Mândria mea

Mă ştie lumea că îmi plac excentricităţile. Şi lucrurile făcute pe negândite şi uneori chiar ne(mai)văzute. Cum ar fi, de exemplu, să cumpăr orbeşte tot ce ating şi să arunc o droaie de bani în termen de câteva minute, în special după ce m’am străduit chiar şi luni întregi să îi pun la saltea. Iar unul din accesoriile pe care tind să le achiziţionez în exces şi cu orice ocazie îl reprezintă cerceii. Am o colecţie întreagă de care sunt cu adevărat mândră (şi pentru care multe suflete pe lumea asta mă invidiază). Şi cum îmi place să mă laud, am să scot la lumină partea mai răsărită din această colecţie, mai exact cerceii care mi’au încăput în bagaj când am venit în Anglia.

Colecţia handmade:

1. Primii mei cercei pictaţi, o veritabilă operă de artă, pe care i’am cumpărat acum aproape 3 ani de la Catwork, strada Speranţei la parter 🙂 2. Sunt luaţi la doar câteva zile după primii, când îmi propusesem eu să cumpăr câte o pereche de cercei pe săptămână (cred că am depăşit totuşi numărul) 3. Sunt făcuţia cum mulţi ani de Adina, care încă mai meştereşte cercei coloraţi. 4. I’am primit cadou de la soră’mea într’o vară (deşi eu sunt născută în miez de iarnă) şi îmi amintesc că prima dată i’am purtat când a venit Tomata la Bucureşti. 5. I’am cumpărat de la Pumpkin Design chiar până să plec la Lisabona. 6. Tot de la sora’mea sunt primiţi, cadou de 22 ani, pe care mi i’a trimis până departe în Portugalia. 7. Alt cadou de la o prietenă, unul este pe faţă, iar celălalt pe dos.

Colecţia Claire’s

Claire’s este, de departe, magazinul meu preferat de cercei, au cele mai colorate şi originale accesorii. De obicei petrec chiar şi ore întregi analizând fiecare pereche în parte, mai ales când vitrina este tapetată cu afişe roşii pe care scrie SALES cu litere de’o schioapă. 1. Primii şi cei mai frumoşi cercei de la Claire’s sunt cerceii-chitară, pe care i’am primit din însoritul Honolulu. 2. Cerceii-cupcakes din Lisabona. 3. Steluţele tot din Lisabona. 4. Alte cupcakes. 5. Ultima mea achiziţie, luaţi din Anglia. 6. Sunt de fapt două văcuţe, dar cam greu de remarcat în poză. 7. O pereche de pantofi şi una de sandale, fiecare având undeva până într’un cetimetru. 8. Două broaşte ţestoase şi două floricele, tot din Lisabona.

Colecţia (aproape) verde

Verdele este culoarea mea preferată şi majoritatea accesoriilor pe care tind să le cumpăr (sau să le primesc) sunt, implicit, verzi. 1. Sunt din sticlă de murano şi au şi pandantiv în dotare, primiţi cadou acum trei ani. 2. Alt cadou, o pereche de cercei tricotaţi. 3. Tot cadou, de la nişte prieteni de toate naţiile din Lisabona. 4. Una din piesele de rezistenţă ale colecţiei, cumpăraţi de mine însămi din Lisabona, de la un târg (Feira da Ladra, pentru cunoscători). 5. Sunt de la Tria Alfa şi primiţi cadou în decembrie. 6. Inutil de menţionat, cado’ 😀 7. Cerceii-poşetă sunt luaţi de la nişte tarabe de pe lângă Castelul Peleş. 8. Făcuţi din fimo şi primiţi cadou din Turcia.

Colecţia “De prin lume adunate”

1. Cerceii mei de clubbing preferaţi, comandaţi de la Promod direct din Franţa. 2. Cerceii “ghem de sârmă” sunt altă piesă de rezistenţă care a făcut multe ravagii, primiţi de la BeSpecial. 3. Cerceii roboţel (şi roboţică) sunt primiţi cadou iarna asta. 4. Cadou de despărţire de la o prietenă poloneză, luaţi din Portugalia. 5. Pe ăştia i’am cumpărat eu cu mâna mea de la un târg de Crăciun din Lisabona. 6. Altă pereche luată din Sinaia, sunt de fapt un cuplu, fetiţă si băieţel. Din nefericire, într’o noapte de tequila am reuşit să o pierd pe fetiţă pe undeva prin B52, iar când am găsit’o la orele dimineţii îi lipsea o codiţă 😦 Şi de atunci mi’am promis că nu o să mai port cercei firavi când mă duc să mă îmbăt! 7. Luaţi din Costineşti prin 2007. 8. Cei mai “veterani” dintre toţi cerceii prezentaţi sunt cele două perechi de inimioare din sticlă de murano de la Tria Alfa (recunosc, cei roşii erau ai soră’mii, dar mi i’am însuşit eu :D).

Am timp

Pentru prima dată în viaţa mea, am timp. Timp să citesc câte cărţi vreau, să văd orice film mi’ar trece prin cap, să urmăresc toate serialele la care plănuiam de luni de zile să mă uit, să scriu, să trimit mailuri, să citesc bloguri, să alerg, să merg cu bicicleta, să fac sport, să pictez mărgele, să gătesc… Mai pe scurt, să fac toate lucrurile pe care le amân de ani de zile spunându’mi că o să le fac într’o bună zi, când timpul va fi de partea mea.

Pentru prima dată în viaţa mea, am timp. Timp pentru care toată lumea mă invidiază, mai ales că sunt plătită să lucrez mai puţin de 2 ore pe zi cu acelaşi salariu pe care îl luam acasă pentru 6 ore la birou. Am un program lejer pe care mi’l fac singură, nu depinde decât de mine când şi cum îmi fac treburile, fără prea multe presiuni din afară.

Pentru prima dată în viaţa mea, am timp. Şi culmea e că nu fac nimic cu el! Da, mai citesc câte o carte, şi mă mai uit la vreo 2-3 filme pe săptămână, şi sunt la zi cu Lost, şi mai scriu din când în când, şi mai trimit şi câte un mail, şi mai citesc şi câte un blog, dar nici unul nou, şi mai alerg câteodată când e soare, şi mai ies cu bicicleta ocazional, şi mai gătesc câte ceva, de data asta pentru mai multă lume decât de obicei. Dar I heart colorz mi’a deschis apetitul pentru lucru manual… Vreau să fac ceva şi să mi’l pun pe cap, la gât sau în piept. Iar lumea care trece pe lângă mine să exclame: „Ptiu, drace, frumos mai e ceva-ul ăla la tine pe cap, la gât sau în piept!”. Iar eu să răspund „Ştiu, eu l’am făcut, cu mâinile astea două” si să simt cum îmi creşte inima de mândrie că mi’a ieşit ceva în această viaţă. Ceva de genul ăsta sau poate un simplu din’ăsta sau ceva mai complicat ca ăsta.

Căci, pentru prima dată în viaţa mea, am timp. Şi vreau idei, ca să’l pot folosi din plin, atâta timp cât încă îl mai am…

La ce foloseşte cântarul

Context. De fiecare dată când mergeam acasă la Buzău, cam la o lună – o lună şi jumătate, cu emoţie în glas şi sufletul cât un purice, mă aşezam pe cântar. Sufletul cât un purice îmi era mereu de folos, căci avea un gramaj redus şi nu riscam să’mi dea gabaritul peste cap. E lesne de înţeles că operaţiunea se petrecea dimineaţa în zori, pe stomacul gol şi fără prea multe haine de prisos care să afecteze acurateţea măsurătorilor. Iar bucuria mea era nemărginită când vedeam că, indiferent de cât de mulţi biscuiţi cu ovăz (preferaţii mei) îngurgitasem şi de cât de sedentară fusesem în luna aceea, cântarul arâta veşnic aceeaşi greutate, fără nici cea mai mică oscilare. Unui om normal acest lucru trebuiie să i se fi părut dubios şi fizico-anatomic imposibil, însă eu eram extaziată. Nu era neapărat greutatea la care visam, dar nici nu se multiplica atunci când făceam excese culinare.

Toate astea au durat până într’o seară când, masochistă din fire, am zis să mă “distrez” puţin şi să testez adevăratele limite ale cântarului. Aşadar, am mâncat mult şi bine, un adevărat festin, şi m’am aşezat voioasă pe cântarul cu pricina. Şi mare mi’a fost mirarea când am constatat că greutatea mea nu se modificase cu nici măcar 100 grame, în ciuda eforturilor mele de a goli frigiderul familiei. În minte au început să’mi încolţească gânduri terifiante şi aproape sinucigaşe, fiindu’mi deja clar că luni de zile cântarul mă înşelase cu o neruşinare dezarmantă.

Câteva săptămâni au trecut de atunci şi iată că am dat zilele astea peste un cântar adevărat, electronic chiar, a cărui acurateţe nu prea mai poate fi pusă la îndoială. Deşi, la dracu, aş fi dat orice să fie şi cântarul ăsta stricat! Cert e că gândurile sinucigaşe au început să’mi răsară iar în minte, de data aceasta pe bună dreptate. Acum am cu 3-4 kg în plus faţă de cât aveam pe vremea când vroiam să am cu 3-4 kg în minus! Iar acest raţionament aparent neinteligibil se traduce printr’un singur lucru: e nevoie de măsuri drastice.

Experimentul pe care vreau să îl încep azi, că tot e 1 martie (început de săptămână, de lună, de primăvară – nu există zi mai potrivită de atât), este unul foarte simplu şi se bazează pe principiul mai puţine calorii, mai multă mişcare. Nu prea pot să promit mare lucru în privinţa caloriilor, căci mi’e greu să le contorizez şi mă lupt cu tendinţa de a ciuguli veşnic câte ceva, oricât de mic, dar o să încerc să păstrez nişte limite normale. Ceea ce mi’am propus este să fac mişcare în fiecare zi, nu degeaba am în calculator 30 giga de programe de pilates, aerobic şi tae-bo downloadate ilegal (unii preferă porno, eu am o pasiune pentru pilates).

Principalul motiv pentru care am spus toate astea în gura mare este că mă motivează şi ştiu de pe acum că o să am nevoie de toată motivaţia din lume când rezultatele se vor lăsa aşteptate şi cântarul cel nou mă va călca din nou pe nervi cu acurateţea lui nesuferită. Mă retrag, am nişte cardio de făcut!

Face your fears. Live your dreams

Si eu care chiar ma bucurasem in sinea mea ca am scapat ca prin urechile acului si de leapsa asta – nu de alta, dar chiar imi era frica de ea. Bucuria mea a fost de scurta durata, ca mi’a stricat’o Alina

– daca nu mi’ar fi fost frica de apa, as fi invatat si eu sa inot pana la venerabila mea varsta.

– daca nu mi’ar fi frica de inaltime, m’as da si eu intr’un roller-coaster adevarat cand s’ar ivi ocazia.

– daca nu mi’ar fi frica sa explodez, atunci cred ca nu ma’s mai opri din mancat. Iar daca nu mi’ar fi teama de coma diabetica, atunci m’as hrani doar cu dulciuri in fiecare zi a vietii mele. Sau as manca numai Skittles o saptamana intreaga.

– daca nu mi’ar fi frica de masini si trafic, as da de carnet.

– daca nu mi’ar fi frica de masini si trafic, mi’as lua bicicleta.

– daca nu mi’ar fi teama de ridicol, atunci m’as da in stamba si intentionat, nu doar accidental 😀

– daca nu mi’ar fi teama de vorbitul in public, atunci as spune mai mult din ceea ce am de zis.

– daca nu mi’ar fi teama ca as ajunge la sapa de lemn, as pleca in America.

– daca nu mi’ar fi frica de singuratate, as emigra (pentru un timp doar) oriunde as vedea cu ochii.

– daca nu mi’ar fi frica sa spun ce simt, atunci as spune si eu ce simt.

De nasturi nu mai zic nimic…

Sincera sa fiu, am si uitat de ce mi’e frica, sunt prea multe temeri care ar trebui insirate, dar care se ascund de obicei si ies la iveala cand nu te’astepti. Leapsa o dau mai departe Tomatei (ca stiu ca si’o dorea si ii eram datoare cu unca una :P), Oanei (ca sa nu se mai vaite ca se lasa de blog) si celor Doua Cirese. A, si sora’mii, ca mi’e teama ca nu cumva sa’i fie teama doar de matematica…

Iar leapşa? Iar leapşa!

Nu, nu pteam să stau şi eu degeaba azi. Trebuia să mă scuture cineva din lene şi să mă pună la treabă. După ce mi’am scos câţiva pitici la înaintare (7 la număr), colega mea de cireadă m’a somat să’mi mai etalez din pitici – pe numele lor obsesii. Nu am incotro, leapşa tot leapşă rămâne, aşa că…

  • am o obsesie care poate fi uşor numită fobie (deşi încă nu poartă un nume ştiinţific). Pe când toată lumea fuge de arahnide, eu fug de nasturi! Sună stupid, şi recunosc că e într’adevar stupid, dar nasturii (de plastic) îmi trezesc o repulsie teribilă. Nu port niciodată cămăşi sau bluze cu nasturi, nici măcar nu suport să mă ating de aşa ceva. Mi’e groază până şi atunci când văd vreun nasture la cineva, fie încep să mă holbez la nasturii respectivi până zice lumea că am înnebunit, fie mi se face pielea de găină şi încep să tremur… cam astea sunt simptomele. Sunt bolnavă, recunosc…
  • am o obsesie pentru cărţi. Îmi place să cumpăr cărţi, multe, multe cărţi, cu ultimii bani pe care îi mai am, chit că ştiu că mor de foame sau rămân fără haine. Verific zilnic mersul trenurilor pe site’ul Polirom şi Nemira, analizez oferte, fac grafice… Îmi place să ştiu că citesc după propriile mele cărţi, detest să împrumut de la alţii – excepţie face, bineînţeles, biblioteca facultăţii, de unde iau cât pot eu de multe cărţi, numa’ de’a naibii ce sunt, că doar nu plătesc degeaba taxa aia anuală, un porc de bani (ce spirit mercantil am!). Aşa… Şi am mare grijă de cărţile mele, le şterg de praf (not!), mă port frumos cu ele şi, atunci când le împrumut cuiva şi mi le aduce buşite, îmi vine să’l strâng de gât pe respectivul.
  • am o altă obsesie pentru cercei, în special pentru cei din ceramică şi pictaţi manual (şi nu numai). Atunci când intru într’un magazin de bijuterii, simt aşa ca o atracţie magică pentru standul cu cercei, e un soi de fenomen paranormal, parcă simt cum cerceii ma cheamă… Când cumpăr cadouri, cerceii nu lipsesc de pe listă şi e de prisos să menţionez că sunt clientă fidelă catwork & co.
  • am o obsesie pentru ordine. Nu pentru ordine în general, ci pentru ordinea pe care mi’o fac eu (o aparentă dezordine). Nu suport să’mi mute cineva lucrurile, trebuie să fie exact, dar exact cum le’am pus eu, şi mă prind imediat când îmi umblă cineva prin lucruri – fapt ce mă irită. Sunt o psihotică, scrie şi în buletin.
  • am o obsesie pentru făcut planuri. Pe termen scurt, pe termen lung, pe termen mediu, nu are importanţă, planuri să fie! Şi mai grav e că am început să fac planuri şi pentru alţii: daa, ne vedem la ora cutare, în locul cutare, apoi mergem ici şi ne întoarcem colo, asta ne ia vreo 3 ore, după care bla bla bla… Sunt conştientă că veleităţile mele organizatorice n’ar trebuie să le facă altora viaţa grea, dar dacă respectiva persoană nu mă scutură puţin, atunci ajunge să şi mănânce doar când spun eu.

Gata, nu mai zic nimic, nu e bine să dau chiar tot din casă. Aşa că mai bine nu mai menţionez şi de celelalte 43653246z46 de obsesii, că altfel risc să par uşor ţăcă.

Următoarele mele victime sunt, în ordinea numerelor de pe tricou: Ciupercutza (deşi ştiu că e deja cuprinsă de starea de vacanţă), Ela (că era rândul meu să o pedepsesc cu o leapşă), Nicoleta (ca să văd şi eu ce obsesii are o femeie măritată), Tomata (ca să facă public ce are sub scufiţă) şi Vaca de crosman (ca să mă răzbun pe ea că are la fel de multe cărţi în jur câte dispoziţii de şantier am eu).

Şapte, Doamne, şi toţi şapte!

Ela the Cool Chick s’a gândit să mă pună puţin la treabă şi să scoată untul din piticii mei. Din fericire, nu mi’a cerut să scutur decât şapte dintre ei, muzicali de felul lor, ceea ce e o binecuvântare, că la câţi pitici am, ar fi însemnat să se dărâme şantierul peste mine dacă aş fi fost nevoită să’i înşir pe toţi…

Leapşa e leapsă, aşa că nu se discută, doar că am de făcut o menţiune: ordinea piticuţilor e perfect aleatorie, mi’ar fi prea greu acum să’i înşir de la mic la mare…

Piticul number one: atârnă mahmurit pe un norişor şi se hâţână pe Nirvana – Dumb, un cântec care adună în doar câteva minuţele toate mahmurelile existenţei mele şi momentele în care…

My heart is broke
But I have some glue
Help me inhale
And mend it with you

Piticul number two: ascultă obsesiv The Stills – Still in Love Song, un cântec care mi’e foarte drag, dar, pe cât de drag îmi e, pe atât de greu îmi este să’l şi comentez. Nu comentez nici cât de grăitoare sunt versurile, nici cât de sensibilă melodia, nici ce amintiri îmi trezeşte. Prefer să tac şi să ascult…

Piticul number three: repetă obsesiv No change, I can’t change, I can’t change, I can’t change pentru că I’m a million different people from one day to the next – foarte simplu de recunoscut, nu? – The Verve – Bittersweet Symphony. A depăşit de mult graniţele unui simplu cântec, pentru mine (şi piticul meu) e motto, lecţie de viaţă, stare de spirit…

Piticul number four: se bălăngăne pe ritmul Radiohead – Creep, o melodie care îi accentuează dilemele metafizice: What the hell am I doing here?, precum şi I wish I was special sau I dont belong here

Piticul number five: e absolut înnebunit după Travis – Closer şi după vocea lui Fran Healy, care sună live poate chiar mai bine decât on tape – ştiam eu că scoţienii sunt un popor demn de toată stima şi admiraţia. Melodia e pur şi simplu perfectă pentru al meu pitic, mai ales când e cu gândul la The boy with no name

Piticul number six: meditează pe teme mai puţin metafizice, dar suficient de profunde: How did it end up like this / It was only a kiss, it was only a kiss când I’m coming out of my cage în timp ce pe fundal răsună The Killers – Mr Brightside, o melodie foarte addictive pentru piticul meu. Dar Destiny is calling me către ultimul dintre cei şapte…

Piticul number seven: There’s something that i cant quite explain, deci mai bine lăsăm muzica să explice: Blue October – Calling you. Şi cum piticul ăsta a avut ultimul cuvânt (de tăcere), mă retrag în glorie…

… dar nu înainte de a arunca leapşa către Vaca de crosman, Smeagolissima, Domnul Morav şi Zole.

Să vă fie de bine!