Despre decizii, studii şi Londra

Londra, pe malul Tamisei într-o noapte divină de aprilie

Cine mă cunoaşte (sau doar mă citeşte când mai scriu) ştie că am venit în Anglia cu doi ani în urmă să fac masterul. A durat apoi aproape un an şi jumătate până să reîncep studiile, timp în care m-am gândit şi m-am răzgândit de vreo 100 ori pe zi, m-am întrebat dacă am într-adevăr nevoie de studii postuniversitare şi dacă nu sunt cumva doar un moft ca să mă menţin în pas cu “lumea” pentru care o licenţă nu e suficientă să ocupi un post “bun” de secretară în Bucureşti.

Apoi, când am realizat că masterul nu e doar o toană şi că merită investiţia de aproape 5000 lire, mi-am pus problema locaţiei: în Bucureşti nici nu încăpea vorbă, nu mai cred de mult în învăţământul românesc (poate Cluj ar fi fost singura opţiune din România, dar nu ofereau ce vroiam eu), aşa că nici prin cap nu-mi trecea să mă întorc înapoi în România. Vroiam să rămân în Anglia şi oscilam zilnic între Manchester, Edinburgh şi Leeds, unde mi s-a oferit şi o bursă care să-mi acopere taxa de aproape 5000 lire. Venisem în Londra doar pe timp de vară, cât urma să iau decizia finală, însă m-am îndrăgostit iremediabil de oraşul ăsta şi ştiam că dacă l-aş fi părăsit după doar 3-4 luni, fără să fi apucat să-l cunosc şi să-l experimentez la adevărata lui valoare, aş fi regretat pentru tot restul vieţii. În plus, aici aveam unde să stau, nu doar un job, ci mai multe joburi, plus cei mai buni prieteni ai mei din Anglia. Nici acum nu ştiu dacă am rămas în Londra de teamă (teamă să o iau iar şi iar de la început, într-un oraş necunoscut plin de necunoscuţi, la o vârstă la care simţeam că mi s-a domolit brusc tot curajul şi spiritul de aventură) sau, din contră, dacă am rămas aici tocmai din prea mult curaj…

Povestea are un final fericit, în ciuda deciziei de a alege o universitate în Londra cotată sub cele pe care le-am refuzat, care se regăsesc în top 10 în UK şi printre primele 100 universităţi din lume. Birkbeck College unde studiez face parte din University of London şi din grupul Bloomsbury şi devine tot mai competitiv pe an ce trece. Standardele de educaţie sunt cu mult peste cele ale Universităţii Bucureşti (sau ale altor instituţii româneşti), profesorii sunt incredibili, facilităţile pe care le oferă sunt cum nici n-aş fi visat, iar suportul oferit studenţilor este impecabil. Dacă ar fi să fac o comparaţie între Facultatea de Limbi Străine de la UniBuc şi School of Arts de la Birkbeck nu cred că aş termina vreodată! Să mă mai laud oare că am cursuri chiar în clădirea istorică în care se întâlneau Virginia Woolf şi ceilalţi scriitori din Bloomsbury Group sau în care John Maynard Keynes şi-a dezvoltat teoriile de macroeconomie?

Acum am intrat deja în ultima parte a masterului, am terminat cursurile şi am predat o tonă de eseuri fiecare în parte mai lungi şi mai muncite (şi mult mai bine coordonate de profesorii îndrumători!!) decât lucrarea de licenţă de la Bucureşti – eseuri despre care o să vă povestesc într-o zi dacă sunteţi cuminţi, nu îmi mai rămâne de scris decât teza de disertaţie. O sa fie despre Saramago, naturally 🙂

Nu-i panică

Spuneam la un moment dat că locuiesc în Londra şi asta îmi ocupă tot timpul.

Şi chiar nu glumeam. În oraşul ăsta e foarte firesc să te trezeşti cu noaptea în cap, apoi 17-18 ore mai târziu să te aşezi înapoi în pat şi să ţi se pară că abia te-ai ridicat. E locul unde a alerga devine un mod de viaţă. Şi nu vorbesc despre alergatul în parc, de data asta, ci despre alergătura dintr-un loc în altul. De acasă la serviciu, de la serviciu în oraş, din oraş înapoi acasă…

Când Einstein a ajuns la concluzia că s-a comprimat timpul, sunt ferm convinsă că vorbea despre Londra – chiar dacă încă nu ştia asta. Duminica trecută, de exemplu, am intrat cu Andreea într-un magazin din Camden şi cum ne-a cuprins extazul în faţa a mormane de rochii superbe, nici nu ne-am dat seama că am petrecut o oră întreagă orbecăind ca tutele printre rafturi.

Nici nu e de mirare că punctualitatea e un cuvânt interzis în Londra. Atunci când te străduieşti să fii la timp, ajungi acolo ridicol de devreme, cu jumătate de oră înainte. Iar când pleci de acasă la timp întârzii jumătate de oră. Recordul meu a fost de aproape 2 ore întârziere (ploua torenţial), dar în felul ăsta ştii că cine te aşteaptă o face din dragoste hehe 🙂

Keep calm and carry on, nu e loc de panică, avem prea multe de făcut în doar 24 ore!

Jurnal de bicicletă

Pe vremea când locuiam în frumoasa provincie englezească, principalul meu mijloc de transport era bicicleta. E foarte relaxant să pedalezi pe un drum aproape pustiu, să ai dealuri verzi în stânga şi văi adânci în dreapta, absolut pitoresc. De fiecare dată cânde veneam la Londra, unele dintre cele mai tulburătoare imagini erau pentru mine bicicliştii aventuroşi care se strecurau printre masele de maşini de toate dimensiunile şi double-decker-e ameninţătoare. Şi când am văzut pe Oxford Street un biciclist la un pas de a fi agăţat de un autobuz, am fost ferm convinsă că eu nu voi pesala niciodată prin capitala britanică.

După care m-am mutat la Londra. Mi-ar plăcea să spun că m-am trezit într-o dimineaţă şi am devenit brusc alt om, mai bun? mai londonez?, dar nu a fost chiar aşa- Vreo două luni am împrumutat o bicicletă şi mi-am făcut curaj să merg până la supermarket, apoi până la mall, apoi până pe malul Tamisei şi în cele din urmă până în centru.

Curajul se construieşte în timp şi creşte odată cu kilometrii. Prima dată când am ieşit cu bicicleta prin Londra eram absolut sigură că o să mor. Pe cuvânt! Mergeam şi nu aveam nici un dubiu că gata, până aici mi-a fost. Eram deja împăcată cu soarta mea şi aproape că nici nu mi-am dat seama cum am trecut de la stadiul de tremurat ca o frunză în vânt la o relaxare atât de profundă încât de cele mai multe ori uit că sunt pe bicicletă în mijlocul acestei jungle care poartă numele de trafic londonez.

După care am început să mă luminez puţin şi să înţeleg regulile de circulaţie, pe care nu le-am învăţat niciodată din lipsă de carnet. Pentru că şi în trafic există două tipuri de reguli, scrise şi nescrise. Din prima categorie face parte regula giratoriului, datorită căreia am trecut de la a aştepta ca fraiera să se îndure cineva să mă lase să trec la a fi prima care se încadrează în cursa pentru prioritate (uneori cam fraudulos, recunosc). Iar datorită regulilor nescrise pot să trec pe roşu fără prea multe mustrări de conştiinţă şi să mă strecor printre maşini până ajung în fruntea coloanei de 2km.

După un minim de 100km petrecuţi pe bicicletă în fiecare săptămână, musculatura se dezvoltă direct proporţional cu tupeul, fără de care cu greu poţi ajunge la destinaţie în timp util şi, ceea ce e mai important, în deplinătatea facultăţilor mintale.

Voi, ăştia care mergeţi mai des la dentist…

Mă macină o întrebare şi mi-e o teamă cumplită de răspuns: cam cât de tare doare o plombă la o măsea care mă umple de suferinţă şi dacă o ating cu un deget, darămite cu o freză? Şi cam ce fel de analgezice ar trebui să iau preventiv ca să nu fiu nevoită să mă zbat de durere ca un vierme pe nisip?

Cu ocazia asta am aflat şi de ce atunci când intri într-un cabinet stomatologic din Marea Britanie prima întrebare la care trebuie să răspunzi este dacă ai probleme cu inima. Şi asta pentru că plomba de care vorbeam mai sus, plus alte tratamente suportate şi nesuportate de asigurarea de sănătate mă vor costa nici mai mult, nici mai puţin de 400 lire. Şi asta doar pentru 3 dinţi din 31 câţi însumează cavitatea mea bucală.

O proteză cât dumnezeu costă?! Nu cumva e mai rentabil?

Amintiri din călătorii

De la Tomata am primit o leapșă tare faină și, deși mi-a luat aproape o lună să o onorez, sper să fi meritat așteptarea. Leapșa cere să adun într-un post cele mai frumoase poze pe care le-am făcut în călătoriile mele, numai bune de tăiat respirația oricărui privitor.

Am să încep, cum era poate de așteptat pentru cine mă cunoaște câtuși de puțin, cu Lisabona văzută de la înălțime:

Apus de soare la Cabo da Roca, cel mai occidental punct al Europei continentale:

Porto, un oraș care mie mi se pare ireal de frumos:

Apeductul roman din Evora, într-una din pozele cele mai reușite din colecția mea:

La Barcelona, în Park Guell, am prins un grup de copii de grădiniță veniți să facă poze cu clasa și erau incredibili de drăgălași:

Big Ben pe Tamisa:

Camden Market, unul din locurile mele preferate din Londra:

Poză de la Warwick Castle, Anglia (Nu călcați iarba, dragonul doarme sub ea):

Stratford-upon-Avon, orașul lui Shakespeare, și un apus de soare de februarie pe râul Avon:

Vedere de pe Domul din Milano:

Edinburgh, probabil cel mai frumos loc pe care l-am văzut vreodată:

Wroclaw, orașul podurilor…

… și al piticilor:

Cișmigiu de Paști:

Arthur Verona, București:

Micul Monstru din Brașov, fotografiat în acel moment special al zilei când s-a sinchisit să deschidă ochii:

Sibiu în prag de seară:

Și mă opresc aici pentru că altfel nu mai termin niciodată…

Poveste cu alcoolici sau De ce nu cred eu în căsnicie

Un el și o ea intră într-un bar pub, ca să respectăm adevărul istoric. Ambii pe la vreo 60 și ceva de ani, clătinându-se pe picioare și părând să sfideze gravitația la fiecare pas. Se așează la bar și comandă o bere pentru el și un pahar de vin pentru ea. Roșu să fie. Ba nu, știi ceva, mai bine alb. Da să fie cu gheață și apă minerală. Dar nu prea multă, că se diluează vinul apoi. Știi ceva, mai bine nu mai pune decât vin.

El se afla în stadiul de ebrietate când simți nevoia obsesiv-convulsivă de a le povesti străinilor despre aventurile din armată și ce ți s-a mai întâmplat în ultimii… cam 40 ani, lucruri pe care începuse să i le mărturisească unei tinere americance aflată și ea la bar. În febra povestirii, el se întoarce cu tot spatele către nevasta care atinsese deja fundul paharului de vin și trecuse ușor de stadiul de ebrietate în care râzi absolut degeaba, avansând vertiginos către etapa în care te prăpădești ca bolovanul pe podea.

Ceea ce a și explicat bușitura care s-a auzit în momentul imediat următor, când gravitația a mai făcut încă o victimă. Și acum ajungem la subiectul căsnicie și absurditatea ei: ea zace leșinată și fără cunoștință pe podea, lumea din jur sare speriată neștiind ce să facă mai întâi, pe când el, neclintit de pe scaun, se uită scârbit peste umăr la nevasta-i inconștientă și spune: ”N-am s-o las eu pe ea să-mi strice seara”, continuându-și liniștit povestea despre cum și-a servit patria în Golful Mexic.

Poftim căsnicie!

British Museum

British Museum este unul dintre cele mai mari muzee din lume. Cu mai bine de 70.000 expoziții și 7 milioane de exponate pe o suprafață de peste 2.5 mile, este una dintre cele mai vaste colecții de antichități de pe toate continentele. Colecțiile de artă din Grecia și Roma antică sunt unice, cea egipteană este cea mai însemnată colecție din afara Egiptului, la care se adaugă comori neprețuite din perioada Anglo-Saxonă, Africa, Japonia, China, India, Mesopotamia sau America de Nord, Centrală și de Sud. Toate aceste cifre devin cu atât mai impresionante când îți amintești că British Museum este, printre altele, cel mai mare muzeu al bunurilor furate, o adevărață colectie de jafuri comise de britanici de-a lungul secolelor coloniale în întreaga lume.

Clădirea originală care găzduiește toate aceste colecții datează din secolul XIX, fațada impresionantă cu coloane ionice contrastând puternic cu sala centrală foarte modernă din sticlă, marmură și oțel unde se află una dintre cele mai extinse cupole din lume.

Galeriile dedicate Greciei și Romei antice reprezintă cea mai extinsă secțiune a muzeului. Localizate de-a lungul a trei etaje, ai nevoie de cel putin 3-4 ore pentru a le admira în toată splendoarea lor. Unele dintre ele sunt minuni ale lumii antice, frânturi din construcții arhitectonice remarcabile, smulse de-a lungul vremii direct din zidurile monumentelor. Printre cele mai importante se află Monumentul Nereidelor, un templu originar din secolul IV construit in Lycia, aflată astăzi pe teritoriul Turciei Moderne. Nereidele, fiicele lui Nereus, erau nimfele mării sau Aurae, zeițele vântului.

Una dintre cele mai faimoase relicve ale British Museum o constituie sculpturile Parthenonului, cunoscute drept Marmurile Elgine, după lordul Elgin care a începuit să le smulgă de pe zidurile monumentului din Atena în 1801. Fiind ambasadorul britanic la Constantinopol, Elgin a pretins că deține permisiunea autorităților otomane pentru a îndepărta orice piesă conținând inscripții și sculpturi. Așa se face că a furat majoritatea sculpturilor și a basoreliefurilor de pe fresca Parthenonului, pe care le-a afișat apoi cu nerușinare în grădina vilei sale din Londra, până în momentul în care a fost forțat să le vândă statului. Deși grecii au cerut în repetate rânduri înapoierea statuilor pentru a le expune în muzeul construit special pentru acestea lângă Acropole, englezii au pretins că acestea se află în mai mare siguranță la British Museum – lucru deloc adevărat, căci multe dintre artefacte au fost afectate în timpul petrecerilor private găzduite de muzeu. Și cum ar putea oare englezii să renunțe la sculpturile Parthenonului când acestea se află într-o sală care de la bun început a fost construită tocmai pentru a le afița doar pe ele? Din nefericire însă, frescele de marmură pot părea ușor dezamăgitoare ca simple bucăți de piatră, smulse dintr-un tot unitar și al căror loc de drept este cu totul altul decât o sală impozantă și rece…

O altă relicvă cu o valoare inestimabilă o constituie fresca Mausoleului de la Halicarnassus (orașul Bodrum de azi), mormântul regelui Maussollos datând din secolul IV și una dintre cele Șapte Minuni ale Lumii Antice.

Colecțiile din antichitatea Orientului Apropiat acoperă Egiptul, Siria și Mesopotamia, printre care se numără sculpturi și basoreliefuri cu inscripții cuneiforme (printre care și fragmente din Epopeea lui Gilgamesh) și hieroglife, plus o vastă galerie de mumii egiptene.

Urmează apoi nenumărate galerii dedicate unora dintre cele mai mari civilizații precum Japonia, China, Coreea, India și Islam, dar și din America de Nord și Mexic – una din preferatele mele.

Și bonus absolut, o statuie de pe Insula Paștelui:

Despre cum a fost la Nuntă în Londra

Fie că ne place sau nu, fie că suntem fani înfocați ai monarhiei britanice sau, din contră, suntem contrariați de atenția obsesivă de care se bucură, nunta prințului cu Kate Middleton este până la urmă evenimentul anului. Și să fim serioși, dacă în 2010 am avut Campionatul Mondial de Fotbal, iar în 2012 urmează Olimpiadele de la Londra și Campionatul European din Polonia și Ucraina, 2011 ar fi fost un an gol fără Nuntă!

Ziua de 29 aprilie a fost, probabil, apogeul turistic al Londrei din acest an. Deși ceremonia oficială nu avea să înceapă decât la ora 11, pe la 7 orașul deja forfotea, în ciua faptului că a fost decretată zi de sărbătoare națională, motiv suficient să te țină în casă până mai târziu. Însă nu degeaba cine se trezește devreme departe ajunge (în față, mai exact), căci cele mai bune locuri de vizionat s-au ocupat chiar cu zile înainte. Cei care au vrut să prindă un colțișor chiar pe traseul oficial au petrecut câteva nopți bune pe margine, în frig și vânt, în așteptarea marelui eveniment.

Eu am ales să-mi petrec ziua în Hyde Park, unde au fost montate două ecrane imense pe care se putea urmări procesiunea difuzată de BBC în toată lumea. Organizatorii așteptau ca peste 200.000 de persoane să se strângă în parc pentru a sărbători fericitul eveniment și mulți dintre cei care au participat au ales să se îmbrace în ținute de gală, asemenea unor veritabili invitați de nuntă. Hyde Park a fost o paradă de rochii elegante, fracuri și pălării poate la fel de spectaculoase ca și cele afișate pe covorul roșu. Toată lumea stătea cuminte pe iarbă, de la copii de 1-2 ani până la bătrânei de 70, fluturând din stegulețe și savurându-și picnicul. De fiecare dată când un oaspete mai popular (Elton John ori soții Beckham) sosea la Westminster, mulțimea exploda în urale. Iar la venirea prinților și a reginei, toată lumea s-a ridicat în picioare și a început să cânte. Se vedea pe fețele tuturor cât erau de emoționați și de mândri să fie britanici, să fie acolo, să se bucure de un eveniment care a acordat publicului și poporului mai multă atenție ca niciodată.

Toată lumea a fost cu ochii pe vreme zile întregi înainte de nuntă pentru că aprilie este, de obicei, luna cea mai ploioasă din an în Anglia. Însă, de data asta, de mai bine de două săptămâni nu căzuse nici o picătură de ploaie și mulți englezi au trebuit să-și ude grădina pentru prima dată în această perioadă a anului. Joi au fost aproape 20 grade și soare de dimineața până seara, iar vineri înnorat și vânt. Nu știu cum ar fi arătat mulțimea de 200.000 oameni sub niște rafale serioase de ploaie, însă norocul a fost de partea noastră. În plus, nu e poveste ce s-a spus despre soarele care a strălucit dintre nori exact în momentul în care Will și Kate au spus ”da”, fie cineva acolo sus știe să controleze vremea cu maximă îndemânare, fie cineva și mai sus chiar îi iubește…

Și câteva fotografii despre cum a arătat Hyde Park pe parcursul zilei:

Sursa foto

Lecții de engleză (III)

Oricâte cuvinte și expresii aș încerca eu să explic aici, de la banale forme de salut până la chestiuni mai complicate precum chiloți, cred că cea mai importantă dintre lecțiile pe care pot să vi le împărtășesc este următoarea:

Engleza nu e corectă!

Învățăm la școală toate timpurile verbale posibile și imposibile, facem traduceri și retroversiuni până la epuizare și ne batem capul cu fel de fel de propoziții condiționale, doar ca să constatăm, după ani de muncă asiduă, că, ei bine, și englezii greșesc câteodată. Și culmea e că fac greșeli pe care noi, ca români, nu le facem în limba engleză.

Veți auzi adesea englezi spunând I don’t do nothing, deși negația dublă este incorectă în limba lor. Un copil român de clasa a 2-a nu o să facă niciodată o asemenea greșeală pe care o poți auzi din gura unui englez de 50 ani. Unii folosesc negația dublă cu sens metaforic, ca să accentueze poate o idee sau doar în glumă, pe când alții pur și simplu nu văd nimic greșit în asta. E ca și cum ai spune Ei este în română…

Există nativi care nu or să priceapă în veci diferența dintre they’re și their sau you’re și your. Atâta timp cât se pronunță la fel, ce mai contează că Ei sunt și al lor nu au absolut nimic altceva în comun?!

O altă treabă stranie de data asta este faptul că unii folosesc pronumele complement direct me în locul pronumelui posesiv my: Where’s my tea? (Unde este ceaiul pe mine când vor de fapt să spună Unde este ceaiul meu). Sunt două cuvinte pe care trebuie să fii tare ignorant să le confunzi, dar iată că se poate.

Și poate cea mai frecventă dintre greșelile lor este exprimarea try and do în loc de try to do (adică încerc și fac pentru încerc să fac) – unde do este doar un verb ales la întâmplare, în expresie poate intra orice verb cu putință. Am văzut într-unul din manualele lor niște cuvinte mari și lăbărțate într-un chenar roșu care sunau cam așa: “Atenție, englezi, această exprimare este incorectă, nu se spune așa” și multe semne de exclamare după.

Morala: engleza noastră nu o să fie niciodată ca a lor pentru că e pur și simplu prea bună!

Noi recorduri britanice

Un studiu care a făcut înconjurul Marii Britanii în februarie susține că femeile britanice sunt cele mai grase din Europa de Vest (… dar încă nu la fel de grase precum cele americane, continuă un titlu de primă pagină din Daily Mail). Indicele lor de masă corporală este cel mai ridicat dintre toate cele 19 țări europene care au fost incluse în acest studiu. Mai mult decât atât, unul din zece adulți din întreaga lume este nu doar supraponderal, ci obez.

Din fericire, statul britanic se ocupă de situație cu seriozitatea-i caracteristică. Ambulanțele vor fi dotate cu echipament special, adecvat pentru pacienții din ce în ce mai masivi. Scaune cu rotile care să suporte greutăți mai mari, mini-macarale și dispozitive pentru ridicat bolnavii care nu se pot mișca din propriile case, paturi de dimensiuni mărite… De asemenea, vor fi introduse și ambulanțe “bariatrice” care să poată transporta pacienți de până la 300 kg, costul fiecărei astfel de mașini fiind de 90.000 lire.

Pe nicăieri nu-mi amintesc să fi văzut femei cu fundul cât două scaune înfruptându-se dintr-o “găleată” de prăjeli de la KFC, de nu mai ai loc nici să te strecori pe lângă ele în plin centru comercial. Femei care își plimbă copiii de 4-5 ani în cărucior, cu o pungă de jeleuri în brațe, sau care servesc la cină întregii familii un meniu format din McChicken, McBurger și McCartofi. Femei în rochii minuscule din paiete mărimea 22-24 (minima pe care o găsești în magazine este de obicei 6 sau 8, asta ca să vă faceți o idee). Nu râdeți, români, că și pe noi ne paște aceeași soartă odată cu stilul de viață tot mai occidental și “civilizat” care prinde rădăcini și la noi, din ce în ce mai mult în ultimii ani. Însă momentan există o mare diferență de mentalitate: pe când la noi femeile supraponderale tind să se îmbrace în negru, să se ascundă în spatele hainelor sau să refuze să mănânce în public, în Anglia nu par să sufere de vreun complex și li se pare tot mai natural să se afișeze în toată splendoarea lor.

Acum mi-e și mie tot mai clar de ce am ales să vin în Marea Britanie, dintre toate țările din Europa. Aici, atâta timp cât sunt slabă, mereu o să par și mai slabă. Iar dacă o să ajung vreodată obeză, măcar am certitudinea că nu o să mă simt singură – și că există ambulanțe special făcute pentru mine!