Șoc și groază

20140213-160359.jpg
Cam asa s-a resimtit greva metroului londonez saptamana trecuta. Timp de 48 ore, majoritatea statiilor de metrou din centrul Londrei au fost inchise, cu doar cateva linii circuland limitat in zonele suburbane. Totul pentru a protesta deciziei primarului de a inchide ghiseele de bilete in favoarea automatelor, pierzandu-se astfel aproape 1000 joburi.

Sigur, in 4 ani de cand sunt aici nu cred sa fi apelat vreodata la vreun ghiseu, cam toata lumea prefera automatele, dar 1000 de locuri de munca pierdute nu sint chiar o gluma. Si oricat ar fi populatia de acord cu nemultimirile angajatilor de la metrou, tot e greu sa te misti intr-o capitala europeana de 9 milioane de locuitori fara transport subteran!

Prima reactie a fost panica. Toata lumea s-a trezit cu cel putin o ora mai devreme ca sa evite aglomeratia, si asa se face ca ora de varf dintre 8 si 9 s-a mutat la 7 si ceva, cand cozile la autobuze se intindeau pe sute de metri, peroanele de tren erau supra-aglomerate si, chiar mai de speriat, trotuarele pline! Caci tot londonezul imbracat la costum si-a pus frumos tenesii in picioare si a luat-o la pas.

Prima zi a fost cosmar, atmosfera era apasatoare si tensiunea li se citea tuturor pe fete si in gesturi. Am fost impinsa de cateva ori in mijlocul trotuarului si m-am simtit brusc teleportata in București unde esti injurat de mamă daca nu mergi in acelasi ritm cu ceilalti pietoni teleghidați. Eu am fost totusi norocoasa si am ajuns la lucru doar cu 15 minute mai tarziu decat in mod normal, desi nu e chiar usor sa infrunti vantul si briza de pe Tamisa la 8 dimineata… Dar am colegi carora le-au trebuit mai mult de 2.5 ore sa ajunga la destinatie!

A doua zi deja atmosfera era mai degajata – si pentru ca am plecat de acasa la 9 fara ceva cand mijloacele de transport erau cu mult mai respirabile si strazile mai calme. Dar e interesant de vazut cum se transforma un oras (chiar si cand e orasul cu cel mai scump transport din Europa) in situatie de criza si cat de usor ne lasam cuprinsi de panica. Oameni care ieri iti zambeau politicos si te lasau sa treci in fata lor, maine te pot impinge pe scari in viteza… Sau poate doar o sa ne rezumam la a face haz de necaz ca in articolul de pe Buzzfeed The Best Of The Internet’s Reaction To The Tube Strike

Semne că ai petrecut prea mult timp în Londra

Nu ieși din casă fără oyster (cardul de transport în comun), nici măcar până la colțul străzii.

Când nu-ți găsești portofelul, primul gând care îți rpsare în minte e: Dumnezeule, oyster-ul!

Vorbești despre Nordul Londrei sau Sudul Londrei de parcă ar fi orașe diferite.

Ți se pare firesc să petreci și 3-4 ore în trafic zi de zi, doar până la serviciu și înapoi.

Viața ta e imposibilă fără iPhone, smartphone, tabletă sau internet mobil în general pentru că trebuie să știi în permanență la ce oră sosește următorul autobuz în cea mai apropiată stație.

Pentru tine, harta Londrei înseamnă harta metroului. Iar acolo unde metrou nu e, sigur e vreun soi de tren (overground, DLR). Și acolo unde tren nu e, nu prea ai ce căuta!

Iubești Central line și Piccadilly, eviți District line și Metropolitan din instinct.

Ți se pare firesc să-ți savurezi prânzul sub formă de sandviș sau salată de supermarket în timp ce te îndrepți în pas grăbit spre birou.

Faci atac de apoplexie dacă esti nevoit să (rerere)revizitezi Buckingham Palace sau Westminster.

Nu suporți turișii.

Ai cel puțin un prieten muzician/actor/fotograf/artist.

Ai cel puțin un prieten negru/indian/australian/neo-zeelandez/chinez.

Ai cel puțin un prieten de care te despart vreo 20 ani de vârstă.

(Eu una am reușit cumva să acopăr aproape toate categoriile.)

Nu ajungi niciodată la timp, ci fie cu 30-40 minute întârziere sau cu 30-40 minute prea devreme.

Nu te străduiești niciodată să ajungi la timp – știi deja că e misiune imposibilă.

Poți să traversezi strada fără să-ți pui viața în pericol.

Nici nu ai nevoie să te uiți în jur ca să știi instinctiv din ce parte vin mașinile.

Știi că vreme bună e atunci când nu plouă.

Ai mereu la tine umbrela și ochelarii de soare.

Fie vară, fie iarnă, atunci când e soare ieși în parc – nu trebuie ratat!

Ți se întâmplă aproape zilnic să intri în vorbă cu câte un nescunoscut pe stradă/la coadă la supermarket/în pub/în stația de autobuz.

La 15 grade ți se pare cald, la 20 grade ești în prag de caniculă.

Ai un portofel plin de carduri de fidelitate pentru orice, de la supermarketuri la librării.

Despre decizii, studii şi Londra

Londra, pe malul Tamisei într-o noapte divină de aprilie

Cine mă cunoaşte (sau doar mă citeşte când mai scriu) ştie că am venit în Anglia cu doi ani în urmă să fac masterul. A durat apoi aproape un an şi jumătate până să reîncep studiile, timp în care m-am gândit şi m-am răzgândit de vreo 100 ori pe zi, m-am întrebat dacă am într-adevăr nevoie de studii postuniversitare şi dacă nu sunt cumva doar un moft ca să mă menţin în pas cu “lumea” pentru care o licenţă nu e suficientă să ocupi un post “bun” de secretară în Bucureşti.

Apoi, când am realizat că masterul nu e doar o toană şi că merită investiţia de aproape 5000 lire, mi-am pus problema locaţiei: în Bucureşti nici nu încăpea vorbă, nu mai cred de mult în învăţământul românesc (poate Cluj ar fi fost singura opţiune din România, dar nu ofereau ce vroiam eu), aşa că nici prin cap nu-mi trecea să mă întorc înapoi în România. Vroiam să rămân în Anglia şi oscilam zilnic între Manchester, Edinburgh şi Leeds, unde mi s-a oferit şi o bursă care să-mi acopere taxa de aproape 5000 lire. Venisem în Londra doar pe timp de vară, cât urma să iau decizia finală, însă m-am îndrăgostit iremediabil de oraşul ăsta şi ştiam că dacă l-aş fi părăsit după doar 3-4 luni, fără să fi apucat să-l cunosc şi să-l experimentez la adevărata lui valoare, aş fi regretat pentru tot restul vieţii. În plus, aici aveam unde să stau, nu doar un job, ci mai multe joburi, plus cei mai buni prieteni ai mei din Anglia. Nici acum nu ştiu dacă am rămas în Londra de teamă (teamă să o iau iar şi iar de la început, într-un oraş necunoscut plin de necunoscuţi, la o vârstă la care simţeam că mi s-a domolit brusc tot curajul şi spiritul de aventură) sau, din contră, dacă am rămas aici tocmai din prea mult curaj…

Povestea are un final fericit, în ciuda deciziei de a alege o universitate în Londra cotată sub cele pe care le-am refuzat, care se regăsesc în top 10 în UK şi printre primele 100 universităţi din lume. Birkbeck College unde studiez face parte din University of London şi din grupul Bloomsbury şi devine tot mai competitiv pe an ce trece. Standardele de educaţie sunt cu mult peste cele ale Universităţii Bucureşti (sau ale altor instituţii româneşti), profesorii sunt incredibili, facilităţile pe care le oferă sunt cum nici n-aş fi visat, iar suportul oferit studenţilor este impecabil. Dacă ar fi să fac o comparaţie între Facultatea de Limbi Străine de la UniBuc şi School of Arts de la Birkbeck nu cred că aş termina vreodată! Să mă mai laud oare că am cursuri chiar în clădirea istorică în care se întâlneau Virginia Woolf şi ceilalţi scriitori din Bloomsbury Group sau în care John Maynard Keynes şi-a dezvoltat teoriile de macroeconomie?

Acum am intrat deja în ultima parte a masterului, am terminat cursurile şi am predat o tonă de eseuri fiecare în parte mai lungi şi mai muncite (şi mult mai bine coordonate de profesorii îndrumători!!) decât lucrarea de licenţă de la Bucureşti – eseuri despre care o să vă povestesc într-o zi dacă sunteţi cuminţi, nu îmi mai rămâne de scris decât teza de disertaţie. O sa fie despre Saramago, naturally 🙂

Nu-i panică

Spuneam la un moment dat că locuiesc în Londra şi asta îmi ocupă tot timpul.

Şi chiar nu glumeam. În oraşul ăsta e foarte firesc să te trezeşti cu noaptea în cap, apoi 17-18 ore mai târziu să te aşezi înapoi în pat şi să ţi se pară că abia te-ai ridicat. E locul unde a alerga devine un mod de viaţă. Şi nu vorbesc despre alergatul în parc, de data asta, ci despre alergătura dintr-un loc în altul. De acasă la serviciu, de la serviciu în oraş, din oraş înapoi acasă…

Când Einstein a ajuns la concluzia că s-a comprimat timpul, sunt ferm convinsă că vorbea despre Londra – chiar dacă încă nu ştia asta. Duminica trecută, de exemplu, am intrat cu Andreea într-un magazin din Camden şi cum ne-a cuprins extazul în faţa a mormane de rochii superbe, nici nu ne-am dat seama că am petrecut o oră întreagă orbecăind ca tutele printre rafturi.

Nici nu e de mirare că punctualitatea e un cuvânt interzis în Londra. Atunci când te străduieşti să fii la timp, ajungi acolo ridicol de devreme, cu jumătate de oră înainte. Iar când pleci de acasă la timp întârzii jumătate de oră. Recordul meu a fost de aproape 2 ore întârziere (ploua torenţial), dar în felul ăsta ştii că cine te aşteaptă o face din dragoste hehe 🙂

Keep calm and carry on, nu e loc de panică, avem prea multe de făcut în doar 24 ore!

Jurnal de bicicletă

Pe vremea când locuiam în frumoasa provincie englezească, principalul meu mijloc de transport era bicicleta. E foarte relaxant să pedalezi pe un drum aproape pustiu, să ai dealuri verzi în stânga şi văi adânci în dreapta, absolut pitoresc. De fiecare dată cânde veneam la Londra, unele dintre cele mai tulburătoare imagini erau pentru mine bicicliştii aventuroşi care se strecurau printre masele de maşini de toate dimensiunile şi double-decker-e ameninţătoare. Şi când am văzut pe Oxford Street un biciclist la un pas de a fi agăţat de un autobuz, am fost ferm convinsă că eu nu voi pesala niciodată prin capitala britanică.

După care m-am mutat la Londra. Mi-ar plăcea să spun că m-am trezit într-o dimineaţă şi am devenit brusc alt om, mai bun? mai londonez?, dar nu a fost chiar aşa- Vreo două luni am împrumutat o bicicletă şi mi-am făcut curaj să merg până la supermarket, apoi până la mall, apoi până pe malul Tamisei şi în cele din urmă până în centru.

Curajul se construieşte în timp şi creşte odată cu kilometrii. Prima dată când am ieşit cu bicicleta prin Londra eram absolut sigură că o să mor. Pe cuvânt! Mergeam şi nu aveam nici un dubiu că gata, până aici mi-a fost. Eram deja împăcată cu soarta mea şi aproape că nici nu mi-am dat seama cum am trecut de la stadiul de tremurat ca o frunză în vânt la o relaxare atât de profundă încât de cele mai multe ori uit că sunt pe bicicletă în mijlocul acestei jungle care poartă numele de trafic londonez.

După care am început să mă luminez puţin şi să înţeleg regulile de circulaţie, pe care nu le-am învăţat niciodată din lipsă de carnet. Pentru că şi în trafic există două tipuri de reguli, scrise şi nescrise. Din prima categorie face parte regula giratoriului, datorită căreia am trecut de la a aştepta ca fraiera să se îndure cineva să mă lase să trec la a fi prima care se încadrează în cursa pentru prioritate (uneori cam fraudulos, recunosc). Iar datorită regulilor nescrise pot să trec pe roşu fără prea multe mustrări de conştiinţă şi să mă strecor printre maşini până ajung în fruntea coloanei de 2km.

După un minim de 100km petrecuţi pe bicicletă în fiecare săptămână, musculatura se dezvoltă direct proporţional cu tupeul, fără de care cu greu poţi ajunge la destinaţie în timp util şi, ceea ce e mai important, în deplinătatea facultăţilor mintale.

Despre cum a fost la Nuntă în Londra

Fie că ne place sau nu, fie că suntem fani înfocați ai monarhiei britanice sau, din contră, suntem contrariați de atenția obsesivă de care se bucură, nunta prințului cu Kate Middleton este până la urmă evenimentul anului. Și să fim serioși, dacă în 2010 am avut Campionatul Mondial de Fotbal, iar în 2012 urmează Olimpiadele de la Londra și Campionatul European din Polonia și Ucraina, 2011 ar fi fost un an gol fără Nuntă!

Ziua de 29 aprilie a fost, probabil, apogeul turistic al Londrei din acest an. Deși ceremonia oficială nu avea să înceapă decât la ora 11, pe la 7 orașul deja forfotea, în ciua faptului că a fost decretată zi de sărbătoare națională, motiv suficient să te țină în casă până mai târziu. Însă nu degeaba cine se trezește devreme departe ajunge (în față, mai exact), căci cele mai bune locuri de vizionat s-au ocupat chiar cu zile înainte. Cei care au vrut să prindă un colțișor chiar pe traseul oficial au petrecut câteva nopți bune pe margine, în frig și vânt, în așteptarea marelui eveniment.

Eu am ales să-mi petrec ziua în Hyde Park, unde au fost montate două ecrane imense pe care se putea urmări procesiunea difuzată de BBC în toată lumea. Organizatorii așteptau ca peste 200.000 de persoane să se strângă în parc pentru a sărbători fericitul eveniment și mulți dintre cei care au participat au ales să se îmbrace în ținute de gală, asemenea unor veritabili invitați de nuntă. Hyde Park a fost o paradă de rochii elegante, fracuri și pălării poate la fel de spectaculoase ca și cele afișate pe covorul roșu. Toată lumea stătea cuminte pe iarbă, de la copii de 1-2 ani până la bătrânei de 70, fluturând din stegulețe și savurându-și picnicul. De fiecare dată când un oaspete mai popular (Elton John ori soții Beckham) sosea la Westminster, mulțimea exploda în urale. Iar la venirea prinților și a reginei, toată lumea s-a ridicat în picioare și a început să cânte. Se vedea pe fețele tuturor cât erau de emoționați și de mândri să fie britanici, să fie acolo, să se bucure de un eveniment care a acordat publicului și poporului mai multă atenție ca niciodată.

Toată lumea a fost cu ochii pe vreme zile întregi înainte de nuntă pentru că aprilie este, de obicei, luna cea mai ploioasă din an în Anglia. Însă, de data asta, de mai bine de două săptămâni nu căzuse nici o picătură de ploaie și mulți englezi au trebuit să-și ude grădina pentru prima dată în această perioadă a anului. Joi au fost aproape 20 grade și soare de dimineața până seara, iar vineri înnorat și vânt. Nu știu cum ar fi arătat mulțimea de 200.000 oameni sub niște rafale serioase de ploaie, însă norocul a fost de partea noastră. În plus, nu e poveste ce s-a spus despre soarele care a strălucit dintre nori exact în momentul în care Will și Kate au spus ”da”, fie cineva acolo sus știe să controleze vremea cu maximă îndemânare, fie cineva și mai sus chiar îi iubește…

Și câteva fotografii despre cum a arătat Hyde Park pe parcursul zilei:

Sursa foto

Londra în literatură

E de prisos să menționăm că Londra este una dintre metropolele cele mai însemnate și mai pline de istorie din lume, care continuă să fascineze generații întregi de câteva sute de ani. Așa că nu e de mirare că și-a făcut simțită prezența în toate cele șapte arte și că reprezintă o sursă de inspirație pentru numeroși artiști. Rari sunt scriitorii britanici care să nu fi folosit Londra drept cadru pentru măcar unul dintre romanele lor, iar multe dintre acestea sunt capodopere ale literaturii universale.

Charles Dickens este, prin excelență, unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai Londrei. Cele mai faimoase dintre romanele sale se petrec în capitala engleză, pe care o descriu în detalii ample, de la palate regale și viața înaltei societăți până la periferiile sărace și mahalalele întunecate. Oliver Twist, David Copperfield, Bleak House, A Tale of Two Cities (Povestea celor două orașe) și Great Expectations (Marile speranțe) sunt doar câteva dintre operele marelui scriitor victorian care în care Londra a jucat un rol principal. Dickens însuși și-a petrecut mare parte din viață în metropola britanică, iar casa în care a locuit a devenit Muzeul Charles Dickens și poate fi vizitată în Bloomsburry.

Arthur Conan Doyle este creatorul celui mai faimos detectiv al tuturor timpurilor, Sherlock Holmes, și al asistentului său Dr. Watson. Londra lui Conan Doyle este una sumbră și întunecoasă, un oraș care ascunde mistere sinistre și devine scena unor crime fulgerătoare. Celebrele personaje locuiau la numărul 221b pe Baker Street, una dintre cele mai celebre adrese din lume, este astăzi Muzeul Sherlock Holmes, cu un decor victorian foarte bine păstrat.

Peter Ackroyd este probabil cel mai asiduu scriitor al Londrei din zilele noastre, unul din motivele pentru care l-am ales ca subiect al tezei mele de licență. În opera lui, Londra nu reprezintă un simplu cadru al acțiunii, cu devine un personaj principal în jurul căruia se rotește narațiunea. Romanele lui îmbină elemente istorice cu fragmente ale vieții cotidiene și multe dintre lucrările lui de ficțiune și non-ficțiune vorbesc despre cei mai mari artiști ai orașului, scriitorii Oscar Wilde, Charles Dickens, William Shakespeare sau arhitecții Nicholas Hawksmoor, Christopher Wren și John Vanbrugh. A scris inclusiv o biografie a Londrei ca oraș și a Tamisei, pe care BBC le-a adaptat ca documentare de televiziune. Hawksmoor, The Clerkenwell Tales și The Lambs of London sunt cele mai cunoscute romane ale sale.

Dickens, Conan Doyle și Ackroyd sunt cei mai importanți scriitori a căror întreagă operă se învârte în jurul Londrei. Însă, pe lângă aceștia, mulți alți naratori au ales capitala engleză ca loc al acțiunii unor mari romane care au marcat istoria literaturii mondiale. În ordine cronologică, cele mai faimoase astfel de opere de ficțiune sunt:

  • William Makepeace Thackeray – Vanity Fair (Bâlciul deșertăciunilor – 1847)
  • Jules Verne – Ocolul Pământului în 80 de zile (1872)
  • Robert Louis Stevenson – The Strange Case of Dr Jekyll and Mr Hyde (1886)
  • Oscar Wilde – The Picture of Dorian Gray (Portretul lui Dorian Gray – 1891)
  • H. G. Wells – The Time Machine (Mașina timpului – 1895) și The Invisible Man (Omul invizibil – 1897)
  • Virginia Woolf – Mrs Dalloway (1925)
  • T. S. Eliot – The Waste Land (1922) vorbește despre “Orașul ireal”
  • Aldous Huxley – Brave New World (Minunata lume nouă – 1932)
  • P. L. Travers – Marry Poppins (1934) se petrece pe Cherry Tree Lane
  • George Orwell – Nineteen Eighty-Four (1984 – 1949)
  • Salman Rushdie – Satanic Verses (Versetele satanice – 1988)
  • Helehn Fielding – Bridget Jones’ Diary (Jurnalul lui Bridget Jones – 1997)
  • J. K. Rowling – seria Harry Potter (1997-2007) are ca locații Aleea Diagon și Peronul 9 34 din gara King’s Cross
  • Dan Brown – The Da Vinci Code (2003)

Într-un episod următor, Londra în filme.

Umor englezesc (Overheard on River Thames)

Londra, soare cu dinți și vânt puternic. Vaporul înaintează agale pe Tamisa. London Eye, London Bridge, Tower Bridge… Deși nu e un vas de croazieră, vaporul e plin de turiști, înghesuiți pe puntea îngustă și pozându-se de zor. Unul dintre angajații vasului preia microfonul:

Doamnelor și domnilor, bine ați venit la bord! Vă anunțăm că în curând vaporul va accelera considerabil până la o viteză de 15 mile pe oră. Știu că nu vi se pare mult, eu am acasă o mașină care prinde de 7 ori mai mult, poliția locală îmi e martoră. Însă vă spun eu că pentru un vapor înseamnă ceva. Așa că vă rog să nu vă sprijiniți de balustrada de pe punte pentru că nu este un scaun. Dacă ar fi, ar avea perne! Să vă sprijiniți de balustradă ar fi “bloody stupid” (n.r. complet cretin), scuzați expresia! Pentru că, deși suntem în plin centru al Londrei, temperatura apei este de 3ºC. Corpul uman nu poate rezista la această temperatură decât timp de patru minute. Iar nouă ne trebuie trei minute doar ca să întoarcem vaporul. Așa că s-ar putea să nu ne mai obosim deloc până la urmă și să vă lăsăm acolo. Și vă spun eu că în mijlocul Tamisei v-ați simți foarte, foarte… singuri.

Greenwich și Meridianul 0

Londra este genul acela de oraș pe care cu cât îl vezi mai mult și mai des, cu atât îți dai seama cât de puțin îl cunoști și câte îți mai rămân de descoperit. Și, cu toate că mai bine de 90% din populația turistică se regăsește în centrul metropolei britanice, există o zonă de periferie care n-o să înceteze vreodată să fascineze orice vizitator. Este vorba despre Greenwich, cunoscut în întreaga lume pentru Meridianul 0 pe care îl găzduiește, separând emisfera vestică a Pământului de cea estică. Și poate că hoardele de turiști nu s-ar mai îmbulzi să ia cu asalt Greenwich dacă acesta nu ar avea mult mai multe de oferit decât o dungă (imaginară la origine, totuși).

Ca să ajungi în Greenwich, poți să optezi pentru tradiționalul metrou sau ocazionalul double-decker. Însă cel mai spectaculos mijloc de transport rămâne o plimbare cu vaporul pe Tamisa, pornind din Westminster, chiar de lângă London Eye, trecând pe sub London Bridge, Tower Bridge și celelalte poduri superbe ale Londrei, admirând clădirile medievale pe malul nordic al râului și construcțiile futuristice pe cel sudic.

Când cobori apoi de pe vapor, după o plimbare superbă de jumătate de oră, descoperi că Greenwich este plin de monumente arhitectonice impresionante. Old Royal Naval College (Colegiului Maritim Regal), care te întâmpină chiar de pe malul râului, este un ansamblu de clădiri simetric poziționate în centrul unei grădini perfecte, capodoperă a celor mai mari arhitecți britanici ai tuturor timpurilor – Christopher Wren, Nicholas Hawksmoor, John Vanbrugh și John Webb.

Capela, una dintre cele patru clădiri ale Colegiului

Painted Hall, cea mai spectaculoasă sală din întreg ansamblul

Turul continuă cu National Maritime Museum (Muzeul Național Maritim), o clădire spectaculoasă, cu acoperiș de sticlă și formă de navă. Deține o colecție impresionantă de modele de caravele, vapoare, vaporașe, bărci și bărcuțe de diverse dimensiuni, inclusiv o galerie temporară cu bărci de jucărie, de care adulții și copiii vor fi deopotrivă de încântați.

Mirodenii culese de navigatori din întreaga lume

Copii construind bărcuțe de hârtie, pe care ăsta mic le călca apoi în picioare cu maximă nerușinare 😀

Punctul central al întregului ansamblu Greenwich îl constituie Queen’s House (Palatul Reginei), prima clădire Renascentistă a Angliei. Capodopera lui Inigo Jones se remarcă prin câteva elemente arhitectonice deosebite, precum o sală centrală sub forma unui cub perfect și The Tulip Stairs – primele scări sub formă de spirală din Marea Britanie, pe care în mod sigur până și Antonio Gaudi le-ar invidia:

Fotografie clandestină și făcută pe fugă vis-a-vis de semnul ”Fotografiatul interzis”. O imagine mai de calitate găsiți aici.

Parcul Greenwich este una dintre cele mai vechi grădini regale, construit în secolul XV și deschis publicului abia 300 de ani mai târziu. Henry VIII a fost unul din monarhii care au îndrăgit foarte mult acest parc și l-a populat cu căprioare, ai căror urmași încă mai zburdă și astăzi într-o zonă îngrădită a parcului. Aici se găsește și Queen’s Elizabeth Oak (Stejarul Reginei Elisabeta – care este de fapt un castan), în jurul căruia se spune că au dansat Henry VIII și Anne Boleyn. Lui Elizabeth îi plăcea să se joace în acest copac și legenda spune că la poalele acestui castan și-a câștigat Siir Walter Ralegh titlul de cavaler, așternându-și pelerina peste o baltă de noroi peste care regina să poată trece pentru a nu-și murdări pantofii. Dealul din centrul parcului oferă o panoramă încântătoare asupra malului Tamisei și a întregului oraș:

Royal Observatory (Observatorul Regal), cel mai vechi institut științific din Marea Britanie, găzduiește faimoasele Greenwich Mean Time și Prime Meridian, nici mai mult nici mai puțin decât o dungă de câțiva metri, pentru care turiști de toate națiile stau la coadă, înfruntând ploaia măruntă și vântul tăios, doar din dorința de a face o poză cu bătrânul meridian și de a putea spune că s-au aflat cu un picior în emisfera estică și cu celălalt în cea vestică – un sentiment care îți cam gâdilă orgoliul, trebuie să recunosc, dar priveliștea nu este nici pe departe atât de impresionantă pe cât visam toți.

Meridianul 0, echivalentul longitudinal al Ecuatorului, această minunată… dungă

Coadă la meridian 😀

Se pare că așa arată meridianul pe timp de noapte: dunga devine fosforescentă și clădirea alăturată se desface în două. Din nefericire însă, Observatorul se închide la ora 17, ceea ce înseamnă că probabil doar paznicul are ocazia să admire această minune a tehnicii… Eu nu cred până nu văd cu ochii mei! Sursa foto și mai multe detalii aici.

Despre Londra, cu bune şi rele

Tocmai mă gândeam că am fost la Londra de 10 ori de când sunt în Anglia şi nu am scris nici măcar o dată despre ea. Şi asta pentru că Londra e genul ăla de subiect despre care ai putea scrie zile la rând şi tot nu l’ai epuiza. La Londra merg să mă plimb, să vizitez, să socializez, să fac cumpărături, să mai fac un curs, să mă văd cu câte cineva. Dar până să apuc eu să vorbesc despre toate astea, mă gândeam că cel mai înţelept ar fi să atac problema dintr’un unghi turistic, şi anume: se merită oare să vizitezi Londra?

Recent, am tot dat peste articole în care lumea se plânge că Londra e prea scumpă în comparaţie cu Parisul, de exemplu, că metroul e prea lent, că mâncarea e prea proastă şi costisitoare, cazarea mult prea scumpă pentru condiţiile pe care le oferă… Da, Londra este toate astea, ba chiar mai rău, şi anume:

Londra este mare. Prea mare! Dacă Londra ar fi o ţară, ar fi a 9-a din Europa ca populaţie*. Vă daţi seama ce înseamnă asta, un oraş cât o ţară?! Metropolă sau aglomeraţie urbană sunt pur şi simplu nişte cuvinte nedrepte pentru a descrie Londra! Iar gândul de a vizita un oraş care este atât de vast încât nici dacă ai locui acolo o viaţă întreagă nu ai ajunge să’l cunoşti cu adevarat este destul de dezarmant pentru orice potenţial turist. *Nu’mi amintesc unde am citit treaba asta, dar Wikipedia susţine că la cele 12-14 milioane de locuitori ai Londrei ca arie metropolitană, este undeva între Kazakhstan şi Grecia, adică a 13a din Europa.

Londra este scumpă. Să luăm un exemplu concret: transportul. Un abonament zilnic de metrou pentru zonele 1-2 (unde se găsesc mai toate obiectivele turistice) este £7.20, iar dacă circuli în afara orelor de vârf £5.60. Nu e neapărat exagerat de mult, căci te aştepţi oricum să plăteşti ceva pentru transport într’o capitală europeană (care nu e Bucureşti). Dar câţi turişti se cazează oare în zonele 1-2 şi câţi au privelişte către Big Ben când deschid fereastra hotelului? Aşadar, dacă ai cazare în zona 4, de exemplu, şi plăteşti un bilet de metrou cash, te costă £4.00 (iar un abonament zilnic £10.00). Cifre care te sperie puţin dacă le adaugi la cele £17.95 cât costă o plimbare în London Eye (sau £16.15 cumpărat în avans), £12.00 o plimbare pe Tamisa, £17.00 intrarea în Turnul Londrei, £22.50 la Madame Tussaud’s, £16.00 la acvariul Sea Life, £16.50 la London Zoo… Există, bineînţeles, variante puţin mai ieftine, cu bilete cumpărate în avans şi grupate pentru mai multe atracţii turistice, dar difereţele nu sunt chiar atât de mari.

Londra este murdară şi gri. Deşi centrul şi în principiu zonele 1-2 sunt curate şi îngrijite, restul Londrei este o cu totul altă poveste. De la murdar la mizerabil, ai şansa să întâlneşti cele mai diverse peisaje pe care ţi le poţi imagina. Iar Tamisa e veşnic tulbure şi de’a dreptul cenuşie, atât în inima oraşului, cât şi la periferie. Pe cât e de frumoasă Londra în vederi, pe atât poate fi de dezamăgitoare în realitate.

Londra este plină de imigranţi şi agasată de turişti. Dacă te plimbi prin Londra, ai şansa să auzi până şi cele mai dubioase limbi ale lumii, dintre care engleza este probabil ultima care îţi va trece pe lângă urechi. Este atât de plină de turişti, încât efectiv nu ai loc să mergi pe trotuar, mai ales prin zone precum Westminster şi, chiar mai rău, Oxford Street, paradisul cumpărăturilor, unde eşti izbit din toate colţurile de turişti căscaţi cu sacoşe imense atârnate de toate membrele. În plus, dacă te depărtezi puţin de centru, ai şansa să ajungi în locuri colorate spre foarte colorate. Nu ştiu dacă v’aţi regăsit vreodată în situaţia de a vă afla într’o ţară europeană şi de a constata ca sunteţi singura persoană albă dintr’un întreg vagon de metrou. Nu sunt rasistă, dar e imposibil să nu te uimească asemenea lucruri.

Londra nu este ceea ce pare. Sau cel puţin ceea ce credem noi că este până să ajungem acolo. De exemplu, Big Ben. Ştim toţi că este un turn cu ceas, că face parte din clădirea Parlamentului şi că se oglindeşte frumos pe malul Tamisei. Doar e unul dintre cele mai vestite monumente din Europa şi poate din întreaga lume, nu? Când am văzut pentru prima dată Big Ben-ul, eu m’am uitat în jur nedumerită, în speranţa că poate nu văd bine şi că adevăratul Big Ben este pe undeva prin preajmă. Şi asta pentru că el măsoară de fapt 96.3 metri (cu tot cu fundaţie) şi are 16 etaje, deci e pur si simplu un bloc mai înalt. Iar când reuşeşti să’l prinzi pe tot într’o poză chiar şi dacă te afli de partea cealaltă a străzii, nu poţi să nu te întrebi: Asta’i tot?! Un alt exemplu: Buckingham Palace. Magnificul palat al Reginei. E urât, al naibii de urât, o clădire fără nici un stil, fadă şi lipsită de culoare, cu excepţia unor statui aurii şi lucioase aşezate strategic de cealaltă parte a porţilor. Dezamăgitor e puţin spus!

Iar acum să vă spun şi de ce se merită într’adevăr să vizitezi Londra, în ciuda celor scrise mai sus.

Londra este mare, dar toate punctele-cheie sunt concentrate pe o zonă restrânsă. Mai mult decât atât, dacă e vreme bună, poţi foarte uşor să te plimbi pe jos între toate obiectivele turistice. În plus, ai oricând opţiunea de a te urca într’un double-decker şi de a admira peisajul de la etaj.

Londra este scumpă, dar multe lucruri sunt gratis. Intrarea la cele mai importante muzee este gratuită. National Gallery, National Portrait Gallery, Tate Modern, Tate Britain, Museum of Science, Victoria and Albert Museum – sunt toate unele dintre cele mai mari muzee din lume şi nu te costă nici măcar o liră. În plus, atracţii precum schimbarea gărzilor de la Palatul Buckingham şi de la Palatul Gărzilor de pe Whitehall sunt gratuite şi accesibile oricui.

Londra este murdară şi gri, dar poate fi impresionant de verde. Orice ar spune unii, centrul Londrei e impecabil de curat şi dichisit. În plus, Londra e plină de parcuri, unele dintre ele imense şi foarte îngrijite, pline de o iarbă verde timp de 12 luni pe an (pe care ai voie să calci, sic!) şi unde găseşti cele mai simpatice veveriţe cu putinţă, care vin să’ţi şi ciugulească din palmă.

Londra nu e deloc ceea ce pare, dar are propriul ei farmec. Şi culmea e că farmecul constă în lucruri mai degrabă mărunte, cum ar fi cam toate clădirile din oraş, care au majoritatea o înălţime uniformă de 4-5 etaje şi par să fie toate diferite, dar se armonizează într’un mod aproape inexplicabil. În plus, Big Ben este mic, dar e frumos, cu tot auriul cu care e împodobit. Iar dacă se întâmplă să’l prinzi într’o zi însorită, nu’ţi mai vine să’ţi iei ochii de la el! Iar Buckingham Palace, al naibii de urât şi cu toate statuile lui de prost gust, e ceva ce nu poţi să ratezi: pare atât de pustiu şi liniştit, cu gărzile lui nemişcate şi sobre, iar contrastul cu mulţimea furibundă de turişti aflată de cealaltă parte a porţilor e ceva fascinant. Iar Tower Bridge, altă faimoasă atracţie, este cu siguranţă unul dintre cele mai frumoase poduri din lume (să vă mai spun că până şi în ziua de azi se mai ridică să lase vapoarele să se strecoare pe sub el?).

O să mai scriu despre Londra, mai am in continuare multe de zis, dar acum nu mai am timp decât de o ultimă concluzie. Londra trebuie văzută, aşa cum e ea, cu bune şi rele. Şi să fim serioşi, dintre toţi cei care au vizitat Londra, aţi auzit pe cineva spunând că îi pare rău să fi văzut capitala Marii Britanii?!