Despre decizii, studii şi Londra

Londra, pe malul Tamisei într-o noapte divină de aprilie

Cine mă cunoaşte (sau doar mă citeşte când mai scriu) ştie că am venit în Anglia cu doi ani în urmă să fac masterul. A durat apoi aproape un an şi jumătate până să reîncep studiile, timp în care m-am gândit şi m-am răzgândit de vreo 100 ori pe zi, m-am întrebat dacă am într-adevăr nevoie de studii postuniversitare şi dacă nu sunt cumva doar un moft ca să mă menţin în pas cu “lumea” pentru care o licenţă nu e suficientă să ocupi un post “bun” de secretară în Bucureşti.

Apoi, când am realizat că masterul nu e doar o toană şi că merită investiţia de aproape 5000 lire, mi-am pus problema locaţiei: în Bucureşti nici nu încăpea vorbă, nu mai cred de mult în învăţământul românesc (poate Cluj ar fi fost singura opţiune din România, dar nu ofereau ce vroiam eu), aşa că nici prin cap nu-mi trecea să mă întorc înapoi în România. Vroiam să rămân în Anglia şi oscilam zilnic între Manchester, Edinburgh şi Leeds, unde mi s-a oferit şi o bursă care să-mi acopere taxa de aproape 5000 lire. Venisem în Londra doar pe timp de vară, cât urma să iau decizia finală, însă m-am îndrăgostit iremediabil de oraşul ăsta şi ştiam că dacă l-aş fi părăsit după doar 3-4 luni, fără să fi apucat să-l cunosc şi să-l experimentez la adevărata lui valoare, aş fi regretat pentru tot restul vieţii. În plus, aici aveam unde să stau, nu doar un job, ci mai multe joburi, plus cei mai buni prieteni ai mei din Anglia. Nici acum nu ştiu dacă am rămas în Londra de teamă (teamă să o iau iar şi iar de la început, într-un oraş necunoscut plin de necunoscuţi, la o vârstă la care simţeam că mi s-a domolit brusc tot curajul şi spiritul de aventură) sau, din contră, dacă am rămas aici tocmai din prea mult curaj…

Povestea are un final fericit, în ciuda deciziei de a alege o universitate în Londra cotată sub cele pe care le-am refuzat, care se regăsesc în top 10 în UK şi printre primele 100 universităţi din lume. Birkbeck College unde studiez face parte din University of London şi din grupul Bloomsbury şi devine tot mai competitiv pe an ce trece. Standardele de educaţie sunt cu mult peste cele ale Universităţii Bucureşti (sau ale altor instituţii româneşti), profesorii sunt incredibili, facilităţile pe care le oferă sunt cum nici n-aş fi visat, iar suportul oferit studenţilor este impecabil. Dacă ar fi să fac o comparaţie între Facultatea de Limbi Străine de la UniBuc şi School of Arts de la Birkbeck nu cred că aş termina vreodată! Să mă mai laud oare că am cursuri chiar în clădirea istorică în care se întâlneau Virginia Woolf şi ceilalţi scriitori din Bloomsbury Group sau în care John Maynard Keynes şi-a dezvoltat teoriile de macroeconomie?

Acum am intrat deja în ultima parte a masterului, am terminat cursurile şi am predat o tonă de eseuri fiecare în parte mai lungi şi mai muncite (şi mult mai bine coordonate de profesorii îndrumători!!) decât lucrarea de licenţă de la Bucureşti – eseuri despre care o să vă povestesc într-o zi dacă sunteţi cuminţi, nu îmi mai rămâne de scris decât teza de disertaţie. O sa fie despre Saramago, naturally 🙂

Advertisements

Lecturi de aprilie și mai

Am avut niște ultime luni foarte pline de evenimente și schimbări, după care am intrat într-un ritm cât se poate de normal de muncă – normal însemnând de până la 6 zile pe săptămână, uneori de dimineața până a doua zi dimineața. Însă, din fericire, munca pe care o fac îmi permite să citesc – nu pe cât de mult mi-aș dori, însă suficient, mai ales dacă voi învăța să-mi și organizez timpul mai eficient. Am nici mai mult, nici mai puțin de 10 cărți pe care le-am strâns în aprilie și mai:

The Book of Other People este o colecție de povestiri editată de celebra Zadie Smith. 25 de scriitori de expresie engleză au răspuns invitației de a compune câte o scurtă povestire pentru un volum caritabil, tema fiind crearea unui personaj, poate cel mai important aspect al oricărei opere de ficțiune. Fiecare dintre scriitori are un talent înnăscut de a da naștere unei lumi vii și umane folosindu-se de cuvinte (sau imagini, în cazul povestirilor grafice). Cartea își propune de fapt să demonstreze că fiecare autor are propriile lui metode de a crea un personaj și că nu există o rețetă universal-valabilă pentru a da viață unui caracter de ficțiune. Unul din principalele motive pentru care volumul merită citit este numărul impresionant de scriitori foarte talentați pe care îi adună (cum ar fi Zadie Smith, Nick Hornby, A. L. Kennedy, David Mitchell și, preferatul meu, Hari Kunzru).

Jurnalul lui Bridget Jones de Helen Fielding este cel mai probabil o carte care nu are nevoie de prea multă introducere. Cu toții am văzut filmele (de vreo trei ori chiar, în cazul meu), nu ai des șansa să-i admiri pe Colin Firth și Hugh Grant pe același ecran! Deși povestea îmi era puțin spus cunoscută (îmi aminteam chiar și în ce cartiere londoneze locuiau personajele), am vrut neapărat să descopăr și stilul literar al lui Helen Fielding, să mă conving singură dacă nu doar povestea, dar și felul în care a fost scrisă, își merită titlul de best-seller. Concluzia e că Bridget Jones cartea e la fel de genială ca filmul! E incredibil de distractivă și de amuzantă prin ridicolul personajului și te captivează de la prima până la cea din urmă pagină.

Suflete moarte de Nikolai Gogol face parte din categoria clasicilor despre care se tot spune că nu ar trebui să lipsească din biblioteca nimănui. Eu mi-am comandat-o de la Colțul Colecționarului și, acum după ce am citit-o, mă declar încântată că i-am găsit un loc pe raftul meu de cărți. E un roman care nu se lasă ușor descoperit, căci abia după ce îl citești până la capăt (deși povestea a rămas de fapt neterminată de către autor) și îți acorzi un răgaz pentru a rememora și mai ales regândi evenimentele și personajele, poți înțelege ce a vrut Gogol să transmită. Sufletele moarte le aparțin de fapt celor vii, orbiți de vicii și bogății, personajele construite de Gogol fiind o adevărată paradă a comediei umane, privită cu umor negru și ironie.

Animalul inimii de Herta Muller este o carte de citit într-o după-amiază și de înțeles într-o viață întreagă (sau poate nici măcar atunci). E atât de sumbră încât simți că și se strânge stomacul la fiecare frază citită și începi cumva să o iubești și să o urăști deopotrivă. Dacă Herta Muller și-a meritat Nobelul sau a fost doar o mișcare politică pornită de undeva de sus este mult prea discutabil. Dacă Herta Muller este măcar româncă să ne putem mândri cu ea cum ne place să facem cu Ionesco sau Cioran (care atunci când a părăsit țara s-a jurat că n-o să mai vorbească românește în vecii vecilor), este o altă întrebare cu iz politic. Povestea emigrării ei seamănă prea mult cu cea a altor intelectuali de seamă goniți de regim pe care pur și simplu nu-i poți învinui că au întors spatele unei țări care i-a persecutat. Animalul inimii e un roman care merită citit din infinite motive, dincolo de Nobel și de dilemele naționaliste, pentru a înțelege trecutul și pentru a te bucura că nu l-ai trăit tu însuți sau, în caz contrar, că a rămas în trecut.

Intermitențele morții de Jose Saramago este o meditație asupra morții – sau mai degrabă asupra ceea ce ar însemna lipsa ei. Sau, ironic spus, asupra rolului pe care îl are de fapt moartea în viața noastră. Într-o țară în care oamenii încetează să mai moară multe lucruri își ies din făgașul normal (de la dezechilibrarea sistemului medical până la falimentarea companiilor de pompe funebre). Însă cea mai mare nenorocire se abate de fapt asupra bisericii, care se află la un pas de destrămare, căci “fără moarte nu există înviere, și fără înviere nu există biserică”, frază care dovedește, încă o dată, de ce religia este opiumul popoarelor și de ce biserica este una dintre marile puteri ale lumii. “Religia este o chestiune pământească, nu are nimic de-a face cu cerul” mai spune Saramago și îmi pare imposibil de contrazis… Citiți și dați mai departe.

Brideshead Revisited (Întoarcere la Brideshead) de Evelyn Waugh se regăsește pe nenumărate liste ale celor mai bune romane întocmite de mai toate publicațiile de renume – Time Magazine, Telegraph sau BBC Big Read Top. Recunosc că acesta este principalul motiv pentru care am citit cartea, căci altfel poate că nici nu aș fi auzit de ea (și mărturisesc și că mi-am închipuit că Evelyn Waugh este femeie – căci ce bărbat respectabil ar putea răspunde la numele de Evelyn – dar m-am înșelat). Brideshead Revisited este un roman nostalgic și sentimental despre o lume aflată în pragul dispariției, aceea a aristocrației britanice înaintea primului război mondial.

 

Catch-22 de Joseph Heller e un soi de circ literar de cea mai înaltă clasă, un roman care a scris și rescris istoria, care e citit și recitit de generații întregi. Cartea vorbește, cu umor și ironie, despre ideea de război, despre ridicolul birocrației, despre nația americană și natura umană. Iar Heller este un maestru absolut al absurdului, care pare să atingă apogeul capitol după capitol, deși de cele mai multe ori nu știi dacă ar trebui să râzi sau să plângi – sau poate să râzi cu lacrimi, dar nu de bucurie… Despre Catch-22 (tradus, se pare, în limba română cu titlul Clenciul-22, cuvânt pe care mă jur că nu l-am auzit nici măcar o dată în cei mai bine de 24 ani de când sunt româncă) vreau să vorbesc mai pe larg în viitorul, sper eu, apropiat, căci merită mai mult decât o singură frază.

O Capitão dos Índios (Căpitanul indienilor) de Ana Lígia Lira este un roman pe care l-am citit ca să nu uit că mai știu, totuși, și ceva portugheză. Este povestea reală a unui evreu portughez care emigrează în Brazilia, unde contruiește un imperiu colonial deosebit de prosper, fiind unul dintre puținii europeni care au reușit să dezvolte o relație amiabilă cu nativii sud-americani.

 

 

 

 

Five People You Meet in Heaven (Cei cinci oameni pe care îi întâlnești în rai) de Mitch Albom este genul acela de carte atât de frumoasă care te face să zâmbești de fiecare dată când îți amintești de ea. Ideea principală a romanului este aceea că viețile noastre sunt într-o strânsă legătură care ne influențează calea, chiar și atunci când este vorba de oameni care ne sunt complet străini. “Moartea nu doar ia pe cineva, ci lasă pe altcineva, și de-a lungul scurtei distanțe dintre a fi luat și a fi lăsat, viețile se schimbă.” Iar viața de după moarte nu este decât o etapă în care ni se dezvăluie ce a însemnat de fapt existența noastră, ce am realizat și cum i-am influențat pe cei pe lângă care am trecut, chiar și pentru câteva secunde.

 

The Color Purple (Culoarea purpurie) de Alice Walker este un roman despre culoare și despre ce înseamnă a fi de culoare într-o lume în care albul domină și predomină. Alice Walker, una dintre cele mai importante activiste afro-americane, spune povestea unei femei care luptă din răsputeri pentru o viață mai bună și mai liberă, care învață să se accepte pe sine și să-și urmeze visele.

Între a naște și a te naște

V-ați întrebat vreodată de ce verbul a naște poate căpăta sensuri noi atunci când este reflexiv, de ce a se naște diferă atât de mult de varianța lui inițială? Ce înseamnă, până la urmă, să fii născut și să te naști?

Eu am început să-mi pun astfel de întrebări datorită lui Marin Sorescu, căci nu mi-am mai putut scoate din minte cuvintele personajului său Iona, profetul înghițit de balena uriașă: “Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire, mai naște-mă o dată!” Ce ușor ar fi să-ți iei viața de la capăt atunci când ești nemulțumit de calea pe care ai ales-o sau de direcția către care te îndrepți, cu sau fără voia ta… Greșeala lui Iona e că nu i se adresează persoanei potrivite, căci o mamă nu poate decât să te ajute să vii pe lume, numai de tine depinde să și devii.

Saramago vorbește despre această diferență dintre a fi născut și a te naște: “Viețile nu încep atunci când oamenii se nasc, dacă ar fi așa fiecare zi ar fi o zi câștigată, viețile încep mai târziu, uneori prea târziu, ca să nu mai vorbim de cele care de-abia începute se și sfârșesc.” A te naște cu adevărat nu este atunci când respiri pentru întâia oară, proaspăt ieșit din pântecele mamei. Să te naști înseamnă de fapt să renaști, să devii mereu altcineva, cu fiecare pas mai aproape de acel cineva care își dorești cu adevărat să fii.

Ultimele cuvinte îi aparțin nimeni altuia decât columbianului Gabriel García Márquez: “Oamenii nu se nasc o dată și pentru totdeauna atunci când mamele lor le dau viață, ci viața îi obligă de fiecare dată să se nască ei înșiși.”

Cele trei opere citate mai sus sunt Iona de Marin Sorescu, Pluta de piatră de José Saramago și Dragostea în vremea holerei de Gabriel García Márquez.

Lecția de literatură. Fernando Pessoa

Portughezul Fernando Pessoa este una dintre cele mai însemnate figuri literare ale tuturor timpurilor. Harold Bloom l-a numit cel mai reprezentativ poet al secolului XX, alături de Pablo Neruda. Era trilingv (cât de des ați auzit până acum acest termen?) – scria în portugheză, engleză și franceză la perfecție. S-a născut și a murit în Lisabona, oraș pe care îl amintește de nenumărate ori în operele sale. Își petrecea zilele traducând pentru diverse firme, iar nopțile în cafenele precum A Brasileira, în fața căreia se află acum statuia unui Pessoa tânăr și galant, stând relaxat la o masă.

Pessoa a rămas în istoria literaturii drept inventatorul heteronimului, concept ce se referă la una sau mai multe identități create de un scriitor pentru a putea adopta mai multe stiluri. Heteronimele se deosebesc de pseudonime prin faptul că nu reprezintă doar nume false, ci sunt identități cu propriile lor existențe, biografii și stiluri scriitoricești. Fernando Pessoa a creat peste 70 de heteronime, persoane cu vieți și opere distincte, cu temperamente și mentalități aparte, oameni cu totul și cu totul diferiți față de cel ce le-a dat naștere. Cele mai importante dintre ele sunt Alberto Caeiro, Ricardo Reis și Álvaro de Campos. Altele sunt semi-heteronime, personaje care împrumută din autobiografia lui Pessoa, simple mutilări ale personalității sale. Toate aceste identități formează un univers nou, în care apar relații, afinități și sentimente de invidie, unele dintre heteronime se cunosc între ele și își critică sau elogiază operele. Și nici măcar atunci când își semnează operele cu propriul nume, Fernando Pessoa însuși nu este, de fapt, adevăratul Fernando Pessoa.

Iubita lui a creat un alt heteronim pentru Fernando Pessoa: Ferdinand Personne, Ferdinand fiind echivalentul lui Fernando în diverse limbi, iar Personne însemnând în franceză persoană (asemeni lui Pessoa), dar și nimeni. Prin acest joc de limbaj, Fernando, pentru că a creat atâtea persoane, ajunge să și-o piardă pe a lui, devenind astfel un nimeni.

José Saramago, în romanul Anul morții lui Ricardo Reis, continuă povestea heteronimului despre care nu se știe decât că a fugit în Brazilia, conform spuselor lui Pessoa, fără a face cunoscută data la care acesta moare.

Printre cele mai importante opere se numără Mensagem (Mesaj) a lui Fernando Pessoa, O Guardador de Rebanhos (Paznicul de turme) a lui Alberto Caeiro, Operele complete ale lui Álvaro de Campos și Ricardo Reis și O Livro do Desassossego (Cartea neliniștii) lui Bernardo Soares. Mai jos, câteva dintre cele mai frumoase versuri ale lui Pessoa, în propria-mi traducere.

O poeta é um fingidor                                               Poetul e un prefăcut

Finge tão completamente                                        Se preface atât de bine

Que chega a fingir que é dor                                   Încât ajunge să creadă că e durere

A dor que deveras sente. (Autopsicografia)       Durerea pe care cu adevărat o simte.

 

Sim, sei bem                                                                 Da, știu deja

Que nunca serei alguém.                                         Că nu voi fi vreodată cineva.

Sei de soubra                                                                Știu ca niciodată

Que nunca terei uma obra.                                     Că nu voi avea o operă vreodată.

Sei, enfim,                                                                     Știu, în fine,

Que nunca saberei de mim.                                    Că niciodată nu voi ști de mine.

Sim, mas agora,                                                          Da, însă acum,

Enquanto dura esta hora,                                       Cât mai durează acest drum,

Este luar, estes ramos,                                             Această lună, acest ram,

Esta paz em que estamos,                                       Această pace în care ne aflam,

Deixem-me crer                                                         Lăsați-mă să cred

O que nunca poderei ser.                                         Ceea ce niciodată nu voi fi.

Întrebări despre cărți

De la Bianca și Tomata am primit două lepșe pe care le-am păstrat cuminte până acum, căci vinerea este zi de cărți, așa că am vrut să le onorez musai într-o astfel de zi.

În ordine cronologică, prima leapșă cu 10 întrebări:

1. Dacă vi s-ar propune să vă scrieți biografia, cărui scriitor i-ați incredința sarcina aceasta?

Presupunând că viața mea ar deveni brusc deosebit de interesantă, am hotărât că va fi un roman din trei părți scrise de trei autori diferiți: Amelie Nothomb, Kazuo Ishiguro și David Lodge.

2. Care sunt motivele pentru care i-ați încredința lui sarcina aceasta?

Lui Amelie Nothomb pentru sinceritatea cu care scrie. Lui Kazuo Ishiguro pentru felul emoționant în care redă orice trăire. Și lui David Lodge pentru stilul relaxat, căci puțin umor fin nu strică niciodată.

3. Este sfârșitul lumii. Ce carte ați pune în capsula cosmică pentru a păstra o « urmă» a umanitații?

Doar o carte? Mi-ar fi imposibil să mă hotărăsc și aș încerca să îndes acolo o colecție întreagă de Saramago, George Orwell, Aldous Huxley, John Fowles. Și Middlesex de Eugenides dacă mai încape 🙂

4. Cum arată pentru dvs pauza ideală pentru a citi o carte?

Dacă citesc o carte suficient de bună, orice pauză petrecută citind devine ideală. Pe o pajiște la umbră, pe o plajă la soare, la o terasă cu o limonadă în mână, dar și în pat, seara înainte de culcare sau în tren așteptând să ajung la destinație.

5. Dacă ați avea puterea de a « șterge » un personaj de roman care ar fi acesta?

Aș șterge-o pe Briony din Atonement pentru ca Robbie și Cecilia să rămână mereu împreună. I-aș șterge pe Lolita și pe Humbert Humbert din romanul lui Nabokov pentru că m-au enervat amândoi și pe Nurse Ratched, căpcăuna din One Flew Over the Cuckoo’s Nest (Zbor deasupra unui cuib de cuci). Doar că nu s-ar mai alege nimic de cărțile astea, căci personajele negative sau măcar antipatice sunt cele fără de care intriga nici nu și-ar avea rostul.

6. Care sunt motivele pentru care ati scoate acest personaj?

Vezi mai sus.

7. Câți kilometrii ați merge pentru a găsi o carte ?

Aș călători puțin, poate mai mult de dragul de a mă plimba. Căci de când există Amazon, Book Depository și cardul Visa, nu mai văd nevoia de a te deplasa distanțe prea lungi 🙂

8. Dacă ar fi posibil să vă intoarceți în trecut, ce scriitor ați vrea să intâlniți ?

Pe Saramago aș fi vrut să-l întâlnesc, la fel ca și pe Jack Kerouac cu toți rebelii lui.

9. Care ar fi primele cuvinte care i le-ați adresa (In afară de « Bună ziua ») ?

Nu cred că aș găsi prea multe cuvinte la îndemână în momentele alea.

10. Descrieți biblioteca visurilor voastre.

O cameră enormă cu rafturi înalte de 3-4 metri până în tavan și o scară pe care să o plimb de la o carte la alta, iar în mijloc un birou vechi din lemn cu fotolii comode din piele. Din această imagine mai lipsesc probabil un coniac fin și un trabuc din foi, dar nu sunt amatoare de nici unele 😀

Și acum cele 3 întrebări ale Tomatei:

1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât pentru lectură?

Doamna învățătoare avea o vorbă, când certa vreun elev mai leneș îi spunea: Tu ții cartea aia pe borcanul cu lapte? 😀 Dar nu, chiar nu-mi amintesc să fi făcut vreodată asta, sunt destul de protectivă cu cărțile mele.

2. Vi s-a întâmplat să citiţi vreo carte doar pentru că o citise persoana iubită?

Mi se întâmplă de multe ori să citesc cărți pentru că îmi sunt recomandate cu căldură sau care îmi stârnesc curiozitatea atunci când mi le povestește cineva.

3. Aţi avut vreodată prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?

Da, am avut multe prejudecăți până acum, cred că nici nu mi le amintesc pe toate! Chick-lit (literatură de gagici) îmi promisesem că n-o să citesc niciodată pentru că mi se părea o pierdere de vreme, dar am constatat că uneori și astfel de cărți ușoare (și ușuratice) sunt bune de ocupat o după-amiază ploioasă. Apoi am avut o prejudecată în ceea ce-l privește pe Dan Brown, dar am încălcat-o și tare bine îmi pare, pentru că omul ăsta scrie fantastic! Nu am încercat niciodată să citesc cărți SF sau horror pentru că nici filmele de această natură nu-mi plac deloc, dar până la urmă nu îndrăznesc să spun un nu hotărât nici în cazul lor – există totuși o varietate prea mare de cărți SF/horror/mystery pentru a le putea generaliza.

Cele două lepșe merg mai departe către Ana, Anda, Ela, Lili și Mărgeluța – fie ambele, fie pe alese 🙂

Dacă tot e curăţenia de toamnă…

Octavian face un lucru pe care eu nu m’aş îndura să’l fac nici într’o mie de ani – curăţenie printre cărţi. Eu am prostul obicei de a strânge cărţile ca hârciogul, le aşez frumos pe rafturi şi fie nu apuc în veci să le mai citesc, pentru că îmi iau mereu altele şi altele, fie pe cele pe care le’am citit nu mă lasă inima să le dau mai departe pentru că, cine ştie, poate că într’o zi o să mă trezesc cu gândul expre de a le reciti (deşi în sinea mea sunt perfect conţtientă că existenţa umană nu’mi va permite să fac toate astea). Ei bine, dintre toate cărţile superbe din lista lui Octavian, aş vrea să’mi exprim interesul pentru Ensaio sobre a cegueira al lui Jose Saramago, lucru destul de previzibil pentru cine mă cunoaşte. Motivul este simplu: deşi l’am citit în română, mi’am promis că într’o bună zi o să’l citesc şi în portugheză. Din nefericire, romanul ăsta chiar nu am apucat să mi’l cumpăr din Portugalia, deşi devine din ce in ce mai evident că va trebui să mă întorc la Lisabona, măcar pentru a’mi completa colecţia de Saramago :D.

Leapşa beletristică

O leapşă primită în dar de la Tomata zilele trecute:

1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecã?
Există o strânsă concurenţă între piesele lui Shakespeare (în variantă Oxford, se înţelege) şi romanele lui Saramago. Dar ultimul cred că a ieşit totuşi câştigător pentru că mi’am mai îmbogăţit colecţia şi în Portugalia.

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?
Ştiu că din Dicţionarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie aveam mai multe exemplare pentru că le primeam cadou de la mai multă lume, însă le’am dat şi eu mai departe.

3) De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezată în secret?
Am avut pasiuni “ciudate” pentru multe personaje, care de care mai diferite. Ultimele de care îmi amintesc acum sunt Alex din A Clockwork Orange (nu ştiu de ce, dar chiar mi’a plăcut mult, oricât de dubios sună pentru cine ştie povestea), Lanark din romanul cu acelaşi nume, Hamlet, Heathcliff din Wuthering Heights, Dyer din Hawksmoor… Am o minte bolnavă oare? 😀

4) Ce carte ai citit cel mai des?
Nu prea îmi place să recitesc cărţile pentru că mă obsedează gândul că sunt atâtea romane pe care nu o să apuc să le citesc în viaţa asta şi mi se pare că aş pierde prea mult timp. Însă recunosc că aş vrea totuşi să recitesc Siddharta sau Groapa, precum şi alte cărţi pe care le’am citit acum mulţi ani şi care mi’au plăcut mult, dar le’am uitat atât de tare încât uneori am impresia că doar am visat că le’am citit.

5) Care era cartea ta preferată la 10 ani?
Pe aripile vântului.

6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
Cartea care merită acest titlu e Sfetnicul din sânge a lui Flannery O’Connor, pentru că e prost scrisă, deşi ideea de la care porneşte ar fi putut fi exploatată cu mult mai bine dacă scriitoarea ar fi ştiut ce vrea să zică de fapt. Nici 320 de pisici negre a Rodicăi Ojog-Braşoveanu nu mi’a plăcut deloc din cauza clişeelor comuniste, însă recunosc că nici nu sunt fană a genului, cunoştinţele mele se rezumă la Agatha Christie.

7) Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?
Cred că anul trecut a fost cel mai bun an din toată viaţa mea, literar vorbind (şi nu numai). Am descoperit foarte mulţi scriitori buni şi foarte buni, aşa că mi’e imposibil să decid care dintre romane merită să primească titlul de “cartea anului”. Oscilez între Nineteen Eighty-Four, Brave New World, Lord of the Flyes şi The Remains of the Day (asta ca să mă limitez doar la câteva titluri).

8) Dacă ar trebui să obligi pe cineva să citească o carte, care ar fi aceea?
Doar una? Grea alegere. Nu se poate 2? 😀 Pentru că aş zice Eseu despre orbire şi Nineteen Eighty-Four.

9) Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru literatură?
Sunt foarte mulţi scriitori buni care ar merita Nobelul, dar eu una încă nu m’am prins care sunt de fapt criteriile pentru care se acordă acest titlu. Lobo Antunes zicea săptămâna trecută că el ar vrea Nobelul că se dau mulţi bani :). Şi tot el zicea (şi mare dreptate avea) că Nobelul înseamnă mai mult publicitate şi e ceva foarte relativ pentru că, de exemplu, sunt puţine persoane care ‘şi mai amintesc acum cine a luat Nobelul anul trecut. Acum doi ani ştiu că a fost Doris Lessing (ştiu asta pentru că îmi place mie de ea) şi Saramago în 1998 parcă, dar cam la asta se limitează cunoştinţele mele în materie de Nobeluri.

10) Ce carte ti-ar plăcea să vezi ecranizată?
Sunt multe cărţi numai bune de pus pe peliculă şi mă gândeam acum la Never Let Me Go a lui Ishiguro sau Colecţionarul lui Fowles care cred că ar da bine şi pe sticlă, nu doar pe hârtie.

11) Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?
Nu’mi prea amintesc visele de obicei, doar pe cele care au un impact foarte puternic şi mă trezesc brusc din somn (coşmarurile) sau mă fac să’mi pară rău că nu pot să mai dorm (visele prea frumoase să fie adevărate). Cert e că nici un vis de care să’mi amintesc nu includea scriitori sau cărţi, probabil că şi creierul meu zice ca măcar în somn să stea degeaba :).

12) Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?
Ar suna prea snob dacă aş spune că eu nu citesc decât cărţi culte, dar chiar nu’mi amintesc să fi citit în ultimii ani vreo carte se self-help din categoria “Cum să…”, la fel cum nici Sophie Kinsella nu am lecturat până acum.

13) Care e cartea cea mai dificilă pe care citit-o?
A Clockwork Orange a fost dificilă din punct de vedere al vocabularului, cel puţin până am reuşit eu să mă obişnuiesc cu ea. The Waves a Virginiei Woolf a fost greu de citit pentru că e prea lirică şi mă plictisea la culme, iar Lanark a lui Alasdair Gray mi’a cam dat bătăi de cap, mai ales în primele 300 pagini (din 400 :D), mai ales că mulţi critici au considerat’o un soi de Ulysses în variantă scoţiană. A, de Ulysses nu mai zic că e dificilă, pentru că nici măcar nu am reuşit s’o termin.

14) Preferi autorii francezi său ruşi?
Nici francezi şi nici ruşi, pentru că pe nici unii dintre ei nu’i cunosc suficient de bine, am citit prea puţin din ei să mă pot pronunţa. De aceea prefer britanicii 🙂

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?
Shakespeare. Nu doar pentru că Milton şi Chaucer au o engleză care pe mine una mă omoară cu zile, dar şi pentru că Shakespeare chiar e un maestru, după ce’l citeşti o dată, îţi e imposibil să’l uiţi.

16) Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?
Că nu pot citi orice carte în orice loc, ca de exemplu în metrou. Am veşnic o carte în geantă, dar trebuie mereu să am grijă să aleg una nu foarte solicitantă, pentru că zgomotul mă împiedică să mă concentrez suficient şi mi’e imposibil să citesc ceva prea dificil sau prea important când sunt înconjurată de o mulţime de oameni.

17) Care e romanul tău favorit?
Nu am un roman favorit pentru că, cu cât citesc mai mult, cu atât descopăr mai multe cărţi pe care le iubesc.

18) Joci ceva?
Surority Life pe Facebook se pune? 🙂 Nu joc nimic, în general.

19)Povestiri scurte, schiţe?
Caragiale îmi plăcea acum mulţi ani. Am mai citit povestiri ale mai multor autori, în special portughezi, pentru că sunt mai uşor de citit decât romanele (Saramago, Miguel Sousa Tavares, Antonio Lobo Antunes).

20) Non-ficţiune?
Doar pentru şcoală citesc non-ficţiune. Acum, din cauza licenţei, viaţa mea se învârte în jurul criticii postmoderniste şi a traductologiei.

21) Scriitorul favorit?
Aş putea să spun Saramago, dar nu e decât unul dintre ei.

22) Ce scriitor crezi că este supraevaluat?
Din instinct aş tinde să spun Paulo Coelho, dar aş fi nedreaptă pentru că nu am citit decât Alchimistul şi nu e corect să vorbesc despre ceva ce nu ştiu.

23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?
Dostoievski, muuult Dostoievski, pentru că nu am citit şi pentru că îmi doresc.

24) Şi…acum ce citeşti?
Eu citesc în paralel de obicei. Cartea mea de metrou e un volum de cronici al lui Antonio Lobo Antunes, iar acasă mă lupt când cu Brian McHale – Postmodernist Fiction, când cu Ian Higgins – Thinking Translation. Şi nu mai termin…

Mai departe o dau şi eu către Gemenele vitrege, Zuzzu şi Alina.

Încotro?

Home is where your heart is, se zice şi nimeni n’a îndrăznit vreodată să conteste. Dar ce te faci când inima ţi’e atât de uşuratică încât se dăruieşte când unuia, când altuia (despre oraşe este vorba, se înţelege), fără să gândească măcar? Când face atâtea promisiuni deşarte, cum că “doar pe tine te iubesc”, “la tine mă voi întoarce mereu” sau chiar că “sunt doar a ta”. Şi nici ea nu mai ştie pe unde să scoată cămaşa de cât de multe iubiri răpitoare a avut…

Şi, în loc să te întrebi unde ţi’e oare casa, nu te mai macină decât un gând deznădăjduit: pe unde mi’o mai umbla mie inima? Pe ce străduţă o mai hoinări, prin ce mare sau ocean şi’o mai scălda picioarele sau prin ce nisip o mai căuta pietricele? Cine să mai ştie oare?…

***

Şi până mi’oi găsi eu oraşul visurilor, am de mulţumit mai întâi Lămâiei şi oraşului fierbinte pentru proaspătul interviu şi pentru mai vechiul top al celor 10 care ar trebui in orice top.

Şi o veste bună pentru fanii literaturii portugheze şi nu numai: vine Antonio Lobo Antunes la Bucureşti! 😀 Îşi lansează volumul Ordinea naturală a lucrurilor la Cărtureştiul din Arthur Verona, miercuri după’amiază. Zice şi Metropotam aici. Eu abia aştept să’l văd, mai ales că a fost cât pe ce să ajungă în România încă de anul trecut, însă a fost anulat totul în ultimul moment.

Pe mine doar ce m’a cuprins o adâncă mâhnire metafizică pentru că am constatat subit că la unul din cursurile la care nu am fost eu tot semestrul (mai exact, nu am dat pe la nici un curs, sunt un student rebel) s’a vorbit chiar despre Saramago. Un semestru întreg! O să’mi şterg lacrima din colţul ochiului şi o să’mi fac promisiunea pe care oricum mi’o fac zilnic: data viitoare nu mai ratez nimic în viaţă. După care mă întorc la ratările mele cotidiene…

José Saramago – Memorialul mănăstirii sau istoria de dincolo de istorie

Şi dacă istoria adevărată nu este cea scrisă în cronici? Şi dacă lucrurile s’au petrecut altfel decât ne închipuim noi? Sunt întrebări care par să răzbată de dincolo de paginile Memorialului Mănăstirii, primul roman care a atras atenţia întregii lumi asupra scriiturii lui José Saramago.

Este una din cărţile prin care Saramago reinventează istoria aşa cum este ea percepută în mod canonic şi rescrie evenimentele petrecute în Portugalia secolului XVIII, când regele João V hotărăşte înălţarea mănăstirii de la Mafra. Adevăraţii eroi ai romanului nu sunt regele şi regina, aşa cum poate tiparele ar fi cerut’o, ci doi oameni de rând, Baltasar şi Blimunda, a căror dragoste se ridică deasupra ororilor epocii, printre care se numără Inchiziţia şi marea epidemie de ciumă.

Însă şi cei doi eroi depăşesc canoanele: el este un soldat care şi’a pierdut mâna stângă pe câmpul de luptă, iar ea este o tânără care poate vedea înăuntrul trupurilor oamenilor, dar nu şi în sufletul lor. Defectele îi fac să fie perfecţi unul pentru celălalt, iar legătura dintre ei este pecetluită de secretul pe care îl ascund. Într’un secol în care până şi îndrăzneala de a visa era pedepsită prin moarte şi vieţile oamenilor se aflau în mâinile Inchiziţiei, cei doi reuşesc ceea ce alţii nici nu au avut curajul să gândească – să zboare.

Interesantă este şi realitatea istorică de la care porneşte romanul. Cronicile atestă atât hotărârea lui Joao V de a construi mănăstirea de la Mafra, dar şi existenţa unei femei cu puteri magice şi a unui părinte Bartolomeu Lourenço care şi’a petrecut întreaga viaţă construind un aparat de zbor, iar bărbaţi precum Baltasar, care să’şi fi pierdut un braţ pe front, au existat cu siguranţă, Portugalia aflându’se la vremea aceea în plin război cu Spania. Saramago împleteşte povestea romanului pornind de la întrebarea Ce s’ar fi întâmplat dacă…?, o întrebare fundamentală pentru tot ceea ce înseamnă opera sa. Ce s’ar fi întâmplat dacă maşinăria ar fi zburat cu adevărat şi dacă femeia cu puteri magice şi soldatul rănitar fi ajutat la construirea ei? Şi ce însemnătate ar fi putut avea toate acestea pentru familia regală portugheză şi cu ridicarea monumentului de la Mafra?

Saramago nu face decât să pună întrebările, pentru că răspunsul se ascunde dincolo de paginile romanului, în fiecare dintre cititori.

Notă: Romanul se găseşte la editura Polirom, într’o traducere foarte bună a Mioarei Caragea, alături de alte romane de’ale lui Saramago.

Întrebări care răspund, răspunsuri care întreabă

Pentru că mulţi nu îl cunosc sau pentru că nu îl înţeleg.

Pe Saramago îl citeşti mai întâi pentru întrebările pe care le pune, şi abia apoi pentru răspunsurile pe care le dă, iar acest lucru îl explică el însuşi:

Nici nu se poate socoti numărul răspunsurilor care îşi aşteaptă întrebările…

Întrebări precum ce s’ar fi întâmplat dacă Iisus şi’ar fi scris propria Evanghelie despre lumea văzută prin ochii lui, ce sţar fi întâmplat dacă toţi oamenii ar orbi brusc sau dacă nimeni nu ar mai muri, dacă portughezii nu ar fi fost ajutaţi de cruciaţi să elibereze Lisabona din mâinile maurilor sau dacă oamenii ar fi descoperit zborul încă de acum 300 de ani, dacă Peninsula Iberică s’ar desprinde în mod inexplicabil de Europa şi ar începe să călătorească de una singură sau dacă oamenii şi’ar descoperi adevăratul nume pe care îl poartă.

Sunt întrebări pe care nimeni n’ar fi îndrăznit să le rostească şi nici măcar să le gândească, sunt întrebări pe care ne este teamă să le punem sau de care încercăm să fugim cu orice chip, sun înrebări care poate că trezesc mai multă teamă decât răspunsurile lor. Sunt întrebări care creează alte relităţi decat cea pe care o trăim, însă răspunsurile se întorc mereu către prezent. Un prezent incomod, grav, apăsător, care este mai mult decât un prezent al ficţiunii. Este un prezent care ar putea fi oricând cel pe care îl trăim.

Pe Saramago îl citeşti pentru că te citeşte. Te face să nu te mulţumeşti cu un singur răspuns şi să continui să întrebi şi să te întrebi. De fapt, nu răspunsul este cel care contează cu adevărat, ci însăşi întrebarea. Şi asta pentru că un răspuns nu poate avea decât o întrebare, pe când o întrebare poate oferi infinite răspunsuri. O întrebare deschide infinite uşi, pe când un răspuns le închide. Saramago nu scrie pentru cei care iau lumea despre ceea ce ştim noi că este, ci pentru cei care ştiu că lumea nu este ceea ce este.

Eu îl citesc pe Saramago pentru curajul de a întreba ceea ce alţii nu îndrăznesc să întrebe, dar şi pentru că nu îţi fură şansa să descoperi singur alte răspunsuri decât cele canonice. Fie că rescrie istoria şi religia, fie că reinventează omul şi realitatea, Saramago scoate mereu la iveală întrebarea potrivită într’o lume nepotrivită. Întrebarea care răspunde, răspunsul care întreabă…