Amintiri din călătorii

De la Tomata am primit o leapșă tare faină și, deși mi-a luat aproape o lună să o onorez, sper să fi meritat așteptarea. Leapșa cere să adun într-un post cele mai frumoase poze pe care le-am făcut în călătoriile mele, numai bune de tăiat respirația oricărui privitor.

Am să încep, cum era poate de așteptat pentru cine mă cunoaște câtuși de puțin, cu Lisabona văzută de la înălțime:

Apus de soare la Cabo da Roca, cel mai occidental punct al Europei continentale:

Porto, un oraș care mie mi se pare ireal de frumos:

Apeductul roman din Evora, într-una din pozele cele mai reușite din colecția mea:

La Barcelona, în Park Guell, am prins un grup de copii de grădiniță veniți să facă poze cu clasa și erau incredibili de drăgălași:

Big Ben pe Tamisa:

Camden Market, unul din locurile mele preferate din Londra:

Poză de la Warwick Castle, Anglia (Nu călcați iarba, dragonul doarme sub ea):

Stratford-upon-Avon, orașul lui Shakespeare, și un apus de soare de februarie pe râul Avon:

Vedere de pe Domul din Milano:

Edinburgh, probabil cel mai frumos loc pe care l-am văzut vreodată:

Wroclaw, orașul podurilor…

… și al piticilor:

Cișmigiu de Paști:

Arthur Verona, București:

Micul Monstru din Brașov, fotografiat în acel moment special al zilei când s-a sinchisit să deschidă ochii:

Sibiu în prag de seară:

Și mă opresc aici pentru că altfel nu mai termin niciodată…

Despre cum şi’a auzit Barbie numele pe aeroport

… şi cum era să piardă avionul căscând gura la el.

Era chiar în ziua în care plecam la Milano. Am ajuns la aeroport în graba mare, deşi aflasem pe drum cum că ar avea o oarecare întârziere de o oră. Mereu am considerat ca pot să stau liniştită abia după ce termin toate formalităţile de îmbarcare, nu ştii niciodată ce fel de evenimente neprevăzute pot interveni.

Când am ajuns pe Băneasa, tipa de la check-in ne’a spus pe un ton preocupat: “Grăbiţi’vă că are întârziere!” (ce contradicţie de termeni, nu?). “Grăbiţi’vă voi”, intenţionam să le spun, dar am ridicat nepăsătoare din umeri. Nu ne’am grăbit, că n’aveam de ce. Iar când au anunţat poarta de plecare, nu ne’am bulucit peste lumea care se înghesuia în faţă, că tot n’aveam de ce. Dat fiind că aeroportul Băneasa nu are decât patru porţi şi e mai mic decât Gara Obor, nu prea se mai înţelegea cine la ce coadă stă, deşi noi ştiam clar că în faţa noastră nu se află decât poarta adecvată.

După câteva minute de aşteptat în spatele mulţimii furibunde, mare ne’a fost mirarea când simţul nostru auditiv, de obicei destul de modest, a detectat nişte nume familiare (poate prea familiare) răsunând din difuzoare şi răspândindu’se peste tot aeroportul: “D.B.* şi Ene Irina sunt rugate să se prezinte de urgenţă la poarta 4”. După care a urmat un bis.

E inutil să mai detaliez cu câtă dificultate ne’am strecurat prin mulţimea care nici de’a naibii nu vroia să se clintească un centimetru măcar, de teamă ca nu cumva să nu mai prindă locuri în avion şi să trebuiască să călătorească în picioare! (Acum pe bune, de asta le e lor frică de fapt?!). Timp în care toţi pasagerii avionului ne înjurau de zor, pentru că deveniserăm subit ultimul impediment în calea mult-aşteptatei decolări. Ce sentiment înălţător să depindă atâta lume de tine! 😀

*D.B. este inclusă în programul de protectie a martorilor, aşa că se va bucura de anonimitate deplină.

Despre Milano (partea II)

Bucata a doua, despre oraş, shopping, mâncare şi oameni

Pentru că nu ne făcuserăm temele pentru acasă şi nu ştiam decât cateva lucruri vagi despre ce e de văzut în Milano, sâmbătă nu am făcut decât să rătăcim pe străzi şi prin magazine, atracţia este fantastică, trebuie să recunosc. Am reuşit totuşi să ajungem la Castelo Sforzesco, un loc foarte frumos şi prea plin de muzee (pe care nu am avut răbdarea suficientă să le acoperim în întregime). Am văzut Pinacoteca şi Muzeul de Mobilă, după care am fugit înapoi spre centru – unde ne rămăsese gândul la magazinul Botega Verde :D. Duminică am studiat atent harta şi ne’am propus să acoperim totuşi măcar câteva din multele obiective turistice importante, aşa că am făcut la pas tot parcul Sempione (unde am văzut zeci de alergători care nu păreau să sufere de frig în pantaloni scurţi/colanţi şi cu picioarele în zăpadă), am trecut pe la Pinacoteca di Brera (unde nu am intrat pentru că, să fim serioşi, eu sunt totuşi o Barbie, ce aş putea să înţeleg din arta renscentistă?!), apoi pe lângă Scala şi biserica Santa Maria delle Grazie (unde nu am văzut nici Cina cea de Taină pentru că era doar cu rezervare şi nu am mai găsit locuri de până să plecăm din Bucureşti). Ce om naşpa sunt, nu? Nu tu da Vinci, nu tu Caravaggio, nu tu Tiziano… Deşi am promis că o să mă întorc fix pentru ei când oi avea cam 40 de ani aşa şi voi reuşi să simt şi eu renascentismul . În plus, nu am avut nici timp, Milano înseamnă de mii de ori mai mult decât Domul, aşa că oricune vrea să’l viziteze ar avea nevoie de măcar 4-5 zile.

Şi că tot vorbeam de Dom, este impresionant! O imensitate, în buna tradiţie a megalomaniei catolice, ceva de nedescris. Mie mi’a amintit într’un fel de Sagrada Familia, cel puţin la exterior, pentru că în interior arată ca orice catedrală, însă, evident, supradimensionată. Am urcat şi pe acoperiş, unde este absolut superb, şi am descoperit aici terasa pe care îmi închipuiam că o s’o întâlnesc şi sus pe Sagrada Familia (unde nu era decât un soi de poduleţ îngust, dar cu o privelişte care merita tot efortul). Domul are aşadar o terasă imensă (şi plină de turişti), de care insă n’am apucat să ne bucurăm pe deplin pentru că am ajuns aproape de ora de închidere.

Despre magazine ar fi inutil să povestesc, pentru că asemenea lucruri trebuiesc simţite (mai ales în perioada soldurilor!). E o întreagă frenezie, apocalipsa shoppingului, străzile erau pline ochi cu oameni cărând sacoşe şi sacoşele cu cele mai variate branduri. Nu vă pot descrie cum arată Zara de pe Vittorio Emanuele, e mai luxoasă decât Prada, cu un candelabru imens la intrare pe care Ceauşescu sigur şi l’ar fi dorit pentru Casa Poporului! M’aş fi simţit în paradis dacă aş fi putut să cumpăr tot ce găseam în cale, dar m’a împiedicat raţiunea (ştiind că urma să plec din România pentru o perioadă mai lungă şi kilogramele de cală sunt limitate). Concluzia ar fi că să faci shopping la Milano nu e un snobism, ci o investiţie. Snobism ar fi poate să mergi la Milano doar pentru shopping, când sunt atâtea de văzut şi de făcut.

Mâncarea italiană este delicioasă, cum probabil ştie toată lumea. Pizza e altfel decât o găseşti la noi şi îţi vine şi să lingi farfuria după ea. Au nişte prăjiturele şi produse de patiserie care arătau atât de bine că’ţi era şi milă să le atingi, iar gelato aş fi mâncat în continuu (mi’ar fi trebuit o săptămână să încerc toate aromele). Era cam frig să mănânci îngheţată pe stradă, cu o mână ţineam cornetul şi cu cealaltă mă ştergeam la nas, dar era atât de bună, doamne! Nu, nu am găsit paste în suc de sepie, aşa că m’am limitat la nişte simple tagliatele milanese. Mâncarea la restaurantele din centru era foarte costisioare, mai ales dacă ai fi ales şi antipasti, felul unu, felul doi şi desert (deşi probabil ai fi crăpat pe parcurs). Mi’ar fi plăcut să găsesc un restaurant mic de familie, cum erau şi în Lisabona, cu mâncare accesibilă şi gustoasă, însă ca turist e foarte greu să dai de asemenea locuri pe care mai mult localnicii de cunosc.

Italienii mi’au plăcut mult. Milanezii, mai precis. Aici cred că am văzut cei mai bine îmbrăcaţi oameni de până acum. Toate hainele pe care le purtau arătau superb pe ei, cu mult bun gust chiar şi când mergeau la alergat. Nu purtau cine ştie ce firme sau logo-uri opulente, totul era discret şi foarte frumos, indiferent de vârstă sau sex. Bărbaţii italieni, deşi cam scunzi pentru idealurile mele înalte, sunt foarte stilaţi, toţi cu paltonaşe şi fulăraşe la gât, dichisiţi până’n vârful unghiilor şi care nu ratau nici o femeie care trecea pe stradă. Te scanau din cap până’n picioare şi strigau “Ciao bella!” în gura mare, chiar şi din maşină. Iar italiencele sunt urâţele, însă bine îmbrăcate şi aranjate chiar şi la primele ore ale dimineţii. Femeile trecute de prima tinereţe nu ieşeau din casă fără blana de mouton doré şi make up-ul perfect aplicat, chiar şi când îşi plimbau căţelul (mai ales că mai intrau şi prin Zara cu tot cu patruped). Milanezii sunt cosmopoliţi, le place să fie în pas cu moda, să iasă în oraş, să’şi trăiască viaţa.

La ora 21.00 se închide cam ultimul magazin, majoritatea chiar şi mai devreme, iar până la 21.30 nu mai vezi pe stradă decât câţiva turişti rătăciţi. Nu ştiu ce fac italienii în casă de la ora asta, gătesc paste, fac sex, se uită la meci, cert e că oraşul se pustieşte brusc. Iar in dimineţile de weekend abia după 11-12 ies la aer, cel puţin duminica turiştii sunt singura populaţie activă. Băncile, instituţiile şi magazinele mai mici au pauză de masă de cel puţin o oră şi jumătate în timpul zilelor de lucru, iar unele dintre ele se deschid abia marţea, lunea face parte din weekend doar!

Despre Milano (partea I)

Post din două bucăţi. Aşadar, bucata a-ntâia, despre drumul spre Milano şi transportul în comun

După ce am luat biletele pentru Milano, au existat nişte voci de oameni sfătoşi care mi’au zis că am făcut o mare greşeală. Că la Milano nu e de văzut decât Domul şi că oraşul e pustiu şi că metroul nu circulă decât pănă la 9 seara. Şi că o să mă plictisesc maxim şi că efectiv n’ai ce face. Şi că ce caut eu acolo?! Aşa că am pornit la drum fără aşteptări prea înalte, mi’am zis că dacă oraşul e urât, mă pot cufunda în… shopping!

Dat fiind că am decolat cu o oră întârziere (despre care sper să detaliez curând), am ajuns la Bergamo pe la 16.00. De acolo există un autobuz care te lasă fix la Gara Centrale în Milano în mai puţin de o oră. Însă ghinionul a făcut ca meteorologii să aibă dreptate când au avertizat că o să plouă/ningă torenţial toată după-amiaza. Iar drumul spre Milano nu a durat o oră, cum era prevăzut, ci 4! Şi asta nu până la Gara Centrale, ci până la prima staţie de metrou de la intrarea în oraş, că altfel s’ar fi prelungit cu cel puţin incă 3 ore. Cert e că autostrada semăna izbitor de tare cu mioriticul DN1 la oră de vârf, nimic spectaculos. După vreo 2 ore în care n’am străbătut nici 20 din cei 50 km până la Milano, italienii din autobuz au început să se agite. Se auzeau “eee eee”-uri din toate părţile, lumea părea să nu mai aibă răbdare, foame şi setea ne chinuiau pe toţi, aşa că a pornit o întreagă dispută (care nu era decât discuţie, deşi iniţial am zis că or să se ia la bătaie) între italienii de la parter şi cei de la etajul autobuzului. “Ma che faciamo qui eee?” “Andiamo eee!” şi tot aşa, până s’a îndurat şoferul să ni se adreseze. În italiană, cum altfel, deşi au existat voci care să urle “English, please”. Eee! Ar fi fost hilar dacă nu ar fi trecut 7-8 ore de când mâncaesem ultima dată…

Abia pe la 9 seara am ajuns la metrou. Cum nu ştiam decât numele străzii unde se afla hotelul, am petrecut o jumătate de oră în faţa hărţii de la metrou ca să ne prindem unde ar trebui să ajungem (noroc cu indexul alfabetic). Cert e că Milano este imens, enorm, cel mai mare oraş în care am pus piciorul până acum. Iar reţeaua subterană este ceva incredibil, au nu ştiu câte linii de metrou care se bifurcă şi se intersectează cu tot atâtea linii de tren subteran. Avantajele sunt că acoperă absolut tot oraşul şi circulă foarte bine, la intervale relativ scurte (deşi tot nu’mi pot explica cum de până şi trenurile subterane au întârzieri), iar dezavantajul e că este incredibil de prost semnalizat. Sau mai bine zis, nici măcar nu este semnalizat. Pe peron nu vezi absolut nici un indicator spre celelalte linii de metrou şi ne’a luat minute bune să găsim pasajele spre linii. Aveam de schimbat doar 3 metrouri/trenuri şi am reuşit performanţa să coborâm pe vreo 7-8 peroane doar ca să ne dăm seama că nu suntem pe drumul cel bun. Iar un alt lucru dezamăgitor este starea incredibil de mizerabilă în care se află staţiile şi trenurile care acoperă zonele de periferie. Mormane de gunoaie pe peron şi în metrou, absolut înfiorător, ţi’era şi frică să treci pe acolo pe timp de noapte.

Iar când am ieşit la suprafaţă, după lungi rătăceli subterane, am aflat că mai sunt şi alte locuri pe lumea asta care arată la fel de rău ca Bucureştiul când se topeşte zăpada. Fleşcăraie este cuvântul. Până la glezne este nivelul. Deci nimic spectaculos şi de data aceasta. Spectaculos a fost însă când am ieşit sâmbătă dimineaţa din hotel şi am constatat că toată fleşcăraia efectiv se evaporase în doar câteva ore. Străzile erau perfect uscate! Probabil din cauza sistemului de canalizare şi a felului în care sunt înclinate trouarele către scurgerile care se întind de’a lungul străzilor. Mie mi s’a părut absolut minunat!

Hotelul nostru, deşi deloc arătos pe dinafară sau pe dinăuntru deopotrivă, era la doar 30 minute de mers de Dom, iar drumul era şi foarte plăcut (probabil singurul motiv pentru care aş recomanda acest hotel). Transportul în comun este accesibil în Milano, doar 1 euro biletul, dar tot nu se compară cu bucuria de a sta în centrul oraşului. Dacă la hostelul din Barcelona ne’am delectat cu un adevărat festin la micul-dejun (pe care nu’l voi uita cât voi trăi), italienii s’au dovedit a fi hilar de zgârciţi. Mititelul-dejun consta într’un cornuleţ, două feliuţe de pâinică prăjită, un gemuleţ, un untuleţ, o cafeluţă de la automat şi un suculeţ. Numai diminutive de la prima până la ultima îmbucătură. Iar într’una din dimineţi, când a stat patronul cu noi, ne’a şi întrebat “coffee or juice”, ca să evite prea multă risipă pentru gurile noastre. Uimitor a fost că tot acest mititel-dejun s’a dovedit a fi mai săţios decât ne aşteptam şi ne’a ţinut de foame mai multe ore decât prânzul la restaurant.

Tot la capitolul transport, Milano e foarte drăgut de parcurs şi pe bicicletă, aş zice eu (deşi n’am încercat). Bicilete găseşti oriunde şi sunt ieftin de închiriat, iar localnicii le folosesc foarte des în timpul săptămânii. În plus, milanezii preferă şi scuterele, cu care se pot strecura foarte uşor în traficul destul de agitat la orele de vârf.

Urmează partea a doua, despre oraş, shopping, mâncare şi oameni.

Iar acum bonus: Harta mijloacelor de transport în comun. Beat that!