Amintiri din călătorii

De la Tomata am primit o leapșă tare faină și, deși mi-a luat aproape o lună să o onorez, sper să fi meritat așteptarea. Leapșa cere să adun într-un post cele mai frumoase poze pe care le-am făcut în călătoriile mele, numai bune de tăiat respirația oricărui privitor.

Am să încep, cum era poate de așteptat pentru cine mă cunoaște câtuși de puțin, cu Lisabona văzută de la înălțime:

Apus de soare la Cabo da Roca, cel mai occidental punct al Europei continentale:

Porto, un oraș care mie mi se pare ireal de frumos:

Apeductul roman din Evora, într-una din pozele cele mai reușite din colecția mea:

La Barcelona, în Park Guell, am prins un grup de copii de grădiniță veniți să facă poze cu clasa și erau incredibili de drăgălași:

Big Ben pe Tamisa:

Camden Market, unul din locurile mele preferate din Londra:

Poză de la Warwick Castle, Anglia (Nu călcați iarba, dragonul doarme sub ea):

Stratford-upon-Avon, orașul lui Shakespeare, și un apus de soare de februarie pe râul Avon:

Vedere de pe Domul din Milano:

Edinburgh, probabil cel mai frumos loc pe care l-am văzut vreodată:

Wroclaw, orașul podurilor…

… și al piticilor:

Cișmigiu de Paști:

Arthur Verona, București:

Micul Monstru din Brașov, fotografiat în acel moment special al zilei când s-a sinchisit să deschidă ochii:

Sibiu în prag de seară:

Și mă opresc aici pentru că altfel nu mai termin niciodată…

Lecția de literatură. Fernando Pessoa

Portughezul Fernando Pessoa este una dintre cele mai însemnate figuri literare ale tuturor timpurilor. Harold Bloom l-a numit cel mai reprezentativ poet al secolului XX, alături de Pablo Neruda. Era trilingv (cât de des ați auzit până acum acest termen?) – scria în portugheză, engleză și franceză la perfecție. S-a născut și a murit în Lisabona, oraș pe care îl amintește de nenumărate ori în operele sale. Își petrecea zilele traducând pentru diverse firme, iar nopțile în cafenele precum A Brasileira, în fața căreia se află acum statuia unui Pessoa tânăr și galant, stând relaxat la o masă.

Pessoa a rămas în istoria literaturii drept inventatorul heteronimului, concept ce se referă la una sau mai multe identități create de un scriitor pentru a putea adopta mai multe stiluri. Heteronimele se deosebesc de pseudonime prin faptul că nu reprezintă doar nume false, ci sunt identități cu propriile lor existențe, biografii și stiluri scriitoricești. Fernando Pessoa a creat peste 70 de heteronime, persoane cu vieți și opere distincte, cu temperamente și mentalități aparte, oameni cu totul și cu totul diferiți față de cel ce le-a dat naștere. Cele mai importante dintre ele sunt Alberto Caeiro, Ricardo Reis și Álvaro de Campos. Altele sunt semi-heteronime, personaje care împrumută din autobiografia lui Pessoa, simple mutilări ale personalității sale. Toate aceste identități formează un univers nou, în care apar relații, afinități și sentimente de invidie, unele dintre heteronime se cunosc între ele și își critică sau elogiază operele. Și nici măcar atunci când își semnează operele cu propriul nume, Fernando Pessoa însuși nu este, de fapt, adevăratul Fernando Pessoa.

Iubita lui a creat un alt heteronim pentru Fernando Pessoa: Ferdinand Personne, Ferdinand fiind echivalentul lui Fernando în diverse limbi, iar Personne însemnând în franceză persoană (asemeni lui Pessoa), dar și nimeni. Prin acest joc de limbaj, Fernando, pentru că a creat atâtea persoane, ajunge să și-o piardă pe a lui, devenind astfel un nimeni.

José Saramago, în romanul Anul morții lui Ricardo Reis, continuă povestea heteronimului despre care nu se știe decât că a fugit în Brazilia, conform spuselor lui Pessoa, fără a face cunoscută data la care acesta moare.

Printre cele mai importante opere se numără Mensagem (Mesaj) a lui Fernando Pessoa, O Guardador de Rebanhos (Paznicul de turme) a lui Alberto Caeiro, Operele complete ale lui Álvaro de Campos și Ricardo Reis și O Livro do Desassossego (Cartea neliniștii) lui Bernardo Soares. Mai jos, câteva dintre cele mai frumoase versuri ale lui Pessoa, în propria-mi traducere.

O poeta é um fingidor                                               Poetul e un prefăcut

Finge tão completamente                                        Se preface atât de bine

Que chega a fingir que é dor                                   Încât ajunge să creadă că e durere

A dor que deveras sente. (Autopsicografia)       Durerea pe care cu adevărat o simte.

 

Sim, sei bem                                                                 Da, știu deja

Que nunca serei alguém.                                         Că nu voi fi vreodată cineva.

Sei de soubra                                                                Știu ca niciodată

Que nunca terei uma obra.                                     Că nu voi avea o operă vreodată.

Sei, enfim,                                                                     Știu, în fine,

Que nunca saberei de mim.                                    Că niciodată nu voi ști de mine.

Sim, mas agora,                                                          Da, însă acum,

Enquanto dura esta hora,                                       Cât mai durează acest drum,

Este luar, estes ramos,                                             Această lună, acest ram,

Esta paz em que estamos,                                       Această pace în care ne aflam,

Deixem-me crer                                                         Lăsați-mă să cred

O que nunca poderei ser.                                         Ceea ce niciodată nu voi fi.

Povestiri de pe aeroport. Plasele de rafie

Citeam pe Hotcity un articol amuzant despre comportamentul românilor pe aeroport, pe care îi poţi distinge cu uşurinţă dintre zecile de naţii pe care le întâlneşti înaintea unui zbor. Românii s’ar arunca şi în cap să fie primii la coadă, îşi pun coatele în mişcare cu o abilitate fenomenală pentru a obţine primul loc în autobuzul care te plimbă pe pistă şi sunt într’o permanentă grabă inutilă către nicăieri. Eu una am reuşit să strâng câteva poveşti tragi-comice în urma zborurilor pe care le’am făcut prin bătrâna Europă, iar altruismul nu’mi permite să le păstrez doar pentru propria’mi delectare!

Se făcea că eram la…

Lisabona, februarie, soare puternic. După aproape 6 luni petrecute în Portugalia, mă pregăteam să mă întorc acasă. Ajung la aeroport cu un taxi plin de bagaje şi “ajutoare” de încredere fără de care n’aş fi reuşit nici să’mi închid valizele (o poloneză, o slovenă, o mexicancă şi o chiliancă). Cu genţile aşezate frumos pe cărucior, ne îndreptăm spre biroul de check-in destinat zborului către Bucureşti Băneasa. Apropiindu’ne vertiginos, prietena poloneză îmi spune: “A, uite, cred că aici e coada ta.” Privesc neîncrezătoare spre mulţimea frumos aliniată: bărbaţi înalţi şi blonzi, toţi deopotrivă cu haine frumos asortate, femei cu poşete discrete şi încălţări comode. Aşa că răspund: “Nu e coada mea, pe români îi recunoşti imediat.”

Şi atunci i’am recunoscut, la doar câţiva metri distanţă. Mai întâi am zărit sacoşele de rafie, inexplicabil de mari, supradimensionate încât să ajungă la capacitatea unei valize normale, dar cu multe kilograme mai uşoare (pe când eu târam două geamantane cu etichetă “heavy luggage”, aşa că trebuie să recunosc că îi invidiam în secret pentru rafia lor). Erau înghesuiţi toţi buluc, cât mai aproape de biroul de check-in, aşteptând ca pe ghimpi să se dea startul cursei către… verificarea paşapoartelor? Cântărirea bagajelor? Aparent nimic care să justifice înfrigurarea care li se citea pe chipurile încruntate. Tocurile-cui tropăiau nerăbdătoare, iar adidaşii aurii străluceau în luminile aeroportului. Poşetele agăţate de antebraţ acompaniau discret hainele cu model leopard şi cerceii împletiţi în formă de covrig de Buzău (imagine, recunosc, puţin distorsionată de propria’mi dragoste pentru covrigii din oraşul meu natal).

Da, asta era coada mea…

Mergi mai departe

Se fores, vai mais longe.
Se fizeres, faz diferente.
Se cantares, canta alto.
Se rires, ri até chorar.
Se sonhares, sonha mais alto.
Se arriscares, arrisca tudo.
Se pensares, pensa por ti.
Se voltares, volta mais tarde.
Se saires, sai da rotina.
Se mudares, muda muito.
Se venceres, vence o medo.

De mergi, mergi mai departe.
De faci, fă diferit.
De cânţi, cântă înalt.
De râzi, râzi până plângi.
De visezi, visează mai departe.
De rişti, riscă totul.
De gândeşti, gândeşte pentru tine.
De te întorci, întoarce-te mai târziu.
De ieşi, ieşi din rutină.
De schimbi, schimbă mult.
De învingi, învinge teama.

Nu ştiu cine a scris toate aceste cuvinte, dar eu le’am citit pe un perete în Lisabona. Şi mi s’au părut perfecte pentru ziua de azi. Pentru că azi se fac 2 ani de când am aterizat la Lisabona. Bucuraţi’vă de ele!

Aici, cu gândul încă acolo

Am visat că sunt în Lisabona şi m’am trezit aproape plângând când mi’am dat seama că nu a fost decât un vis. Mi’e dor de Lisabona ca de o bucată din mine pierdută pe vecie. Un dor pe care nimic n’a reuşit să’l vindece până în clipa asta, deşi de aproape un an şi jumătate de când m’am întors de acolo nu am făcut decât să o caut. Am căutat Lisabona la Barcelona, la Milano, chiar şi prin România, apoi am plecat în Anglia să fiu pe acelaşi meridian 0 cu oraşul pe care încă îl visez.

M’am minţit spunându’mi că Lisabona a rămas în urma mea şi că o pot lua de la capăt oriunde altundeva. Când am venit în Anglia, printre puţinele kilograme pe care am putut să le iau cu mine, am reuşit să strecor, ca prin minune, permisul de transport lisabonez (valabil 5 ani), permisul la biblioteca facultăţii şi harta de metrou din Lisabona. M’am minţit şi încă mă mai mint, cu bună ştiinţă. Anglia e verde şi frumoasă, Londra e superbă, dar nu e Lisabona. Căci Lisabona e acolo, iar eu sunt aici, şi oricât de bine mi’ar fi oriunde m’aş afla, aici nu va fi niciodată acolo.

Dar nu pot să mă întorc. Ar fi sfâşietor să văd că locurile care mi’au fost altădată atât de dragi şi unde am petrecut atâtea momente sunt acum pustii pentru mine. Căci toţi oamenii care au fost Lisabona mea s’au împrăştiat prin toate colţurile lumii. Mi’e de ajuns că mă întreb în fiecare zi dacă Anglia chiar e the one, locul unde chiar vreau să’mi petrec următorii câţiva ani, căci trebuie să mă opresc undeva. Acum trebuie şi să mă lupt cu gândul că nimic pe lumea asta nu va fi Lisabona…

D’ale carnavalului

Când eram eu tânără şi neştiutoare, trăiam cu impresia cum că carnaval există doar la Rio şi la Veneţia. Nimic mai neadevărat, carnaval e în toată lumea (mă rog, mai puţin în Europa de Est – mă bucur că am luat cu împrumut Valentine’s, ceva frumos nu eram şi noi în stare!). Deci şi în Portugalia, cum era de aşteptat, că doar portughezii sunt mari amatori de sărbători în general, au atâtea zile libere de nici ei nu mai ştiu pentru ce…

Carnavalul în general e o chestie uimitoare şi complet nebunească. Lumea chiar se întoarce cu susul în jos şi e permisă orice excentricitate ţi’ar putea trece prin cap, nimic nu e prea scandalos şi orice este suficient de bun pentru a fi carnavalesc… Şi ca să vorbesc despre ce am văzut cu ochii mei, o să vă spun despre ce a fost în Lisabona. Cum era de aşteptat, tradiţiile în general nu prea sunt bine conservate în capitală, aşa că dacă vrei să vezi un carnaval tipic portughez, atunci e musai să te duci undeva într’un orăşel sau printr’un sătuc, unde esenţa catolică a sărbătorii este păstrată ş.a.m.d. În Lisabona carnavalul a însemnat 2 zile libere, o paradă nebunească în centru, cu lume costumată în cele mai hilare moduri cu putinţă, cu fanfare şi muzică braziliană, cu fetiţe prinţese şi băieţi spider-mani alergând în stânga şi’n dreapta şi urlând din toţi plămânii (şi mulţi plămâni mai aveau, doamne! :D). Şi acum nişte poze superbe (care evident că nu îmi aparţin, am lăsat studenţii de la artă să’şi facă treaba în voie, că doar au şi talentul, şi sculele necesare):

carnaval-1

carnaval-2

carnaval-3

carnaval-4

carnaval-5

carnaval-6

carnaval-7

carnaval-8

carnaval-9

carnaval-10

carnaval-11

Evident că orice carnaval care se respectă va continua şi după lăsarea întunericului, ba chiar se va înteţi odată cu aburii alcoolului, cum era de aşteptat. Dacă Lisabona e un oraş nebun la lumina zilei, închipuiţi’vă ce face noaptea din ea! Bairro Alto este locul unde de obicei tot tineretul îşi bea ficaţii, fiind un cartier cu străzi înguste, paralele şi pline ochi cu baruri de toate orientările (sexuale, se înţelege), unde cu toţii devenim fraţi întru alcool. De carnaval a existat un soi de maraton al shoturilor, în care fiecare persoană costumată primea un tichet cu care avea dreptul (şi îndatorirea morală) de a întra în 12 baruri şi da pe gât câte un shot (pacat că erau toate cu vodcă, n’a prea existat diversitate). Noi ne’am oprit la 7, că ajunsesem cam târzior, dar 7 este totuşi o cifră magică, chiar şi când vine vorba de shoturi… Mai are rost oare să menţionez ce face carnavalul (şi alcoolul) din om? Mai bine să arat – de data asta, pozele îmi aparţin, pozele pe vreme de beţie sunt specialitatea mea, e momentul în care studenţii de la artă se târăsc pe jos :))

sany35361

De carnaval, până şi gheişele vor mărunt

sany35391

O armată de scufiţe, care de care mai roşie…

sany35491

O lume nebună, nebună…

carn2

Şi acum un scurt tutorial despre Cum se fabrică o zână (deşi sunt conştientă că ascultătorii mei ar prefera unul despre cum să devii o barbi sau cum să măreşti poza de la Hi5 în 10 paşi mici). Experienţa mea de zână mi’a demonstrat că aripile exercită o adevărată fascinaţie pentru întreaga floră, faună şi umanitate care se perindă pe lângă tine, aşa că trebuie să se regăsească negreşit în oricare reţetă a succesului! O idee de outfit de zână:

sany35661

Rochie Dika, pantofi Zara, plic Stradivarius, bentiţă cu strasuri Accessorize, cercei Promod, brăţară Meli Melo, aripi şi baghetă magică (de împrumut)

*Mai multe poze cu mine cea zână veţi vedea pe Facebook.

La care se adaugă mult make-up fantezist, în diverse culori la fel de fanteziste, că doar e carnaval, ce puii noştri?! Şi un mic sfat pentru cele care vreţi să vizitaţi Lisabona şi Portugalia în general: să vă ferească Sfântu’ să vă luaţi tocuri, că s’a zis cu sănătatea vostră mintală! Pentru că mie una carnavalul mi’a luat şi minţile pe care le mai aveam, după atâtea luni de Portugalia a trebuit să mă conving abia acum cât de nenorocită poate fi calçada portuguesa (pavajul cu care fac ei şi străzile, şi trotuarele deopotrivă). Deci evitaţi orice fel de încălţări elegante dacă nu vreţi să vă petreceţi întreaga noapte smulgând de tocurile înţepenite printre pietre. Pff, de parcă n’aş fi fost destul de zână şi în converşi…

Unde nu’i titlu, vai de blog!

cgon174l

Poza de aici.

Am constatat eu subit că mă confrunt cu o problemă neaşteptată: nu reuşesc să mă mai enervez. Sunt conştientă de ridicolul acestei afirmaţii, dar la o analiză mai atentă, se poate observa faptul că nervii sunt un exponent firesc al unei vieţi sănătoase (vezi cazul locuitorilor Bucureştiului, care nici nu şi’ar putea imagina propria existenţă fără activităţi precum săritul muştarului, scosul din pepeni sau alte delicii ale vieţii cotidiene).

Lisabona e pe slow-motion permanent, iar portughezii sunt atât de lepre încât ar face orice numai să nu muncească (de’asta m’am integrat eu aici mai repede decât în absolut). Deşi toată lumea întârzie, nimeni nu se grăbeşte. De 5 luni de zile nimeni nu m’a îmbrâncit şi nici n’am fost călcată în picioare de vreo mulţime furibundă – cum se întâmplă de 3 ori pe zi în pasaj la Unirii. Nu m’a înjurat nimeni că merg prea agale – după modelul Magheru – şi nici nu m’a acostat vreo hoardă de vânzători ambulanţi şi mici afacerişti, cum se întâmplă prin ştim-noi-care-capitală-europeană.

Toate ca toate, dar românului îi e greu şi cu nervi, şi fără nervi, că aşa ni’i firea, veşnic pribegi. Aşa că într’o zi m’am trezit cu gândul expre’ să mă enrvez de’a binelea, că de mult nu mi’a mai crescut tensiunea prin vreun mijloc de transport în comun. Şi ce te poate scoate din sărite mai tare decât o sesiune de căscat gura prin magazine în plin februarie (a se citi în plină perioadă de reduceri substanţiale, fundamentale, metafizice)? Aşa că mi’am propus să mă aventurez prin magazine cu scopul precis de a nu cumpăra nimic, ci doar de a mă enerva la culme.

Păstrez încă vie în minte imaginea turbată a Bucureştiului sub mirajul soldurilor şi mi’am zis că sigur o să dau lovitura supremă şi în Lisabona. Orizontul meu de aşteptări era foarte înalt, dar am fost luată prin surprindere când toate iluziile mi s’au spulberat subit. Nu m’am izbit de vreun zid uman de netrecut la întrare în H&M, şi nici măcar de vreo îmbrânceală n’am avut parte. N’am dat nici peste cumpărători cu creiere spălate şi îmbălsămate care să se mişte în ritm de zombie printre rafturi şi umeraşe şi să îţi smulgă hainele din m’nă ca să le cumpere ei primii, ei, numai ei! Nu. Nicidecum. Toată lumea calmă, senină, amabilă, muzică ambientală pe fundal, totul într’un decor feeric pavat cu mesaje idilice (gen -70%), încât am fost ferm convinsă că paznicul de la intrare era de fapt Sf. Petru şi că aşa arată de fapt raiul. Casa visurilor mele nu este vreo vilă cu etaj pe malul mării şi nici vreun conac prin Pipera. Locul unde mi’aş dori să mă trezesc dimineaţă de dimineaţă şi să’mi sorb cafeaua este de fapt H&M (de preferinţă, ăla mare dintre rua Augusta şi Baixa-Chiado :D). Revenind cu picioarele pe pământ, trebuie să menţionez că au şi portughezii cozi prin magazine diferenţa e că nu auzi niciun băgamiaşpulaneadecoadă şi nici nu’ţi suflă vreunul în ceafă cu speranţa deşartă că o să te evapori ca prin minune din calea lui.

Singurul motiv de nervi e că nu te enervează nimic. Dar deja viaţa bate blogul, iar eu am ajuns mai zen decât însuşi Buddha. Deşi sunt perfect conştientă că asta nu este decât liniştea de dinaintea furtunii – o furtună care poartă numele generic de Bucureşti şi care o să se afle în febra sublimului Mărţişor când oi ateriza eu (măcar o ratez pe’aia de Valentinos :D)…

O problemă cărnoasă

cow

Noi vrem să renunţăm la carne. Noi adică Lene, Barbie şi Românul, se ştie. Cuvântul vegetarian ne sperie prea tare, sună prea definitiv, aşa că preferăm să utilizăm o perifrază – a renunţa la carne. Mă rog, când spunem noi, e clar că nu avem toţi trei aceeaşi motivaţie, fiecare cu doagele lui stricate…

Lene îşi tot promite de vreo câteva luni de zile că nu mai consumă chestii cu ochi, că le duce greu, că îi dau insomnii, că’i fac stomacul cât balonul. Că parcă şi aude caloriile cum rag de acolo, din inima fripturii de viţică rumenită. Iar porcii cum guiţă cu spor din fiece cârnăcior (rime alese care rănesc adânc). Puii sunt până la urmă cei mai de curte, cu ei te înţelegi mai uşor, dar şi ei piuie rumeni şi graşi sub formă de copănele. Aşa că nu se mai poate! Tot peştele e câştigător, că el nici pâs nu zice, ca şi suratele caracatiţe, calamari, sepii sau creveţi, că lor le’a mâncat pisica limba. Cum care pisică? Aia de mare…

Cu Barbie e altă poveste. Ea mereu s’a considerat deasupra tuturor, cu atât mai mult a lanţului trofic, deci schimbarea cade la fix. Mai ales de când e tru să fii eco, iar dacă eşti vegetarian se cheamă că ai ajuns peste fire de tru, mai exact über. Nu, nu contează câte perechi de cizme şi pantofi de piele ai, important e ce’ai în stomac, deci să n’aud comentarii!

Românul e o victimă. Cum era de aşteptat, el e carnivor prin definiţie, nimic nu’i lasă gura mai apă decât o farfurie cu ditai friptura cărnoasă. Ca să nu mai zic că, de vreo 5 luni de zile, Românul are nişte auzenii cumplite: i se pare că din toate zările se aude sfârâitul unor mici graşi si unsuroşi, lângă 3 linguri de muştar si mulţi litri de bere reeeece. A dat deja comandă de mititei, dar e mai greu cu fusele-orare, aşa că dacă nu vine mititelul la Român, vine Românul la mititel (la sfârşit de februar). Dar dacă aici mititeii nu pică din cer, atunci Românul n’ar spune pas nici vreunei pastrame obscene de porc, că doar şi portughezii sunt mare amatori de plăceri “cu ochi”…

Dar ce te faci când Lene şi Barbie urlă cât le ţin gurile că, nu, domne, gata cu cărnurile, green is the new pink! Iar ţie, ca Român, puţin îţi pasă de gama cromatică – doar dacă nu cumva una dintre culori se cheamă rumen

Iar soarta nu face decât să se amuze copios pe seama dramei celor trei. Asta pentru că la cantină studenţilor există trei feluri de mâncăruri: meniul macrobiotic, pe care şi’a propus Lene să’l adopte (cine spune că vinul şi iarba nu sunt bio?!), meniul de dietă, pe care scrie clar Barbie, nici nu mai e nevoie de explicaţii suplimentare, precum şi meniul normal, pe care Românul l’a botezat plastic Şunca noastră cea de toate zilele.

Si dat fiind că toţi trei sunt obligaţi să împartă aceeaşi tavă (precum şi acelaşi stomac), este evident că bătălia de la Rovine n’a fost decât o păruială între gagici pe lângă luptele care se dau în incinta cantinei între Lene, Barbie şi Român. Şi de multe ori e greu de preconizat care va fi învingătorul. De felul lui, Românul e cel mai puternic dintre toţi trei, doar că de vreo 2 săptămâni a fost privat de plăcerile cărnii (cărnii din farfurie, vreau să spun) şi e cu nivelul de proteine la minim.

Povestea se află în punctul ei culminant, până la deznodământ mai avem toţi multe războaie de îndurat. Poate că Lene şi Barbie se vor îndura şi îi vor mai arunca şi Românului câte’o chiftea din când în când, până nu i s’o lipi stomacul de şira spinării. Deşi se prea poate ca deznodământul să aibă loc când s’or trezi toţi trei cu o ditai farfuria de mititei zemoşi, fix sub nasurile lor strâmbe, şi atunci să te ţii!

Nimeni nu spune nu mititeilor…

Şi’am încălecat pe’o şa şi ma duc la supa mea!

Toate drumurile duc la Rom…ania?

Pana sa ajung la Lisabona, aveam deseori acelasi cosmar: ca, in momentul in care o sa ma intrebe cineva de unde sunt, toata lumea o sa fuga mancand pamantul la auzul cuvantului “Romania”. Deja simtem ca ma complexez vazand cu ochii si imi jurasem ca o sa’mi ascund pasaportul visiniu in cel mai ascuns colt al cutiei cu sosete. Dar mare mi’a fost mirarea cand am constatat ca Romania e “simply surprising” chiar si in afara ei (si a campaniei de promovare).

Intr’o zi am cunoscut o italianca. Toate bune si frumoase pana cand a trebuit sa raspundem la temuta intrebare “Where are you from?”, moment in care, cu jumatate de glas, asa mai pe sub masa, am zis “Romania”. Si atunci s’a intamplat ceva extraordinar. Nu, nu ne’a lovit nici un meteorit si nici n’a fost eclipsa totala de luna. Italianca a facut niste ochi mari si ne’am blocat cand am auzit’o zicand: “Ce faci? Iubesc Romania!” Si ne’a povestit ca a invatat ceva romana si a facut si un curs de vara la Constanta si ca vrea sa se intoarca.

Apoi am cunoscut o mexicanca foarte draguta care ne’a povestit ca a studiat romana la ea acolo in Ciudad de Mexico – mai exact, la capatul opus al pamantului. Si ca profa lor romanca le’a gatit cozonac si le’a povestit de tuica (pe care mexicanii o asociaza instinctiv cu tequila lor) si ca viseaza sa vada Bucovina.

Intr’o noapte, in Bairro Alto (cartierul tuturor posibilitatilor)) am dat peste un lituanian care nu stia alta limba straina decat engleza, dar avea cel mai vast vocabular de injuraturi cu putinta, in cele mai diverse limbi. Si jur ca ne’a uns la inima cand l’am auzit zicand un “Sugi pula” intr’o romana impecabila si plina de patos, fapt care ne’a facut sa ne simtim efectiv ca acasa. Tot atunci am cunoscut si un portughez care a fost foarte incantat sa auda ca suntem din Romania. Si ne’a povestit ca a avut un coleg de apartament timisorean care i’a povestit totul despre manele si l’a invatat un lucru esential: “Du’te’n pula mia!”, cuvinte pe care le rosteste cu un accent de Timisoara teribil de amuzant.

M’a enervat un rus. Cans a auzit cum ma cheama, zice: “Irina is a Russian name! Where are you from?”. Evident ca i’am dat idei noi cand am zis Romania, pentru ca lucrul de care imi era cel mai teama s’a si intamplat: “Oh, Romania! Then you know Russian!”, dupa care a mormait niste cuvinte complet ininteligibile – probabil rusa. “No, I don’t speak any Russian” si am continuat sa’l detest in sinea mea, pe el si pe tot neamul lui rus.

Insa cel mai revelatoriu eveniment s’a petrecut unde altundeva decat in toaleta unui club, unde, in timp ce stateam la coada (ca doar la fete e mereu agitatie mare), am cunoscut o simpatica angolana. Si cum se intampla de obicei cand lumea sta si asteapta, am intrat si noi in vorba. Cand am mentionat cuvantul “Romania”, a avut o reactie foarte… suprinzatoare – a fost ca un soi de strigat de lupta, ma asteptam din clipa’n clipa sa napadeasca amazoanele peste noi. Si mi’a povestit ca prietenul ei a parasit’o pentru o romanca si de atunci si’a jurat ca o sa urasca toata natia mioritica. Dar s’a intamplat sa cunoasca o alta romanca, de data asta una “incredibil de misto” (traducere aproximativa pentru o expresie de slang portughez – “bué de giro”), care a impresionat’o profund si s’a gandit ea sa investigheze tema “Romania”. Si unde altundeva decat pe guglea, unde a descoperit ca romanii sunt plini de superstitii, cred in vrajitoare si in magia alba, neagra si de toate culorile, practica spiritism si alte chestii la fel de fascinante. De unde rezulta ca: “Romania e ca Angola! Voi nu sunteti nici europeni, nici africani, nici rusi, sunteti romani si’atat! Si noi angolanii suntem tot asa, nu facem parte de nicaieri. Romania si Angola sunt la fel, ce misto!”.

Ei bine, sper ca vi se umfla pipota’n voi acum ca ati aflat ca suntem frati cu angolanii si tare ma bate gandul sa lucrez la un eseu de genul “Romania si Angola: idei in dialog”… Oricum, cert e ca nu suntem cu nimic mai prejos decat oricare natie, asta mi-am dat eu seama aici, asa ca nu mai simt nici un fel de jena ca-s romanca.