi’au mai rămas câteva de ratat în viaţă, deci nu pot să mă pronunţ în avans că aduce ghinion.

De ce nu-mi prieşte mie House

Înainte de toate, ca nu cumva să vă inducă titlul în eroare, ţin să menţionez că sunt absolut înnebunită după House şi că aş putea să mă uit şi la 50 episoade în continuu, dacă ar fi anatomic posibil. Până şi personajul cumplit de enervant al lui House creează dependenţă ! Însă nu trebuie să studiezi fiecare episod în detaliu să remarci că există o structură tipică şi că la disgnosticul diferenţial se repetă aceleaşi posibile 15 boli rare, 10 potenţiali viruşi sau 13 bacterii, dar măcar ajungi să înveţi foarte multe lucruri (pe care le uiţi până a 2-a zi, dar noroc că mai există încă un episod care să-ţi amintească ce sunt Pica ori Behçet).

Însă, în cazul meu, toate astea nu fac decât să-mi sporească ipohondria, care depăşeşte oricum limitele bunului simţ. House mă face să cred că dacă aş înghiţi cumva o muscă este posibil să fac hemoragie cerebrală sau măcar să mi se blocheze rinichii, aşa că nici nu mai îndrăznesc să merg cu gura căscată pe stradă de frica muştelor. De asemenea, trăiesc cu teama secretă (care e pe cale să nu mai fie aşa secretă) că aş putea suferi de o boală rară sau un sindrom dubios şi am început să văd simptome posibile chiar şi la cel mai mic strănut. Prima astfel de boală rară de pe lista mea e Cushing, mi-am dat eu seama că mă pândeşte din umbră, judecând după activitatea glandelor suprarenale.

Mă uit şi la Grey’s Anatomy de mai bine de 2 ani, însă rar mi s-a întâmplat să-mi dea gânduri din-astea. Cred că e din cauza faptului că abundă în probleme sentimentale şi lacrimile vărsate la fiecare episod îmi abat mintea de la ipohondria-mi caracteristică. House e medicină pură, cu toate exagerările de rigoare (cum este cu putinţă să faci hemoragie pe toate părţile şi blocaj renal de la o amărâtă de scobitoare?).

Oricum, ştiu că n-o să rezist tentaţiei şi o să mă uit la încă un episod din House. Până la urmă, viaţa merge liniştit înainte, mâine voi suferi de o nouă boală rară…

Les français et la merde

Compania în care lucrez eu de câteva luni este de origine franceză. Şi cum vanitatea francezilor de pretutindeni atinge cote inestimabile, aşa se face că totul pe aici nu poate fi scris în altă limbă decât cea proaspăt menţionată. Avem Windows în franceză, Google în franceză, precum şi tastatură franţuzească. N’ar fi nimic rău în asta dacă francezii n’ar fi o naţie suficient de sucită încât să inverseze şi să pună alandala mai mult de jumătate din taste. Cel mai enervant exemplu este A-ul aşezat strategic de stupid în locul lui Q. De unde rezultă frecvent fraze precum ‘Qnq qre qcqdeq’ (Ana are acadea, în traducere liberă din franceza pentru demenţi). Şi exemplele pot continua la nesfârşit…

 Să utilizezi o asemenea tastatură 8 ore pe zi presupune o activitate cerebrală comparabilă cu cea pe care o implică şi fizica cuantică. Cum nu toţi suntem savanţi, există în permanenţă riscul să inventăm cuvinte care de care mai ilizibile şi mai ilogice. De aceea, la primul contact cu tastatura-minune, toată lumea s’a confruntat cu un adevărat atac de apoplexie. Cea mai simpatică replică i’a aparţinut unui coleg care, după îndelungate imprecaţii, a exclamat :

Sunt român, să’mi dea tastatură englezească!

L’au dat afară dupa 5 zile, dar e irrelevant pentru că nu avea nimic de a face cu tastatura…

V’am zis că sunt om important!

Pentru că tot e criză (aşa zice Pro Tv), mi’am găsit şi eu o nouă ocupaţie, foarte benefică şi relativ profitabilă de a mai câştiga o pâine pe lângă cea de salariu (a se citi “pantofi”, că am zis că nu mai consum pâine). Aşa că în ultimele zile m’am îndeletnicit cu traducerea în portugheză a unui manual de utilizare a unui ferăastrău pe care l’a făcut mama lui circular şi cu scopul de a tăia lemne pentru şantiere. Puteţi să râdeţi cât vreţi, ştiu că nu prea le am cu ferăstraiele, dar nu e deloc uşor să faci un ban cinstit fără să dai în cap la oameni pe stradă, da?

Ferăstrăul ăsta pare o treabă tare bună la casa, pardon, şantierul omului, însă tot traducând de zor am constatat câtă responsabilitate atârnă de fapt pe umerii mei. Deci dacă uit cumva să traduc că şuruburile de la cuţitul divizor trebuie bine strânse înainte de acţionarea manetei, incidentul s’ar putea soldacu un număr considerabil de victime. Iar dacă aş fi eu pusă pe şotii şi aş spune “aşezaţi capul pe masa de lucru şi apăsaţi butonul de pornirepentru a verifica integritatea lamei”, aş declanşa un adevărat măcel (şi iar îmi zboară gândul la Happy Tree Friends, sunt o persoană destul de sadică, dacă stau să mă gândesc mai bine).

Acum înţelegeţi câte vieţi depind de fapt de mine şi de ce nu pot eu să dorm noaptea de grijă că aş putea deschide într’o zi televizorul şi aş auzi la Ştirile de la ora 5 câţi muncitori au căzut victimă atacului ucigaş al unui ferăstrău de tăiat lemne?! Aşa că sculeri-matriţeri din toate zările, be afraid, be very afraid!