Conform planului

Lumea zice că…

La 19 ani termini liceul, dai BAC-ul şi intri la facultate. În ultimul an îţi găseşti un job stabil, într’o companie unde avansezi încet, dar sigur, faci carieră. Apoi pe la 22-23 ani începi un master, nu contează că nici măcar nu te interesează domeniul, hârtia pe care o primeşti peste alţi 2 ani este importantă. Pentru că, nu’i aşa, toată lumea în ziua de azi e absolventă de master! Pe la 25 ani te căsătoreşti, nu neapărat din dragoste, dar nu e bine nici să rămâi ultimul celibatar din gaşcă. Nuntă mare la care inviţi toate neamurile, chiar şi pe cele pe care nu le’ai văzut în viaţa ta, felicitările, masa şi dansul se întind până la ziuă, iar luna de miere ţi’o petreci în Grecia. Peste vreun an faci primul copil, iar după maxim 6-7 ani îl mai faci şi pe al doilea, asta doar dacă finanţele îţi permit, e greu să creşti doi minori în ziua de azi. Concediul de vară ţi’l petreci la Mangalia, iar de Paşti mergi în vizită la naşi. Şi de Crăciun. Şi de Sfânta Maria. Pe la 65 ani ieşi la pensie şi peste alţi 10 îţi dai duhul.

M’am săturat să aud toate astea. Să mi se reproşeze că în loc să fac masterul, acum stau degeaba. Că mi’am lăsat serviciul să plec în lume. Că plec într’o ţară unde nu cunosc pe (aproape) nimeni, că fac ceva care nu are vreo legătură cu studiile mele superioare. Că nu ştiu niciodată unde o să fiu anul viitor pe vremea asta. Că nu cred în căsătorie şi că nu văd nimic rău în a avea chiar şi o droaie de copii fără un inel pe deget.

Viţa nu decurge mereu conform planului. Mai ales când planul este atât de ridicol încât am ajunge toţi să trăim aceeaşi viaţă… Cine are nevoie de un plan când poţi, pur şi simplu, să trăieşti?

Mno…

Sunt unele momente în care îmi vine efectiv să bag capul în borcanul cu Nutella. Asta în special după vreo 2-3-4 zile în care am rezistat eroic cu doar 3 mese şi 2 fructe, întocmai ca un om civilizat. Iar după ce cad în păcatul lăcomiei şi alunec uşor către prăpastia orgiei calorice, nu’mi vine decât să mă aşez în pat şi să oftez. Eventual cu perna peste ochi, departe de această lume crudă unde există prea multă ciocolată care te pândeşte pe la colţuri, doar-doar aşteptând să fie devorată…

Poate că e ceva suspect undeva în creierul meu, dar mă simt mai plină de energie şi mai motivată să fac sport şi să ard, aşadar, mai multe calorii, în zilele în care mănânc „ca o vrăbiuţă” şi abia am ce arde (asta exceptând, bineînţeles, rezervele proprii care sunt mai ceva decât sacul fără fund din poveste). Iar atunci când am parte de festinuri elefantice şi remuşcările ar trebui să mă târască direct pe podea făcând abdomene, eu mă aşez comod cu laptopul în braţe să’mi ţină de cald.

Mno, chiar n’am nici un mesaj de transmis cu postul asta, n’am vrut decât să vedeţi cum e să trăieşti în mintea mea.

Pentru toate lucrurile care vor rămâne nespuse

Mulţi dintre cei care mă citesc şi nu mă cunosc îşi închipuie că eu chiar sunt (o) Barbie. Că sunt expansivă şi că îmi place să fiu în centrul atenţiei. Că sunt egocentrică şi că monopolizez toate discuţiile. Că nu’mi tace gura şi că vorbesc precum scriu – adică mult, interminabil poate. Că port ojă fuchsia şi că nu respir fără lipgloss.

Şi cine mă cunoaşte rămâne surprins că nu folosesc (aproape) niciodată ojă şi că balsamul incolor de la Nivea e cam tot ce văd buzele mele. Că sunt de fapt introvertită şi că ascult mai mult decât vorbesc. Că’s foarte calmă şi că deloc nu’mi place să simt toate privirile aţintite asupra mea. Că sunt mai pesimistă decât las să se vadă şi că mi’e tare teamă că mi’am ratat viaţa prin deciziile pe care le’am luat cândva.

Şi ca să vă faceţi o imagine şi mai completă, ar trebui să menţionez că sunt mioapă şi că port ochelari. Am 1.72 m, gleznele mi’a prea subţiri şi mâinile prea lungi. Dar am picioare mişto şi mă îmbrac chiar fain. Port mărimea 36 la pantaloni şi rareori spun ce număr am la picior, dar mă autointitulez Big Foot. Am mai puţine kilograme decât o cere înălţimea, dar mi se pare tot timpul că sunt grasă. Sunt obsedată să mănânc sănătos şi am remuşcări de fiecare dată când nu o fac. Colecţionez cercei hand-made, îmi plac tricourile cu mesaje şi sunt înnebunită după poşete. Ador să fiu turist şi îmi place să merg cu trenul, cu avionul şi cu maşina. Strâng vederi şi hărţi de peste tot pe unde mă duc şi nu trece zi în care să nu visez la o nouă călătorie. Toate iubirile mele sunt imposibile şi îmi place la nebunie tequila, pe care o beau schiar şi fără  lămâie.

Acum ştiţi ce e de ştiut.

Momente şi momente

Sunt momentele acelea când cuvintele pur şi simplu curg şi ai putea să vorbeşti sau să scrii despre orice subiect cu putinţă, fie el şi exploziile solare sau teorema lui Pitagora. Sunt momente pe care simţi că vrei să le trăieşti fără oprire, de care nu te’ai mai sătura vreodată.

Apoi mai sunt şi momentele în care te năpădesc zeci de gânduri şi idei, dar cuvintele se încăpăţânează să se ascundă şi nu reuşeşti cu nici un chip să le legi între ele. E frustrant să ai atât de multe de spus, dar să nu poţi, e ca şi când ai vrea să alergi, iar picioarele refuză să se urnească din loc.

Şi mai sunt şi acele momente când mintea îţi spune ceva, iar cuvintele altceva. Te vezi prins între o emisferă şi cealaltă, fără cale de scăpare şi vrei să urli, să te zbaţi, să spargi farfurii! Dar nu poţi decăt să taci…

Cred că nu’ greu de ghicit ce fel de momente trăiesc eu de la un timp încoace. Dar va trece.

Vacanta e atunci cand stai degeaba

Asta  e ultima mea revelatie. Cred ca n’am mai avut vacanta de cand am terminat liceul, acum am asa de multa ca nici nu stiu ce sa fac cu ea! Multa insemnand 2 saptamani! Ah, si prima aproape ca a trecut… Am fost prin toate magazinele din Romana, Plaza si Baneasa Shopping Shitty (unde exista Pimkin, pe langa alte chestii interesante!), am batut recordul de vanatai pe bicicleta, am fost la un film cu Marilyn Monroe… A, si m’am jucat cu plastilina cu nepoata’mea, dupa care l’am colorat pe Sponge Bob. Cred ca devin adult…

Dat fiind ca momentan nu mai sunt in stare sa scriu ceva interesant, o sa ma retrag din spatiul virtual si o sa fug la mare pentru cateva zile. Fuga este, evident, doar o figura de stil, pentru ca n’o sa fac decat sa stau cu burta la soare 😀

A, si nepoata’mea:

Ce tot ciripeşte lumea asta?

Mess am, că nu mai trăieşte nimeni fără de mulţi ani de zile, uneori te ţine în viaţă mai mult decât oxigenul. Hi5 am, că nu poţi fi cu adevărat cul fără câteva poze prin care să le arăţi cunoscuţilor şi necunoscuţilor unde ai ajuns tu în viaţă. Facebook mi’am făcut în Portugalia pentru că tot globul pământesc are şi altfel nu poţi să rămâi în contact cu restul lumii. În plus, Facebook e şi foarte tru. Nici Picasa nu’mi lipseşte, că doar îmi place să fac poze şi am văzut şi câteva locuri de merită fotografiate pentru eternitate, aşa că firesc ar fi să unesc poza cu locul şi să iasă… galeria. Flickr tot la asta e bun, însă e în paragină de multă vreme. Shelfari este şi el pe listă, că doar e foarte util când vine vorba de contorizat cărţi, mai ales că senilitatea va sosi şi ea într’o bună zi. De blog nu mai zic, că se vede cu ochiul liber că nu duc lipsă de o asemenea unealtă de comunicare, fără de care ceea ce scriu eu aici nici nu ar mai fi posibil.

Un ochi mai avizat şi mai perspicace de la natură ar sesiza de îndată ce lipseşte cu neruşinare din lista de mai sus. Twitter, domne, Twitter! D’ăsta chiar n’am! Mi’a luat ceva până să mă prind cu ce se mănâncă ciripeala asta şi am făcut multe ture prin microblogosferă până să mă luminez cât de cât. Dar ce n’am înţeles eu nici până în sfânta zi de azi (care nu ştiu cât de sfântă e ea de fapt, da’ aşa sună mai plastic) care este adevăratul lui scop, menirea lui supremă pe acest pământ?

Că îi satisface omului nevoia de a spune cip-cip-cip la intervale mai mult sau mai puţin regulate? Că îţi oferă ocazia să te exprimi în păsărească în orice secundă te’ar cuprinde pe tine dorul de un croncănit sau un măcăit scurt, după caz? Oamenii se trag din maimuţe sau din păsări?!

Eu tot nu înţeleg. Însă recunosc pe deplin valoarea de trend a Twitter-ului şi ca un culăr sârguincios ce sunt, am început chiar să mă şi întreb: mie oare chiar îmi trebuie Twitter ca să ţin pasul cu civilizaţia? Aşa că supun atenţiei domniilor voastre una bucată poll, la care rog a se răspunde cu maximă seriozitate, dat fiind că onoarea unui culăr e în joc!

Încotro?

Home is where your heart is, se zice şi nimeni n’a îndrăznit vreodată să conteste. Dar ce te faci când inima ţi’e atât de uşuratică încât se dăruieşte când unuia, când altuia (despre oraşe este vorba, se înţelege), fără să gândească măcar? Când face atâtea promisiuni deşarte, cum că “doar pe tine te iubesc”, “la tine mă voi întoarce mereu” sau chiar că “sunt doar a ta”. Şi nici ea nu mai ştie pe unde să scoată cămaşa de cât de multe iubiri răpitoare a avut…

Şi, în loc să te întrebi unde ţi’e oare casa, nu te mai macină decât un gând deznădăjduit: pe unde mi’o mai umbla mie inima? Pe ce străduţă o mai hoinări, prin ce mare sau ocean şi’o mai scălda picioarele sau prin ce nisip o mai căuta pietricele? Cine să mai ştie oare?…

***

Şi până mi’oi găsi eu oraşul visurilor, am de mulţumit mai întâi Lămâiei şi oraşului fierbinte pentru proaspătul interviu şi pentru mai vechiul top al celor 10 care ar trebui in orice top.

Şi o veste bună pentru fanii literaturii portugheze şi nu numai: vine Antonio Lobo Antunes la Bucureşti! 😀 Îşi lansează volumul Ordinea naturală a lucrurilor la Cărtureştiul din Arthur Verona, miercuri după’amiază. Zice şi Metropotam aici. Eu abia aştept să’l văd, mai ales că a fost cât pe ce să ajungă în România încă de anul trecut, însă a fost anulat totul în ultimul moment.

Pe mine doar ce m’a cuprins o adâncă mâhnire metafizică pentru că am constatat subit că la unul din cursurile la care nu am fost eu tot semestrul (mai exact, nu am dat pe la nici un curs, sunt un student rebel) s’a vorbit chiar despre Saramago. Un semestru întreg! O să’mi şterg lacrima din colţul ochiului şi o să’mi fac promisiunea pe care oricum mi’o fac zilnic: data viitoare nu mai ratez nimic în viaţă. După care mă întorc la ratările mele cotidiene…

Ce te faci când nu mai ştii ceea ce vroiai să spui după ce urma să spui ceea ce ai spus deja?

Păi nu ştiu ce te faci tu, că eu, deşi păţesc asta des, tot n’am reuşit să descopăr vreo soluţie viabilă pentru lapsusurile astea ocazionale care par să’ţi pună neuronii în poziţie de pe locuri-fiţi gata-stop şi e prea posibil să fie fără de leac sau poate că se vindecă cu mătrăgună, cine ar putea şti oare, că dacă a încercat cineva până acum varianta cu mătrăguna, probabil că deja nu mai este printre noi să ne prezinte rezultatele experimentului care, cel mai probabil, s’a soldat cu victime colaterale, adica şi de partea experimentatorului, care, se înţelege, probabil că a dat vreun colţ, poetic şi plastic vorbind, dar şi de partea mătrăgunei, pentru că, de ce să nu încercăm să ne punem şi în locul boabelor veninoase care, la o adică, aşa s’au născut ele pe lumea asta, pline de otravă, a cui e vina că trebuie să apară vreun temerar în căutarea gloriei eterne şi să’şi încerce norocul fix cu mătrăguna care, vorba ceea, e şi ea o plantă fără de noroc, de care lumea fuge ca de necuratu’, deşi ea tot ca orice buruiană trăieşte pe acest pământ, din acelaşi proces de fotosinteză dătătoare de oxigen muritorului de rând, care, se ştie, fără de aer nu ar mai putea face umbră pământului, precum şi fără de soare, pentru că, nu ştiu dacă v’aţi gândit la asta până acum, dar acolo unde soare nu e, nici umbră nu e, pentru că nu ar avea cum să fie, fizic şi ştiinţific vorbind, nu că fizica nu ar fi o ştiinţă la rândul ei, ba una chiar foarte importantă, căci cine altcineva ar studia gravitaţia fără de care, cum era şi evident, toţi am pluti în aer, dar care aer, aţi putea întreba voi, dat fiind că, în cazul în care gravitaţia nu ar exista, atunci probabil că şi aerul s’ar răspândi prin toate cotloanele unuiversului care nu ştiu eu de câtă gravitaţie ar avea el nevoie să existe, dar în mod sigur i’ar prinde tare bine nişte viaţă pe o a treia planetă de la soare, şi iar ne întoarcem la soarele fără de care umbra nu ar fi nici măcar punct, dat fiind că punctul tot e ceva, oricât de mic şi pricăjit ar părea el unui ochi miop, deşi, ce’i drept, punctul nu e ca linia, care ar putea să ajungă de la un infinit la celălalt infinit, nu că ar putea demonstra cineva vreodată că există doar două infinituri pe lumea asta, că doar de’aia se şi numesc infinituri ca să nu aibă pic de finit, adică să fie mai mult in şi mai puţin finit, care, metaforic vorbind, ar putea fi un sinonim aproape perfect pentru sfârşit, şi nu oricare sfârşit, ci acel sfârşit pe care toată suflarea îl aşteaptă în aceste secunde, care au devenit minute, ce riscă să devină ore, deci un sfârşit care să pună punct, şi nu linie, unei idei atât de pline de idei încât îi lipseşte chiar ideea, mai exact, un sfârşit pentru acest paragraf…

Nu ştiu dacă asta este şi metoda lui Saramago de’i ies paragrafe de 5 pagini, dar tocmai am demonstrat ce înseamnă, practic vorbind, propoziţia din titlu, pentru că sunt convinsă că au existat şi capete care au stat puţin în loc, întrebându’se ce a vrut oare fata asta să ne spună nouă aici, oare ea chiar o şti ce înseamnă titlul şi, mai ales, ştia de la bun început unde o să ajungă cu titlul ăsta?Dacă vă aşteptaţi să aflaţi răspunsul chiar de la mine, păi atunci puteţi să aşteptaţi mult şi bine, că eu nu mai ştiu nici care era întrebarea. Dar nu, nu cred că mai plouă săptămâna asta…

Ca de 1 aprilie

Profitând de faptul că e 1 aprilie, singura zi pe an în care un om normal (sau nu) îşi permite să spună orice pofteşte pentru că ceilalţi oricum se vor întreba: “să’l cred sau să nu’l cred?”, o să mărturisesc şi eu că mă confrunt cu o criză existenţială care poartă numele generic de lene. Niciodată, în toată existenţa mea glorioasă, nu m’am simţit mai inutilă decât acum, nici măcar pe vremea când purtam botoşei şi mâncam griş cu lapte şi nici nu existau pamperşi pe atunci. Oriunde mă uit în jur, toată lumea are cel puţin o activitate constructivă, pe când eu nu mă ocup decât cu procrastinatul (ce cuvânt complicat pentru un lucru atât de simplu!) şi cu mâncatul, că toate merg mână’n mână.

Şi mai e şi aprilie, ce coşmar! De obicei imi place aprilie, e o lună mişto, Paşte, vacanţă, copaci înfloriţi, mieluşei cârlionţaţi, (aproape) tot ce e frumos pe lumea asta, însă acum nu înseamnă decât 2 luni până la licenţă, ceea ce mă sperie atât de tare încât îmi dă o poftă de mâncare cumplită! Licenţă pentru care e de prisos să menţionez că n’am citit nici măcar un cuvinţel, nu am reuşit să termin nici cartea despre care urmează să scriu, deci situaţia tinde către tragi-comic…

Aş putea să vă povestesc multe despre viaţa mea, fără să vă păcălesc în vreun fel. Despre cum am predat eu engleza la şcoală generală, despre cum sunt puştii în ziua de azi, despre cum am refuzat eu joburi doar de groaza ca nu cumva să ajung (iar) corporatistă, despre ce specimene de oameni populeză sala de fitness, şi multe alte evenimente palpitante din viaţa unui pierde-primăvară/vară… Dar e lesne de înţeles că am o tragere de inimă soră cu adormirea Maicii Domnului™, aşa cum s’a putut remarca şi din cele două posturi săptămânale pe care am reuşit să le încropesc de vreo lună încoace (dintre care unul e un Răspundem ascultătorilor, care e evident că nu’mi solicită intelectul la capacităţile lui maxime şi nebănuite). Deci nu ştiu exact ce vroiam să zic după ce urma să zic ceea ce am zis deja, dar noa, aţi înţeles voi că ideea generală e că sunt vie şi mişun pe străzile Bucureştiului şi prin ungherele online-ului, doar că nu’mi prea fac simţită prezenţa pe motiv de lene…