Dolly

Dat fiind că suntem în continuare la capitolul “Din lumea celor care nu cuvântă”, pe care cu greu mă îndur să’l părăsesc, vroiam să menţionez încă un nume legendar, cu mult mai cunoscut decât cel al legendei urbane Bobby. Este vorba de Dolly, Dolly the sheep, primul animal clonat. Ei bine, câţi dintre voi se pot lăuda că au văzut’o pe Dolly împăiată şi privindu’te rece din mijlocul unei cutii de sticlă intens luminată şi rotindu’se în direcţia ceasornicului , pentru a putea fi analizată din toate unghiurile fără ca vizitatorul să depună vreun alt efort decât cel de a’şi încorda muşchiul ocular. Uitasem că Dolly a fost de fapt clonată de scoţieni, de aceea se şi află la loc de cinste în Edinburgh, la National Museum of Scotland. Mie una jur că mi s’a rupt sufletul să o văd pe biata Dolly transformată din miracol al ştiinţei în exponat de muzeu, dar nu pot nega că reprezintă totuşi un moment în istoria omenirii de care ne vom aminti tot mai mult de acum încolo.

Advertisements

Bobby

Citisem despre Bobby şi statuia în ghidul despre Edinburgh şi abia aşteptam să descopăr această legendă urbană a capitalei scoţiene. Povestea spune că Bobby a fost un Sky terrier, câinele unui ofiţer de poliţie pe al său nume John Gray. Când Grey a murit în 1858, Bobby a fost găsit după câteva zile stând lângă mormântul stăpânului, loc pe care nu l’a mai părăsit timp de 14 ani. În această perioadă a devenit una dintre celebrităţile Edinburgh-ului, fiind hrănit şi îngrijit de localnicii care i’au dat şi o zgardă care să’l ferească de ameninţarea hingherilor. O statuie a fost creată încă din timpul vieţii lui şi ridicată la scurt timp după ce a murit, aflându’se chiar în faţa unui pub ce’i poartă numele (Greyfriars Bobby Bar). Devotamentul legendar al lui Bobby a dat naştere multor poveşti pentru copii şi a fost sursa de inspiraţie a unui film Disney din 1960.

O istorie foarte drăguţă, însă ce a uitat Rough Guide to Edinburgh să menţioneze la acest capitol este că statuia lui Bobby, micul terrier ciufulit, este de fapt în mărime naturală. Căci eu una căutam intens o statuie impunătoare şi masivă, şi dacă n’aş fi zărit mai întâi pub-ul în cauză, probabil că aş fi trecut lejer pe lângă Bobby fără măcar să ştiu că micuţul erou mă priveşte cuminte din vârful unui piedestal de 5 ori mai înalt decât el.

Glasgow

Sinceră să fiu, nici nu’mi amintesc prea bine cum de am hotărât să merg la Glasgow. Ştiu doar că visam de mult să văd Edinburgh şi m’am gândit că n’ar fi deloc rău să vizitez şi un alt oraş scoţian, marele rival al capitalei aflate la loc de cinste pe lista celor mai frumoase metropole din lume. Ştiam despre Glasgow că este opusul lui Edinburgh: modern şi industrial, faţă de boem şi medieval, paradis al shopping-ului mai degrabă decât al istoriei şi culturii.

Însă ce am descoperit la Glasgow mi’a arătat, încă o dată, că aşteptările nu fac decât să te înşele. Este într’adevăr un oraş cenuşiu, industrial, cu clădiri ponosite şi aparent abandonate, aşezate contrastant în faţa unor mall-uri imense şi moderne, adevărate masive de sticlă şi oţel. Un oraş pe care, după anii trăiţi în Bucureşti, nu’l pot numi decât firesc.

Dar în Glasgow am descoperit, totodată, una dintre cele mai impresionante atmosfere peste care am în locurile vizitate până acum. Spre deosebire de Edinburgh, Glasgow e plin de scoţieni şi nu de turişti. Iar scoţienii sunt nişte oameni incredibili, deşi recunosc că după şase luni petrecute alături de englezi contrastul să mi se pară mai radical. Scoţienii sunt prietenoşi, joviali, amabili. Chiar şi din felul în care vorbesc, apăsat şi fără atenţia pretenţioasă pe care o acordă englezii fiecărui cuvinţel, îţi dai seama că sunt nişte persoane directe şi sincere, fără aerul de superioritate pe care englezii îl emană chir şi în aburii ceaiului pe care îl sorb la ore fixe. Scoţienii îţi zâmbesc pentru că sunt veseli, englezii pentru că sunt politicoşi.

Poate şi pentru că era o frumoasă zi de sâmbătă când am fost acolo, străzile din centru erau pline de oameni, majoritatea localnici care se plimbau agale printre magazine, cafenele, pub-uri şi bodegi de fish and chips. Pe la colţuri se mai auzeau cimpoaie, la care cântau nişte tineri tare drăguţi şi îmbrăcaţi în nelipsitele kilt-uri. Din când în când, lumea se strângea în jurul vreunei trupe de muzicanţi care se agitau bătând la tobe şi scuturând din plete. La câţiva paşi distanţă se mai aduna încă o puzderie de oameni care aplaudau frenetic un grup de puştani care nu făceau decât să se rostogolească pe trotuar în nişte banale figuri de breakdance.

Glasgow e departe de a fi un oraş frumos, dar e plin de oameni frumoşi care îi dau un farmec aparte. Ceea ce înseamnă că, până la urmă, omul face locul. Şi îl face bine.

Edinburgh

“This is a city of shifting light, of changing skies, of sudden vistas. A city so beautiful, it breakes the heart again and again” (Alexander McCall Smith). Aşa scria pe un zid în Edinburgh, Unesco City of Literature. Nimeni n’ar fi putut spune mai bine ce înseamnă de fapt acest oraş, unul dintre cele mai frumoase din lume.

Imaginaţi’vă un oraş în mijlocul căruia răsare un castel medieval în vârful unui deal abrubt, înconjurat de mai multe rânduri de ziduri groase de apărare. Apoi gândiţi’vă la un oraş prin care trece o apă limpede, pe ale cărei maluri să te poţi strecura pe o singură potecă, ocolind droaie de copaci cu crengi lungi şi căsuţe ca rupte din poveşti, cu păsări cântând şi veveriţe care te privesc curioase de la doar câţiva centimetri distanţă. Mai gândiţi’vă şi la un oraş care se întinde împrejurul unor dealuri verzi şi stâncoase unde să te poţi căţăra mai ceva decât în Munţii Retezat. Şi, dacă imaginaţia încă nu v’a părăsit, vă rog acum să aveţi în minte şi un oraş pe ale cărei străzi să auzi sunete de cimpoaie, tobe africane, trompete, vioare, toate acestea în mijlocul unei mulţimi colorate de oameni care cântă, dansează, râd în hohote, sar într’un picior şi joacă piese de teatru.

Dacă puneţi toate astea la un loc, ceea ce rezultă nu poate fi decât Edinburgh, în mijlocul festivalului care l’a făcut celebru de mai bine de 60 ani. Iar când spun festival, mă refer la o lună întreagă de august (şi început de septembrie), în care au loc minim 2000 evenimente zilnic şi la orice oră, fie ele concerte, recitaluri, piese de teatru, comedie, expoziţii şi tot ce are legătură cu artele. Mărturisesc că nu am ales din întâmplare această perioadă, dar a fost total spectaculos să mă trezesc în mijlocul a Edinburgh International Festival, Edinburgh Festival Fringe, Edinburgh International Book Festival şi Military Tattoo, toate în acelaşi timp.

În cele trei zile petrecute în Edinburgh, am explorat cam tot ce îmi propusesem iniţial să văd şi mult mai multe locuri pe deasupra. Am mers mai mult ca niciodată, până în momentele în care simţeam că picioarele’mi refuză efectiv să se mai târască. Am avut parte de o vreme incredibilă, nu cred să fi plouat mai mult de jumătate de oră adunat în tot acest timp, total atipic pentru vremea scoţiană. Ca şi în Anglia, în decurs de 15 minute poate să plouă de 3 ori şi să iasă soarele de 5, ceea ce s’a şi întâmplat, dar fără să ne întrerupă prea tare plimbările.

Locul unde se nasc poveştile

Nu ştiu când şi prin ce minune mi’a răsărit mie acest gând între creierul cel mai drept şi cel mai stâng, însă nu aveam nici un dubiu că sigur mor dacă nu’l văd împlinit, cum spuneam şi aici. Nu ştiu dacă are a face cu multitudinea de castele (mai mult sau mai puţin bântuite), cu monştrii (mai mult sau mai puţin închipuiţi), cu câmpurile întinse şi crestele abrubte, cu aburii de whisky în sunet de cimpoi, cu scaieţii, kilturile ori tartanul, cu locurile cu nume impronunţabile pline de legende nesfârşite… Dar parcă de secole întregi visez să ajung în Scoţia.

Există într’adevăr lucruri pe care banii nu le pot cumpăra, dar de restul se ocupă Visa, aşa că luna viitoare o să merg in Scoţia, 3 zile în Edinburgh şi una în Glasgow, chiar pe timp de festival (căci pe Nessie am s’o evit de această dată)! Asta bineînţeles dacă n’o să mor de bucurie până atunci! 😀