Cuvinte din filme

Tomata îmi cere, în cea mai recentă leapșă de pe blogul ei, să împărtășesc trei citate din filme care mi-au fost dragi, care mi-au plăcut sau care m-au amuzat. O idee foarte drăguță de dat mai departe, însă eu am avut nevoie de câteva zile bune să pot să-i dau de cap, dintr-un motiv foarte simplu: eu nu (prea) mă uit la filme. Citesc multe cărți și mă uit la seriale de fiecare dată când prind ocazia, însă aș putea să număr pe degete toate filmele pe care le-am văzut anul trecut, de exemplu. Cu toate astea există câteva replici (cu excepția clasicului You had me at hello) pe care le păstrez în minte și care sunt numai bune de spus mai departe.

Primele cuvinte sunt din Big Fish, superbul film al lui Tim Burton, o poveste fantezistă despre un personaj descris ca fiind Santa Clause and the Easter bunny combined, just as charming and just as fake (Moș Crăciun și Iepurașul de Paști, pe cât de savuros, pe atât de fals):

He talked about a lot of things that he never did and did a lot of things that he never talked about. (A povestit despre o groază de lucruri pe care nu le-a făcut niciodată și a făcut o groază de lucruri despre care nu a povestit niciodată) – Povestea este, de fapt, despre un mitoman, dar dacă vedeți filmul o să înțelegeți câte sensuri noi pot căpăta aceste cuvinte.

Următoarea replică îi aparține lui Hitch, personajul din filmul omonim, și o să fie foarte ușor de înțeles de ce mi-a plăcut atât de mult:

Life is not the amount of breaths you take, it’s the moments that take your breath away.

Iar al treilea citat provine de fapt dintr-una din cărțile mele preferate, dar pe care îmi permit să o includ în această listă pentru că a fost totuși ecranizată (deși mărturisesc că n-am văzut filmul, dar e cu Anthony Hopkins, deci merită o șansă). Cartea este The Remains of the Day (Rămășițele zilei), de Kazuo Ishiguro), o poveste tristă și înduioșătoare despre dragoste, ratare și vise irosite, iar citatul prinde viață în special dacă ajungi să cunoști personajele:

“But what is the sense in forever speculating what might have happened had such and such a moment turned out differently? One could presumably drive oneself to distraction in this way. In any case, while it is all very well to talk of ‘turning points’, one can surely only recognize such moments in retrospect. Naturally, when one looks back to such instances today, they may indeed take the appearance of being crucial, precious moments in one’s life; but of course, at the time, this was not the impression one had. Rather, it was as though one had available a never-ending number of days, months, years in which to sort out the vagaries of one’s relationship with Miss Kenton; an infinite number of further opportunities in which to remedy the effect of this or that misunderstanding. There was surely nothing to indicate at the time that such evidently small incidents would render whole dreams forever irredeemable.”

Iar ca bonus vă ofer trei replici de seriale care sigur or să vă placă:

By drinking, i’m helping the kids. The more i drink, the less there is for the kids to drink. (Bând, ajut copiii. Cu cât beau eu mai mult, cu atât rămâne mai puțină băutură pentru copii) Phoebe din Friends

Don’t mistake coincidence for fate. (Nu confunda coincidența cu soarta) John Locke din Lost

Okay, here it is, your choice… it’s simple, her or me, and I’m sure she is really great. But Derek, I love you, in a really, really big pretend to like your taste in music, let you eat the last piece of cheesecake, hold a radio over my head outside your window, unfortunate way that makes me hate you, love you. So pick me, choose me, love me. Cea mai drăguță declarație de dragoste din istoria televiziunii îi aparține lui Meredith Grey din, negreșit, Grey’s Anatomy

Aș vrea ca leapșa să meargă mai departe la Ana, Ela, Luiza și Blooo, care știu eu că sunt mult mai pasionate de filme decât mine…

Advertisements

The Tudors

Pentru că înclin mai mult către serialele britanice decât către cele americane şi pentru că îmi place istoria, în special cea a Angliei, îmi doream de mult timp să văd The Tudors. Un alt motiv era bineînţeles şi Jonathan Rhys Meyers, pe care îl ştiu din Match Point şi dintr’un frumos pictorial în Elle de acum mulţi ani, dar datorită serialului l’am descoperit şi pe Henry Cavill, care se află acum în Top 3 al actorilor mei preferaţi, după Hugh Jackman şi Hugh Jackman (nu, nu e greşeală de tipar).

Nu ştiu prea bine cu câtă acurateţe respectă serialul faptele istorice petrecute în Anglia secolului XVI, dar aş putea să jur că tot ce’am văzut nu pare să contrazică cu nimic bruma de istorie pe care am reţinut’o din facultate. Iar subiectul nici că putea fi mai bine ales: viaţa şi domnia lui Henry al VIII-lea, de departe cel mai controversat monarh pe care l’a avut vreodată Anglia. Cele şase neveste ale sale au fost suficiente să umple patru sezoane cu episoade de mai bine de 50 minute fără să’ţi smulgă măcar vreun oftat de plictiseală.

Pe Henry, aşa cum este el văzut în The Tudors, nu poţi decât să’l iubeşti şi să’l deteşti în acelaşi timp, fără să poţi spune cu adevărat dacă a fost un om bun sau egoist, dacă a întors spatele Papalităţii pentru că a crezut cu adevărat în reformarea bisericii englezeşti sau doar pentru că nu îi era acordat divorţul pe care şi’l dorea. Iar felul în care îşi tratează toate cele şase soţii te face să te bucuri că Evul Mediu s’a încheiat acum multe sute de ani. E un personaj aproape imposibil de înţeles şi de descifrat, dar emană un soi de fascinaţie greu de negat.

Şi revenind la ideea de Ev Mediu, The Tudors rămâne în continuare serialul cel mai violent pe care l’am văzut până acum. Nici unuia dintre cele 38 de episoade nu’i lipseşte măcar o scenă de tortură tipic mediavală, de la trasul pe roată până la tăierea capului trădătorilor sau arderea pe rug a ereticilor. Nu cred că o să mai pot trece vreodată pe lângă Turnul Londrei fără să am măcar o tresărire la gândul nenumăratelor orori care s’au petrecut în spatele zidurilor sale, fotografiate acum cu maximă încântare de toţi turiştii şi vizitate zilnic de mii de cască-gură amatori de obiective istorice.

Cu toate astea sau, mai degrabă, pentru toate astea, The Tudors merită savurat în toată splendoarea sa, a poveştii şi a personajelor fascinante, a costumelor superbe şi a englezei atât de elegante pe care o vorbesc…

România mică s’a mutat în Essex, Anglia

Noi, românii, avem câteva personalităţi cu care ne putem mândri fără nici o ezitare, precum Nadia, Gică Hagi şi Ilie Năstase. Pe plan cultural, vor rămâne mereu români oameni precum Constantin Brâncuşi, Emil Cioran sau Eugen Ionesco, deşi unii dintre ei s’au jurat de vreo câteva ori că sunt mai degrabă francezi. Pe acelaşi plan cultural, putem menţiona şi ilustrul nume de Cheeky Girls, care au făcut cu adevărat istorie (de O-zone nu îndrăznesc să spun nimic, sunt totuşi basarabeni la origini).

Dar am o veste minunată pentru voi. Acum ne putem mândri cu un alt produs de export la mare căutare peste hotarele patriei noastre: cocalarii şi piţipoancele. Poate că nu vă aşteptaţi, dar englezii i’au adoptat cu atâta încântare şi cu o formidabilă rigurozitate, încât ai putea să juri pe roşu că toţi cocalarii şi piţipoancele made in England sunt de fapt mioritici la origine. Asta, bineînţeles, până să deschidă gura în dulcele grai al bardului Shakespeare, care probabil că acum s’ar izbi cu volumul de Hamlet peste ochi dacă ar vedea cum a ajuns mândrul lui popor.

Cocalarii britanici îşi petrec zilele la sală, ridicând cât mai multe fiare fără a’şi dezlipi ochii de oglindă, ca nu cumva să piardă orice încordare de muşchi sau de buze, fie ea cât de mică. Iar noptea îi găseşti în clubul de fiţe unde îşi încordează în continuare muşchii pentru a’şi pune în valoare hainele luxoase şi balsamul de buze, lesne de zărit de la o poştă.

Piţipoancele au un program de “lucru” asemănător, însă la sală merg doar să’şi ţuguie buzele rooooz, căci în restul timpului nu pot lipsi de la salon, unde se bronzează la bec sau sub un spray de culoarea morcovului, îşi pun unghii false mai lungi decât propriile degete şi îşi fac tatuaje cu strasuri.

Englezii pretind cu naivitate că sus-numita rasă de cocalari şi piţipoance are ca unic habitat Essex, un comitat din estul ţării unde Marea Mânecii scaldă coastele abrubte, iar colosalul Lakeside Shopping Centre îşi aşteaptă liniştit cumpărătorii. Probabil că din prea multă dragoste, ITV, unul din principalele canale de televiziune britanice, le’a dedicat cocalarilor şi piţipoancelor un întreg reality show, cu şi despre ei în exclusivate. The only way is Essex este locul unde se pot bronza şi bârfi în voie, unde poveştile de dragoste şi ură se împletesc cu abonamentele la sală şi şuviţele la salon.

O să credeţi că m’am tâmpit de tot, dar mie îmi place serialul. În primul rând, personajele sunt atât de tute încât te prăpădeşti de râs numai când le auzi vorbind, nu lipseşte decât cuvântul “faaaatăăăă” din vocabularul lor şi m’as simţi ca acasă! Apoi, îmi place să mă uit şi să mă minunez câtă celulită au unele dintre tipe încât nici photoshop-ul n’a putut să acopere şi cât de prost pot fi machiaţi toţi deopotrivă. Şi pentru că ştiu că vă roade curiozitatea, o să vă prezint pe scurt şi câteva dintre personaje.

Mark Wright – The self proclaimed Mr. Essex

Age: 23

Status: Single

Previous relationships: Lauren Goodger

Likes: Essex (!), designer gear, Cristal, clubbing, good looking women.

Hates: Girlfriends who cheat on him.

Quote: “When you think of Essex and you think of money, good looks, tanned people and people who go out socialising who have got a good life, I can’t think of anyone who’s got a better life than me.”

Lauren Goodger – Mark’s long-suffering on/off girlfriend

//

Age: 23

Status: Single

Previous relationships: Mark Wright

Likes: White wine, champagne, vodka, spending money, holidays, being photographed.

Hates: (Depending on when you talk to her) Mark Wright, people who bad-mouth others, people who are flash.

Quote: “I had to put up with him being photographed with pretty girls and going out all the time. It constantly challenged our relationship, but I always stood by him.”

Amy Childsbeautician

Age: 20

Status: Single

Previous relationships: Kirk Norcross

Likes: Men who know how to treat her right, white wine and plastic surgery (but not all at the same time, we presume!)

Hates: Men who think they can buy her affection

Quote: “Jordan is definitely my idol, her looks, her career, her businesses, she’s fantastic”

Kirk Norcross – a cheeky chappy who runs Essex’s famous nightspot, Sugar Hut

Age: 22

Status: Single

Previous relationships: Amy Childs

Likes: Women, booze, cars and tattoos.

Hates: Champagne, hangovers, people acting rich and making others feel small, girls who lead you on.

Quote: “When I’m with someone, I’m with them 100% – until then, I’ll enjoy myself.”

Sam Faiers – a regular lad’s mag cover girl, best mates with Amy Childs

Age: 19

Status: Single

Previous relationships: Sam doesn’t kiss and tell.

Likes: Strawberry coolers, Mojitos, boys with personality (particularly if they’re footballers!).

Hates: Men who are players, catty models who think they’re better than everyone else.

Quote: “Boys come and go and if they don’t want to be out with me and my girls then he’s gone. At the end of the day it’s your friends who will always be there.”

Şi s’a terminat Lost…

Blooo povestea că finalul i’a adus un sentiment de eliberare, dat fiind că putem să spunem, în sfârşit, că e gata! Eu zic că a fost un ultim episod pe cinste, în dulcele stil clasic, cu palpitaţii, lacrimi şi suspine, înjurături şi strângeri din dinţi, aşa cum ne obişnuiserăm de 6 sezoane încoace. De fapt, aşa lacrimi ca’n The End nu cred să mai fi vărsat până acum (excludem bineînţeles Grey’s Anatomy, care nu se pune pentru că oricum mă face să plâng la fiecare episod), lucru care a făcut “eliberarea” deplină.

Eu am fost unul dintre oamenii complet nebuni care s’au trezit la 5AM să vadă finalul simultan cu Statele Unite, căci Anglia a fost una dintre cele 7 ţări din afara Americii care să ţină pasul. Eram cu un ochi la tv şi unul pe Twitter, unde se încinseseră spiritele mai ceva ca’n iad, curgea cu twit-uri din toate colţurile lumii. O tipă a zis ceva tare simpatic: “LOST finale was like bad sex. You’re happy for the experience, yet somehow you feel a sense of longing for something more worthwhile.” A doua zi toate posturile de radio din Anglia aveau ca prim subiect de discuţie finalul, evident, iar un prezentator spune la un moment dat: “I haven’t actually met a real person to have woken up at 5AM to see the finale!”. Însă trăiesc cu sentimentul că au mai existat vreo alte cateva milioane de oameni pe care emoţiile şi aşteptarea nu i’au lăsat să închidă un ochi toată noaptea… Aveam nevoie să fac asta şi ştiam că n’aş mai putea să aştept nici măcar o zi cu atâtea întrebări care urlau în disperare după răspunsuri.

Răspunsuri pe care evident că nu le’am primit, dar cui îi mai pasă până la urmă? De fapt, teoria mea e că, atunci când au scris primul sezon, scenariştii s’au gândit să introducă mistere aşa random, fără să aibă ei înşişi vreo explicaţie, doar ca să încingă spiritele la maxim, în ideea că “Lasă că vedem noi cum o scoatem la capăt peste 6 ani”. Să fim serioşi, urşi polari?!

Şi din orice unghi ai privi, Lost rămâne unul din serialele care au făcut istorie şi despre care se va vorbi mulţi ani de acum înainte. E o adevărată enciclopedie (vezi întreaga istorie din spatele Dharma Initiative), atât de elaborat şi de complex şi cu un număr impresionant de actori, scenarişti, regizori (şi restul de oameni care se perindă pe platoruile de filmare ale căror profesii îmi scapă). Finalul e departe de a fi sfârşitul lui, discuţiile aprinse nu or să ajungă la capăt atâta timp cât fiecare dintre noi are propriile teorii, toate deopotrivă de plauzibile şi imposibile. Nu vreau să mă repet, dar… urşi polari?!