Lamentări socio-politice

Când ești român și locuiești peste hotare, îți place viața ta, dar câteodată n-ai somn și îți pui tot felul de întrebări cu mai mult sau mai puțin rost… Sau când aproape orice discuție cu cei de acasă se termină melancolic pe tema Și nu ai de gând să te întorci în România

Începe aproape zilnicul și inevitabilul proces de conștiință, în care înșiri mintal interminabile liste de pro și contra. Mi-e dor de mama, dar detest piața muncii din Romania. Aș vrea să petrec mai mult timp cu soră-mea, dar nu mă mai văd locuind în București. Aș vrea să-mi văd prietenii în fiecare zi, dar nu vreau să trăiesc într-o țară în care Ponta e prim-ministru… Și lista poate continua la nesfârșit, motiv pentru care suferă adăugiri în fiecare seară înainte de culcare.

Și ca să înțeleagă toată lumea de ce mi-e mie dor de cei de acasă, dar nu mi-e deloc dor de acasă și de ce sunt de fiecare dată mai dezamăgită de România când o revăd, nu e nevoie decât să deschizi un ziar (mai trist e când ziarul ăsta e The Economist sau New York Times) și să citești despre ce se mai petrece în viața politică de acasă sau să te uiți pur și simplu pe geam – toate astea sunt imagini care pe mine mă sperie.

În plus, după săptămâni întregi de urmărit dezbaterile pe tema “Eu (cu cine) votez la referendum?”, Facebook a avut ingrata onoare de a-mi arăta că pană și unii oameni pe care îi stimez și apreciez urlă în gura mare Huo, Băsescu! ca și când toate relele din țara asta de el ar fi fost cauzate. Am constatat cu maximă stupoare și că lumea îl crede pe Ponta în accesele lui de mitomanie, mai ales când susține că Ion Iliescu nu mai are nici o legătură cu politica, sau că îl consideră pe Crin un potențial președinte integru, sau că citește ziare care îl proclamă pe Adrian Năstase deținut politic…

Dar pentru că vorbele Copilei blonde îmi răsună tot mai clar în minte, cum că președinții se schimbă, dar prietenii rămân, am ales să-mi șterg din minte toate părerile schimbate sau micile dezamăgiri politice pe care nu vreau să le las să-mi umbrească prieteniile. Mai ales când nici cei din jur nu-mi întorc spatele pentru că sunt băsistă, dat fiind că n-am votat la referendum (împotriva oricăror obiecții ale lui Ponta care consideră că românii de peste hotare n-ar trebui să aibă drept de vot).

Viața merge mai departe, încă n-am uitat de ce nu vreau să mă întorc în România… Acum îmi este însă tot mai clar și de ce lista de argumente contra se lungește, dar și de ce din discuțiile elevate erau interzise teme precum politica sau religia – încing spiritele și nu te îmbogățesc cu nimic.

Bacul, această mare perlă

An de an, de când e lumea și pământul, de când a zis Dumnezeu să fie lumină și Sfântul Duh zbura deasupra apelor în chip de porumbel, la sfârșit de iunie se întâmpla momentul pe care tot poporul român îl aștepta cu sufletul la gură, tremurând de nerăbdare, și anume bacul, dar nu într-atât examenul, cât perlele de la limba română, acest dar neprețuit pe care adolescenții ni l-au făcut încă de la inventarea cuvântului ”adolescent”.

2011 a fost un an special căci, deși perlele nu au dezamăgit nici de această dată (ba din contră, multe dintre ele ar putea ocupa locuri fruntașe în topul celor mai incredibile perle ale tuturor timpurilor), elevii din ale căror minți ilustre s-au născut aceste perle au ajuns să prevadă un viitor care i-a umplut de rușine până și pe Decebal și Traian. “Oglindă, oglinjoară, încotro merge această țară? Oglindă, Oglinjoara, nu mai bine plecăm toți afară?”, a scris unul dintre ei. Însă adevărata prevestire avea să fie “Trebuie să ne privim atent în oglindă și să ne întrebăm: Oglindă, oglinjoară, trec și eu bacul în această vară?

Și, cel mai probabil, răspunsul retoric al oglinzii a fost o tăcere mută. Și pentru că tăcerea este un răspuns, am văzut cu toții procentajul de promovabilitate la bacalaureat. Adică infim, comparativ cu alți ani. Cu acei ani în care s-a mers pe principiul protocolului și al atențiilor, cu credința oarbă că e firesc să copiezi la un examen național și pe practici tradiționale de achiziționare de note așa cum ai lua un kilogram de roșii de la piață.

Să vă spun o poveste. Când am dat eu bacul, știu pe cineva care a ieșit de la una dintre probe spunând că a scris despre un câine care a leșinat și și-a pierdut conștiința. Persoana respectivă a avut undeva aproape de 9.90 media de promovare a examenului. Iar la proba de limba română am avut de scris despre condiția intelectualului și nici nu vă imaaginați câți au scris despre Ilie Moromete și Ion și au luat 10 sau aproape 10.

Și eu am copiat la bac. La sport. Făceam 20 de flotări cum se cerea, proba de gimnastică îmi ieșea spectaculos, poarta de la handbal o nimeream fix pe mijloc. Doar că la săritura în lungime ieșeam pe minus și nu puteam nici să stau în mâini – iar dacă aș fi încercat, mi-aș fi pierdut și eu “conștiința”!

Dar ce nu înțelege poporul român este că nu, nu trebuie să treci bacul. Nu toată lumea trece bacul. Notă de trecere iau cei care au reușit să-și însușească un anumit procentaj de cunoștințe din tot ce au studiat în liceu, iar note de 9 și 10 iau nu cei peste medie, ci cei bine și foarte bine pregătiți. Așa trebuie să fie într-o țară normală. Așa e, de exemplu, la francezi, care învață pentru bac ani de zile doar pentru a-l trece.

Și mai e un lucru pe care poporul român pare să-l fi uitat de vreo 10 ani încoace: nu toată lumea trebuie să aibă o diplomă de facultate. Nu e nici o rușine să fii șofer, zugrav, electrician sau faianțar. E firesc ca lucrurile să meargă pe dos într-o țară cu mai mulți piariști și experți în comunicare decât constructori sau muncitori. Economia, din nefericire, nu se construiește pe bază de comunicate de presă.

Nu știu ce părere aveți voi, dar eu sunt ferm convinsă că bacul de anul acesta nu este decât un pas către normalitate. Ce poate fi mai normal decât să pici un examen atunci când nu te pregatești pentru el? La fel de normală o să fie și reducerea numărului de locuri în facultăți. Și poate atunci chiar o să începem să creștem generații de ispravă care să conducă țara asta din care toată lumea fuge.

Amintiri din călătorii

De la Tomata am primit o leapșă tare faină și, deși mi-a luat aproape o lună să o onorez, sper să fi meritat așteptarea. Leapșa cere să adun într-un post cele mai frumoase poze pe care le-am făcut în călătoriile mele, numai bune de tăiat respirația oricărui privitor.

Am să încep, cum era poate de așteptat pentru cine mă cunoaște câtuși de puțin, cu Lisabona văzută de la înălțime:

Apus de soare la Cabo da Roca, cel mai occidental punct al Europei continentale:

Porto, un oraș care mie mi se pare ireal de frumos:

Apeductul roman din Evora, într-una din pozele cele mai reușite din colecția mea:

La Barcelona, în Park Guell, am prins un grup de copii de grădiniță veniți să facă poze cu clasa și erau incredibili de drăgălași:

Big Ben pe Tamisa:

Camden Market, unul din locurile mele preferate din Londra:

Poză de la Warwick Castle, Anglia (Nu călcați iarba, dragonul doarme sub ea):

Stratford-upon-Avon, orașul lui Shakespeare, și un apus de soare de februarie pe râul Avon:

Vedere de pe Domul din Milano:

Edinburgh, probabil cel mai frumos loc pe care l-am văzut vreodată:

Wroclaw, orașul podurilor…

… și al piticilor:

Cișmigiu de Paști:

Arthur Verona, București:

Micul Monstru din Brașov, fotografiat în acel moment special al zilei când s-a sinchisit să deschidă ochii:

Sibiu în prag de seară:

Și mă opresc aici pentru că altfel nu mai termin niciodată…

Noi recorduri britanice

Un studiu care a făcut înconjurul Marii Britanii în februarie susține că femeile britanice sunt cele mai grase din Europa de Vest (… dar încă nu la fel de grase precum cele americane, continuă un titlu de primă pagină din Daily Mail). Indicele lor de masă corporală este cel mai ridicat dintre toate cele 19 țări europene care au fost incluse în acest studiu. Mai mult decât atât, unul din zece adulți din întreaga lume este nu doar supraponderal, ci obez.

Din fericire, statul britanic se ocupă de situație cu seriozitatea-i caracteristică. Ambulanțele vor fi dotate cu echipament special, adecvat pentru pacienții din ce în ce mai masivi. Scaune cu rotile care să suporte greutăți mai mari, mini-macarale și dispozitive pentru ridicat bolnavii care nu se pot mișca din propriile case, paturi de dimensiuni mărite… De asemenea, vor fi introduse și ambulanțe “bariatrice” care să poată transporta pacienți de până la 300 kg, costul fiecărei astfel de mașini fiind de 90.000 lire.

Pe nicăieri nu-mi amintesc să fi văzut femei cu fundul cât două scaune înfruptându-se dintr-o “găleată” de prăjeli de la KFC, de nu mai ai loc nici să te strecori pe lângă ele în plin centru comercial. Femei care își plimbă copiii de 4-5 ani în cărucior, cu o pungă de jeleuri în brațe, sau care servesc la cină întregii familii un meniu format din McChicken, McBurger și McCartofi. Femei în rochii minuscule din paiete mărimea 22-24 (minima pe care o găsești în magazine este de obicei 6 sau 8, asta ca să vă faceți o idee). Nu râdeți, români, că și pe noi ne paște aceeași soartă odată cu stilul de viață tot mai occidental și “civilizat” care prinde rădăcini și la noi, din ce în ce mai mult în ultimii ani. Însă momentan există o mare diferență de mentalitate: pe când la noi femeile supraponderale tind să se îmbrace în negru, să se ascundă în spatele hainelor sau să refuze să mănânce în public, în Anglia nu par să sufere de vreun complex și li se pare tot mai natural să se afișeze în toată splendoarea lor.

Acum mi-e și mie tot mai clar de ce am ales să vin în Marea Britanie, dintre toate țările din Europa. Aici, atâta timp cât sunt slabă, mereu o să par și mai slabă. Iar dacă o să ajung vreodată obeză, măcar am certitudinea că nu o să mă simt singură – și că există ambulanțe special făcute pentru mine!

România nu ne vrea

A fost o vreme în care tot ce-mi doream era să plec departe, încotro oi vedea cu ochii, să fug doar de dragul de a fugi de o țară în care toate lucururile nu mergeau decât anapoda. Să-mi vâr pașaportul într-un buzunar uitat și să nu mă mai uit în veci înapoi, să știu că am străbătut suficienți kilometri spre Vest încât România să nu rămână decât o pată neagră din trecut.

Dar toate gândurile astea rebele au fost demult, și ele la rândul lor o pată neagră din trecut. Căci până la urmă am plecat din România nu cu gândul de a nu mă mai întoarce nici în ruptul capului, ci privind mereu înapoi, uneori cu dor, alteori cu tristețe, cu veșnica întrebare de ce alții pot, iar nouă nu ne iese?

Vor fi mereu guri care să ne dojenească și să ne privească cu indignare ca pe cei mai aprigi dușmani, că ne-am părăsit țara la greu, că lucrurile n-or să se schimbe niciodată cu lași ca noi care, la primul obstacol, își iau valiza în spinare și duși sunt. Am plecat cu gândul la mai bine, dar nu am ajuns nicidecum într-o lume câini frumos pieptănați zburdă veseli și nestingheriți, cu covrigi calzi și pufoși atâtnându-le de coadă, mici bobițe de mac scuturându-se pe iarba grasă a câmpiilor înverzite – așa cum poate că-și imaginează unii. N-am plecat cu nimic de acasă, am luat-o de la zero și uneori chiar de la minus, iar singurul gând care ne poartă mai departe e că aici putem – putem să construim ceva din nimic, puțin câte puțin, fără să ne temem că un val ne-ar putea spulbera castelul de nisip, ridicat fir cu fir. Ne lovim de multe uși ferecate, dar aici va exista mereu o fereastră întredeschisă prin care să te strecori dacă muncești destul. Da, unii preferă să spargă yala și să dea buzna unde nu sunt primiți, dar pentru ei va exista mereu un Sarkozy care abia așteaptă să se dea viteaz.

Chiar credeți că ne e bine printre străini? – deși nu de puține ori ne bucurăm de mai mult respect din partea lor decât de la “ai noștri”. Chiar vă închipuiți că am plecat cu dragă inimă de lângă cei dragi și că nu le ducem dorul zi și noapte? Chiar credeți că ne-am șters țara cu un burete și că ne-am făcut toți dintr-odată englezi, francezi sau austrieci?

N-am plecat din România doar din ambiția de a pleca, ci de teama că o să fim nevoiți într-o zi, tineri de 20 și ceva de ani, licențiați și uneori chiar masteranți, să cerem bani de la părinți să plătim o chirie, să nu trăim decât o zi pe lună – atunci când așteptăm leafa pe card, cu sufletul la gură – și să ne târâm prin viață într-o continuă amorțeală, fără speranța că mâine va fi mai bine. Ne-am lăsat țara, dar asta pentru că e locul unde se petrec cele mai cumplite paradoxuri – unde salariile scad și prețurile cresc pe zi ce trece, unde o stradă se construiește în cinci ani doar ca să se umple de gropi peste alți doi, unde ți se reproșează că nu vrei schimbare, dar ți se dă în cap când vii cu o idee. Suntem tineri și poate că vrem mai mult de la viață decât să perpetuăm toate astea încă o generație.

Am lăsat în urmă corupția, lăcomia, nedreptatea, răutatea sau invidia și am păstrat doar zâmbete, vorbe bune, ospitalitatea și prietenia. România văzută prin ochii noștri e infinit mai frumoasă decât cea ce care o arată știrile ProTv. Dar, din nefericire, România, așa cum e ea, nu ne vrea. Și nu ne-a vrut vreodată.

Ce ne învaţă oare viaţa?

Când m’am mutat în Bucureşti eram un copil care pleca de acasă pentru prima oară cu adevărat. Eram nespus de dezamăgită de facultatea pe care visasem să o fac de mai bine de 10 ani. La engleză aveam unele cursuri la care nu înţelegeam aproape nici un cuvânt, deşi până atunci îmi închipuiam că e o limbă pe care o vorbesc fluent. Nu pricepeam ce înseamnă copăceii la lingvistică şi nici măcar ce e aia lingvistică. Aveam biblioteci întregi de citit şi 13 materii cu care să’mi bat capul. La portugheză erau cursuri la care nu ni se vorbea decât în portugheză, deşi era o limbă pe care toţi o auzeam cu adevărat pentru prima oară şi care nu semăna nici pe departe cu ceea ce ascultasem la telenovelele braziliene. Profesorii ne spuneau în fiecare zi că suntem proşti, inculţi şi leneşi şi că n’avem ce căuta într’o asemenea facultate de prestigiu. În unele zile din săptămână aveam cursuri timp de 12 ore neîntrerupt, uneori în două clădiri diferite aflate la 10 minute de alergat distanţă, şi nu făceam decât să gonim în mare grabă în plin centru al Bucureştiului, doar ca să fim certaţi de profesori că am întârziat la ora lor şi că data viitoare nici să nu îndrăznim să intrăm după ei.

Îmi era un dor teribil de acasă, de mama şi de soră’mea, de o mâncare caldă şi o baie lungă. Căminul mi se părea murdar şi neprimitor, iar colega mea de cameră avea cea mai acră faţă pe care îmi amintesc să o fi întâlnit vreodată în viaţa mea. Cel puţin în primele două luni, în fiecare seară când mă întorceam de la facultate, nu mă puteam opri din plâns vreo două ore bune, după care o sunam pe mama să’i spun că sunt bine.

Bucureştiul îmi părea murdar, cenuşiu, rece şi prea aglomerat, mă făcea să mă simt singură pe lume. În prima mea zi în capitală am fost să’mi fac abonament la metrou la Universitate. Doamna de la bilete îmi spune că abonamentele se fac la celălalt ghişeu, iar singurul pe care îl vedeam în jur era cel de lângă barele de la intrare. Când întreb la respectivul ghişeu, doamna de acolo a început să urle la mine cât o ţineau plămânii că nu la ea se făceau abonamentele, ci la celălalt ghişeu, “vezi dacă nu ştii să vorbeşti?!”. Am plecat de acolo în lacrimi şi fără nici un abonament, căci ce uitase doamna să’mi spună printre urlete era că metroul mai are încă o intrare pe partea cu Intercontinentalul, unde se afla măreţul ghişeu, dar despre care eu nu aflasem încă. Un bătrân s’a îndurat să’mi explice toate astea când urletele doamnei rămăseseră undeva în urmă.

După câteva luni am zărit’o iar pe doamna de la ghişeu şi am privit’o cu indiferenţa pe care o deprinsesem trăind în Bucureşti. Ştiam că urletele ei sau ale oricui altcuiva nu m’ar mai fi putut face să plâng aşa uşor. Însă abia după mai mulţi ani aveam să’mi dau seama că, în ziua aceea, copilul nevinovat din mine începuse să moară, puţin câte puţin, încet şi pentru totdeauna. Iar acum mi’e dor de vremea aceea, când îmi păsa atât de tare încât să pot vărsa o lacrimă chiar şi din cauza unei funcţionare isterice sau a unui profesor plictisit, când viaţa nu mă “călise” întra’atât încât să pot trece mai departe nepăsătoare. Însă, până la urmă, poate că nici n’am rezista prea mult timp întregi pe lumea asta fără să fim nepăsători sau, mai bine spus, adulţi.

Nu’i frumos ce e frumos, e frumos ce’i din Italia

Sau din Germania, Spania, Anglia… Şi cu un brand cât mai mare şi lucios afişat în punctele esenţiale. Şi despre care să te poţi lăuda că te’a costat vreo 200 euro/lire, când de fapt nu ai scos din portofel mai mult de 20. Vorbesc, bineînţeles, despre ce poartă românii. Delectaţi’vă mai întâi cu acest reportaj Pro Tv, ca să înţelegeţi ce mi’a venit tocmai acum.

Românii nu ştiu să se îmbrace, zice Maurice Munteanu. Eu zic că e mai rău de atât. Românilor le lipseşte discernământul şi poate chiar bunul simţ. Cum să nu ai din ce trăi mâine, dar să dai 300 euro pe nişte adidaşi fără măcar să clipeşti şi apoi să te mai şi lauzi cu achiziţia ta luxoasă? Nu ştiu dacă aţi remarcat în clip, dar reporteriţa nu făcea decât să’i întrebe „Cu ce te’ai îmbrăcat?”, iar răspunsul multora dintre ei nu era „cu pantaloni şi tricou”, ci „din Italia”. „Cu ce te’ai îmbrăcat?” „Din Italia.” Cum vine asta, spuneţi’mi şi mie?! Pentru că originea (şi implicit preţul) hainelor e cu mult mai important decât însuşi aspectul lor. Şi la ce bun să plăteşti sume exorbitante pe haine şi încălţări care par, pur şi simplu, ieftine? Pentru că, până la urmă, pentru oameni ca noi, românii, încă mai există şi prosperă brand-uri opulente precum D&G, Versace sau Roberto Cavalli.

Studiu de caz: cetăţeanul Costică poartă în discotecă pantaloni de trening Nike şi tricou cu strasuri, pe toate “le’a adus din afară”. De remarcat şi adidaşii albi, model pentru femei, care l’au costat 300 lire. Lire, da? I’a cumpărat din Anglia, zice Costică. Ei bine, eu m’am enervat! Şi asta pentru că de câteva luni de când umblu în adidaşi 5 zile pe săptămână nu mă mai consider deloc ignorantă într’ale încălţărilor sport. Şi pe cuvântul meu de pioner dacă am văzut în vreun magazin adidaşi care să coste mai mult de 180-200 lire! De exemplu, cei mai scumpi adidaşi de alergat de la Nike sunt Air Max+ de 155 lire, Adidas au un model Adizero pentru fotbal de 180 lire, Reebok vând nişte Pump Vintage Mid superbi cu 196 lire. Aşa că nu pot deloc să înţeleg unde a găsit el cetăţeanul Costică adidaşii ăia hidoşi cu 300 lire! Eu am înţeles că “din afară”, dar sunt cumva din afara Galaxiei?!

Eu sunt perfect de acord cu achiziţionarea hainelor din străinătate. Mai mult decât atât, nici nu’mi amintesc când mi’am cumpărat ultima dată ceva din România, cu excepţia câtorva vizite la Mini Prix. Pentru că mă irită gândul de a da 100 RON pe o bluză no-name din Unirii, de o calitate puţin spus îndoielnică şi pe care o poţi găsi într’un bazar de rând de cel puţin 2 ori mai ieftină. Pentru că prefer să’mi cumpăr haine de la Zara &co. (Stradivarius, Bershka, Pull&Bear) din Spania şi Portugalia unde preţurile sunt reduse şi colecţiile nou-nouţe. Pentru că un pardesiu de la H&M, chiar şi fără nici un discount, tot e mai ieftin decât unul din Unirii şi arată de nenumărate ori mai prezentabil. Pentru că acesta este şi rostul de a’ţi cumpăra haine din străinătate: sunt mai ieftine şi mai de calitate.

Concluzie pentru acest post nu există. Pentru că dacă ar exista, ar fi prea tristă. Încă mai visez la un viitor optimist, cu haine mai puţin lucioase şi cu mai mult gust.

Mănânci, calule, ovăz?

Photo source

Prin anul întâi, într’o după-amiază însorită de binemeritat chiul de la cursuri şi umblat aiurea prin oraş, am descoperit în Piaţa Lahovary o băcănie ponosită care ascundea o comoară pe care omenirea, în frunte cu Indiana Jones, o căutase secole la rând: biscuiţi cu ovăz (şi nu oricum – la kilogram!). Pentru cine nu a gustat încă din această a opta minune a lumii, este rugat să o facă numaidecât! Biscuiţii cu ovăz sunt pur şi simplu nişte mici firimituri pe care însuşi Sfântul Petru le scapă printre degete fără propria’i voie atunci când stă de pază la Poarta Raiului. De obicei, îngerii se folosesc de proprietăţile zburătoare şi îi culeg cu repeziciune de la barba sfântului, însă ocazional li se întâmplă să mai rateze câte un biscuite, ce ajunge inevitabil pe pământ, întru delectarea muritorilor. Zeii obişnuiau să consume biscuiţi cu ovăz la fiecare masă, cu un pahar de ambrozie alături. În plus, legenda spune că însăşi Cleopatra l’a fermecat pe generalul roman Marcus Antonius oferindu’i doi biscuiţi cu ovăz pe un platou de aramă.

Aşa se face că, după ce am descoperit biscuiţii cu ovăz în acea binecuvântată zi, chiulurile de la cursuri s’au înteţit şi au căpătat o frecvenţă aproape zilnică. De fapt, singurul motiv pentru care mai mergeam la facultate era faptul că se afla deosebit de aproape de băcănia unde ne aşteptau, cuminţi, biscuiţii cu ovăz. De pe uşa băcăniei ieşeam zi de zi cu câte o pungă de bunătăţi în braţe, proaspeţi şi fragezi cum numai biscuiţii cu ovăz pot fi, apoi ne plimbam agale pe străzile din jur, savurând în tăcere. Cuvintele erau de prisos. Până într’o zi, când undeva în spatele nostru am auzit următoarea întrebare:

“Da’ ce, voi sunteţi cai de mâncaţi ovăz?!”, nedumerire venită din partea unui muncitor de pe marginea drumului, uimit fiind de alegerea noastră culinară. Şi eu care mă credeam mai degrabă o vacă!

Încă nu am renunţat la biscuiţii cu ovăz şi la ovăz în general, numai bun de consumat la micul-dejun cu lapte, fructe uscate şi nuci. Sau seara înainte de culcare. Sau după masă, ca desert. Sau când ţi’e lumea mai dragă!

Povestiri de pe aeroport. Doamna cu Ibiza

În aceeaşi temă a povestirilor de pe aeroport, care pe mine mă pasionează poate mai mult decât s’ar cuveni, îmi amintesc de alţi români întâlniţi între două zboruri.

Se face că eram la…

Barcelona, anul trecut, mă pregăteam să mă întorc acasă după câteva zile de vizitat metropola catalană. Eram cu încă trei prietene şi aveam de aşteptat ceva timp până să se deschidă biroul de check-in. Lângă noi se aşează un domn şi o doamnă cam între două vârste şi vreo doi copii, nimic ieşit din comun. După câteva minute în care probabil că ne analizaseră cu maxim interes, doamna remarcă: “Dar voi, fetelor, numai un bagaj aveţi?!”. Dat fiind că fuseserăm la Barcelona doar în vizită, nu ne luaserăm decât un singur bagaj de cală (mai mult pentru cosmeticale) şi genţile de mână, lucru care se pare că a atras numaidecât atenţia doamnei care avea în jurul ei vreo 2-3 geamantane bine încărcate. Îi explicăm că da, un singur bagaj avem. “Aha”, ne răspunde cu o oarecare indignare…

După alte câteva minute de discutat pe şoptite cu soţul, doamna ne întreabă cu aceeaşi indignare: “Păi şi l’aţi plătit?”. “Da, când am cumpărat biletul de avion” (ştiţi cum e la low cost, există o taxă pentru fiecare bagaj de cală). “Aha…”

“Ei, lasă, dragă, ai văzut şi tu că la IBIZA nu ne’au zis nimic! (accentuând cuvântul Ibiza să se facă remarcat în jurul lor) Dacă la IBIZA ne’au lăsat cu astea, trecem, nu se pune problema”, îi spune doamna soţului, pe o voce prea pronunţată să o putem ignora.

“Păi şi câte kilograme aveţi în bagajul ăla?” către noi. “Nu ştiu, vreo 10…”. “Aha…”

“Păi da, la IBIZA era altceva!” din nou către soţ, apăsând cu atenţie fiecare sunet al cuvântului Ibiza, “IBIZA nici nu se compară!”

“Noi venim de la IBIZA acum!” ne spune doamna în maxim secret. “Frumos la IBIZA, nici nu se compara!”

Văzând că nu stârneşte prea multe reacţii, deşi se aştepta poate la ovaţii şi urale din partea noastră la auzul repetat al cuvântului Ibiza, doamna se întoarce resemnată către soţ. Eu o suspectez de intenţii necurate: sperând că ne va impresiona cu Ibiza ei însorită, va putea astfel să ne paseze nouă câteva din kilogramele în exces din valizele’i prea voluminoase, evitând astfel orice taxe de bagaj suplimentar. N’a fost să fie, pe mine Ibiza nu mă încălzeşte…

Povestiri de pe aeroport. Plasele de rafie

Citeam pe Hotcity un articol amuzant despre comportamentul românilor pe aeroport, pe care îi poţi distinge cu uşurinţă dintre zecile de naţii pe care le întâlneşti înaintea unui zbor. Românii s’ar arunca şi în cap să fie primii la coadă, îşi pun coatele în mişcare cu o abilitate fenomenală pentru a obţine primul loc în autobuzul care te plimbă pe pistă şi sunt într’o permanentă grabă inutilă către nicăieri. Eu una am reuşit să strâng câteva poveşti tragi-comice în urma zborurilor pe care le’am făcut prin bătrâna Europă, iar altruismul nu’mi permite să le păstrez doar pentru propria’mi delectare!

Se făcea că eram la…

Lisabona, februarie, soare puternic. După aproape 6 luni petrecute în Portugalia, mă pregăteam să mă întorc acasă. Ajung la aeroport cu un taxi plin de bagaje şi “ajutoare” de încredere fără de care n’aş fi reuşit nici să’mi închid valizele (o poloneză, o slovenă, o mexicancă şi o chiliancă). Cu genţile aşezate frumos pe cărucior, ne îndreptăm spre biroul de check-in destinat zborului către Bucureşti Băneasa. Apropiindu’ne vertiginos, prietena poloneză îmi spune: “A, uite, cred că aici e coada ta.” Privesc neîncrezătoare spre mulţimea frumos aliniată: bărbaţi înalţi şi blonzi, toţi deopotrivă cu haine frumos asortate, femei cu poşete discrete şi încălţări comode. Aşa că răspund: “Nu e coada mea, pe români îi recunoşti imediat.”

Şi atunci i’am recunoscut, la doar câţiva metri distanţă. Mai întâi am zărit sacoşele de rafie, inexplicabil de mari, supradimensionate încât să ajungă la capacitatea unei valize normale, dar cu multe kilograme mai uşoare (pe când eu târam două geamantane cu etichetă “heavy luggage”, aşa că trebuie să recunosc că îi invidiam în secret pentru rafia lor). Erau înghesuiţi toţi buluc, cât mai aproape de biroul de check-in, aşteptând ca pe ghimpi să se dea startul cursei către… verificarea paşapoartelor? Cântărirea bagajelor? Aparent nimic care să justifice înfrigurarea care li se citea pe chipurile încruntate. Tocurile-cui tropăiau nerăbdătoare, iar adidaşii aurii străluceau în luminile aeroportului. Poşetele agăţate de antebraţ acompaniau discret hainele cu model leopard şi cerceii împletiţi în formă de covrig de Buzău (imagine, recunosc, puţin distorsionată de propria’mi dragoste pentru covrigii din oraşul meu natal).

Da, asta era coada mea…