Conform planului

Lumea zice că…

La 19 ani termini liceul, dai BAC-ul şi intri la facultate. În ultimul an îţi găseşti un job stabil, într’o companie unde avansezi încet, dar sigur, faci carieră. Apoi pe la 22-23 ani începi un master, nu contează că nici măcar nu te interesează domeniul, hârtia pe care o primeşti peste alţi 2 ani este importantă. Pentru că, nu’i aşa, toată lumea în ziua de azi e absolventă de master! Pe la 25 ani te căsătoreşti, nu neapărat din dragoste, dar nu e bine nici să rămâi ultimul celibatar din gaşcă. Nuntă mare la care inviţi toate neamurile, chiar şi pe cele pe care nu le’ai văzut în viaţa ta, felicitările, masa şi dansul se întind până la ziuă, iar luna de miere ţi’o petreci în Grecia. Peste vreun an faci primul copil, iar după maxim 6-7 ani îl mai faci şi pe al doilea, asta doar dacă finanţele îţi permit, e greu să creşti doi minori în ziua de azi. Concediul de vară ţi’l petreci la Mangalia, iar de Paşti mergi în vizită la naşi. Şi de Crăciun. Şi de Sfânta Maria. Pe la 65 ani ieşi la pensie şi peste alţi 10 îţi dai duhul.

M’am săturat să aud toate astea. Să mi se reproşeze că în loc să fac masterul, acum stau degeaba. Că mi’am lăsat serviciul să plec în lume. Că plec într’o ţară unde nu cunosc pe (aproape) nimeni, că fac ceva care nu are vreo legătură cu studiile mele superioare. Că nu ştiu niciodată unde o să fiu anul viitor pe vremea asta. Că nu cred în căsătorie şi că nu văd nimic rău în a avea chiar şi o droaie de copii fără un inel pe deget.

Viţa nu decurge mereu conform planului. Mai ales când planul este atât de ridicol încât am ajunge toţi să trăim aceeaşi viaţă… Cine are nevoie de un plan când poţi, pur şi simplu, să trăieşti?

Advertisements

Mno…

Sunt unele momente în care îmi vine efectiv să bag capul în borcanul cu Nutella. Asta în special după vreo 2-3-4 zile în care am rezistat eroic cu doar 3 mese şi 2 fructe, întocmai ca un om civilizat. Iar după ce cad în păcatul lăcomiei şi alunec uşor către prăpastia orgiei calorice, nu’mi vine decât să mă aşez în pat şi să oftez. Eventual cu perna peste ochi, departe de această lume crudă unde există prea multă ciocolată care te pândeşte pe la colţuri, doar-doar aşteptând să fie devorată…

Poate că e ceva suspect undeva în creierul meu, dar mă simt mai plină de energie şi mai motivată să fac sport şi să ard, aşadar, mai multe calorii, în zilele în care mănânc „ca o vrăbiuţă” şi abia am ce arde (asta exceptând, bineînţeles, rezervele proprii care sunt mai ceva decât sacul fără fund din poveste). Iar atunci când am parte de festinuri elefantice şi remuşcările ar trebui să mă târască direct pe podea făcând abdomene, eu mă aşez comod cu laptopul în braţe să’mi ţină de cald.

Mno, chiar n’am nici un mesaj de transmis cu postul asta, n’am vrut decât să vedeţi cum e să trăieşti în mintea mea.

Cum o să scriu eu un roman

Nu aţi înţeles, titlul arată cam aşa: Cum o să scriu eu un roman?!

NaNoWriMo zice că este suficient să scrii în medie 1700 cuvinte pe pentru ca la sfârşitul lunii să ajungi la frumoasa sumă de 50.000 cuvinte, adică să-ţi atingi obiectivul şi să finalizezi romanul.

M-am apucat şi eu de scris acum 3 zile şi am reuşit să mă menţin în grafic, ba chiar să i-o şi iau puţin înainte. Şi eu mă mir că am trecut cu puţin de 5000 de cuvinte, mi se umple inima de bucurie când văd atâtea pagini scrise cu mânuţa mea. De cele mai multe ori mă folosesc de ideile care-mi vin pe moment sau de cele care-mi mai răsar în minte în timpul zilei. Noaptea este singurul moment când pot să scriu pentru că doar atunci reuşesc să-mi adun cuvintele, dard in nefericire sunt prea obosită să mă concentrez prea intens.

De aceea, presimt că inspiraţia îmi va secătui în scurt timp, aşa că îmi vor prinde bine nişte idei din afară. Deci o să vă povestesc şi voi despre ce scriu ca să facem un brainstorming sau, mai degrabă, un blogstorming.

Romanul meu este despre viaţa unui clown. Ceea ce se vrea a fi mai inedit e că personajul povesteşte despre meseria lui ca despre o artă şi este clown sub acoperire, nici unul din cunoscuţii lui nu bănuiesc cu ce se ocupă. Momentan sunt încă în faza în care scriu despre pregătirea lui şi despre identitatea secretă, dar va trebui să trec în curând la partea aventuroasă a muncii lui. Totul se vrea, într-un fel, o parodie la Secret Diary of a Call Girl sau Aventurile unei prostituate de lux de Belle de Jour, dacă aţi văzut serialul, respectiv citit cartea. Însă în loc să fie vorba despre o prostituată, scriu despre un clown. Aţi simţit ironia fină ? 😀

Deci când o să am eu nevoie, voi să fiţi pregătiţi să aruncaţi cu idei !

P.S. Către ceilalţi “scriitori” (Ela, Liana, Ambasadoarea): vouă cum vă merge ?

Verbul “a scrie” e preferatul meu

La fel ca şi a bea, a mânca, a lenevi

Deşi nu mă simt neapărat pregătită în acest moment al vieţii mele să scriu ceva care chiar să conteze, îmi dau seama că ar fi totuşi un bun exerciţiu pentru o zi viitoare. De aceea, în noiembrie o să scriu un roman. Sau cel puţin ăsta e planul…

Inspirată de Ela, m’am înscris şi eu, la fel ca alte mii de oameni, pe NaNoWriMo, adică National Novel Writing Month – un site care îşi propune să scoată scriitorul din tine şi să’l pună la treabă. Scopul este ca între 1 şi 30 noiembrie să reuşeşti să scrii minim 50.000 cuvinte, pe undeva pe la 170 pagini.

Obiectivul pare imposibil, dar NaNoWriMo garantează că lucrurile nu sunt atât de suprarealiste cum arată la prima vedere. La fel arată şi la a doua vedere, a treia, poate chiar şi a zecea, eu una de două săptămâni deja mă tot întreb dacă aş fi în stare să scriu atâta…

Totuşi, NaNoWriMo se vrea a fi, pe lângă multe altele, o metodă de a lupta împotriva lipsei de inspiraţie. Dacă ajungi să scrii zilnic câte 1700 de cuvinte, cum te sfătuiesc ei, în mod sigur nimic nu’ţi va mai sta în cale. Scopul e să scrii pur şi simplu ce’ţi vine în minte fără să’ţi faci griji privind calitatea, noiembrie nu înseamnă decât cantitate, în decembrie începe editarea draft-ului.

Eu o să încerc. Am deja o idee de ce aş vrea să scriu, însă cu ea nu aş putea umple nici 10 pagini, aşa că mă bazez pe inspiraţie (care ar face bine să apară pe parcurs). Am prostul obicei de a începe prea multe lucruri deodată şi de a le abandona la primul obstacol, deci ar fi o minune ca NaNoWriMo să reuşească să mă vindece de maladia amânatului…

Cine se mai încumetă?

Pentru toate lucrurile care vor rămâne nespuse

Mulţi dintre cei care mă citesc şi nu mă cunosc îşi închipuie că eu chiar sunt (o) Barbie. Că sunt expansivă şi că îmi place să fiu în centrul atenţiei. Că sunt egocentrică şi că monopolizez toate discuţiile. Că nu’mi tace gura şi că vorbesc precum scriu – adică mult, interminabil poate. Că port ojă fuchsia şi că nu respir fără lipgloss.

Şi cine mă cunoaşte rămâne surprins că nu folosesc (aproape) niciodată ojă şi că balsamul incolor de la Nivea e cam tot ce văd buzele mele. Că sunt de fapt introvertită şi că ascult mai mult decât vorbesc. Că’s foarte calmă şi că deloc nu’mi place să simt toate privirile aţintite asupra mea. Că sunt mai pesimistă decât las să se vadă şi că mi’e tare teamă că mi’am ratat viaţa prin deciziile pe care le’am luat cândva.

Şi ca să vă faceţi o imagine şi mai completă, ar trebui să menţionez că sunt mioapă şi că port ochelari. Am 1.72 m, gleznele mi’a prea subţiri şi mâinile prea lungi. Dar am picioare mişto şi mă îmbrac chiar fain. Port mărimea 36 la pantaloni şi rareori spun ce număr am la picior, dar mă autointitulez Big Foot. Am mai puţine kilograme decât o cere înălţimea, dar mi se pare tot timpul că sunt grasă. Sunt obsedată să mănânc sănătos şi am remuşcări de fiecare dată când nu o fac. Colecţionez cercei hand-made, îmi plac tricourile cu mesaje şi sunt înnebunită după poşete. Ador să fiu turist şi îmi place să merg cu trenul, cu avionul şi cu maşina. Strâng vederi şi hărţi de peste tot pe unde mă duc şi nu trece zi în care să nu visez la o nouă călătorie. Toate iubirile mele sunt imposibile şi îmi place la nebunie tequila, pe care o beau schiar şi fără  lămâie.

Acum ştiţi ce e de ştiut.

Momente şi momente

Sunt momentele acelea când cuvintele pur şi simplu curg şi ai putea să vorbeşti sau să scrii despre orice subiect cu putinţă, fie el şi exploziile solare sau teorema lui Pitagora. Sunt momente pe care simţi că vrei să le trăieşti fără oprire, de care nu te’ai mai sătura vreodată.

Apoi mai sunt şi momentele în care te năpădesc zeci de gânduri şi idei, dar cuvintele se încăpăţânează să se ascundă şi nu reuşeşti cu nici un chip să le legi între ele. E frustrant să ai atât de multe de spus, dar să nu poţi, e ca şi când ai vrea să alergi, iar picioarele refuză să se urnească din loc.

Şi mai sunt şi acele momente când mintea îţi spune ceva, iar cuvintele altceva. Te vezi prins între o emisferă şi cealaltă, fără cale de scăpare şi vrei să urli, să te zbaţi, să spargi farfurii! Dar nu poţi decăt să taci…

Cred că nu’ greu de ghicit ce fel de momente trăiesc eu de la un timp încoace. Dar va trece.

Vacanta e atunci cand stai degeaba

Asta  e ultima mea revelatie. Cred ca n’am mai avut vacanta de cand am terminat liceul, acum am asa de multa ca nici nu stiu ce sa fac cu ea! Multa insemnand 2 saptamani! Ah, si prima aproape ca a trecut… Am fost prin toate magazinele din Romana, Plaza si Baneasa Shopping Shitty (unde exista Pimkin, pe langa alte chestii interesante!), am batut recordul de vanatai pe bicicleta, am fost la un film cu Marilyn Monroe… A, si m’am jucat cu plastilina cu nepoata’mea, dupa care l’am colorat pe Sponge Bob. Cred ca devin adult…

Dat fiind ca momentan nu mai sunt in stare sa scriu ceva interesant, o sa ma retrag din spatiul virtual si o sa fug la mare pentru cateva zile. Fuga este, evident, doar o figura de stil, pentru ca n’o sa fac decat sa stau cu burta la soare 😀

A, si nepoata’mea:

Ce tot ciripeşte lumea asta?

Mess am, că nu mai trăieşte nimeni fără de mulţi ani de zile, uneori te ţine în viaţă mai mult decât oxigenul. Hi5 am, că nu poţi fi cu adevărat cul fără câteva poze prin care să le arăţi cunoscuţilor şi necunoscuţilor unde ai ajuns tu în viaţă. Facebook mi’am făcut în Portugalia pentru că tot globul pământesc are şi altfel nu poţi să rămâi în contact cu restul lumii. În plus, Facebook e şi foarte tru. Nici Picasa nu’mi lipseşte, că doar îmi place să fac poze şi am văzut şi câteva locuri de merită fotografiate pentru eternitate, aşa că firesc ar fi să unesc poza cu locul şi să iasă… galeria. Flickr tot la asta e bun, însă e în paragină de multă vreme. Shelfari este şi el pe listă, că doar e foarte util când vine vorba de contorizat cărţi, mai ales că senilitatea va sosi şi ea într’o bună zi. De blog nu mai zic, că se vede cu ochiul liber că nu duc lipsă de o asemenea unealtă de comunicare, fără de care ceea ce scriu eu aici nici nu ar mai fi posibil.

Un ochi mai avizat şi mai perspicace de la natură ar sesiza de îndată ce lipseşte cu neruşinare din lista de mai sus. Twitter, domne, Twitter! D’ăsta chiar n’am! Mi’a luat ceva până să mă prind cu ce se mănâncă ciripeala asta şi am făcut multe ture prin microblogosferă până să mă luminez cât de cât. Dar ce n’am înţeles eu nici până în sfânta zi de azi (care nu ştiu cât de sfântă e ea de fapt, da’ aşa sună mai plastic) care este adevăratul lui scop, menirea lui supremă pe acest pământ?

Că îi satisface omului nevoia de a spune cip-cip-cip la intervale mai mult sau mai puţin regulate? Că îţi oferă ocazia să te exprimi în păsărească în orice secundă te’ar cuprinde pe tine dorul de un croncănit sau un măcăit scurt, după caz? Oamenii se trag din maimuţe sau din păsări?!

Eu tot nu înţeleg. Însă recunosc pe deplin valoarea de trend a Twitter-ului şi ca un culăr sârguincios ce sunt, am început chiar să mă şi întreb: mie oare chiar îmi trebuie Twitter ca să ţin pasul cu civilizaţia? Aşa că supun atenţiei domniilor voastre una bucată poll, la care rog a se răspunde cu maximă seriozitate, dat fiind că onoarea unui culăr e în joc!