Lecții de viață

Cu toții învățăm atâtea de-a lungul unei zile sau al unei vieți întregi, unii de la alții sau chiar de la noi înșine. Sasha m-a făcut să-mi amintesc lecțiile cele mai de seamă pe care le-am primit eu.

Am învățat că minunile există și că apar nu atunci când le așteptăm sau când ni le dorim mai tare, ci la momentul potrivit.

Am învățat că o minune nu vine niciodată singură, ci se produce o reacție în lanț, în care o minune dă naștere alteia, uneori în multipli de 3, dar de fiecare dată în numărul potrivit.

Am învățat că nu ai voie să te mulțumești doar cu puțin, căci în felul acesta nici nu vei putea vreodată mai mult de-atât.

Am învățat că nu există sfârșituri, ci doar începuturi.

Am învățat că noi, oamenii, putem depăși imposibilul atunci când ne propunem, trebuie doare să nu încetăm niciodată să credem că putem.

Am învățat că viitorul nu există cu adevărat și că trecutul se schimbă de la o clipă la alta. Nu există decât momente, și momente, și momente…

Am învățat că planurile și calculele sunt zadarnice și nu funcționează niciodată așa cum le gândim noi.

Am învățat că cea mai eficientă strategie pentru o viață fericită e să te înconjori de oameni care te fac fericit.

Am învățat că există oameni care trec prin viața ta fără să lase vreo urmă, dar și oameni care te fac să te oprești din drum doar pentru a-i avea aproape.

Am învășat că distanțele le clădim noi și doar de noi depinde să le doborâm.

Am învățat că mai am încă multe de învățat…

Iar acum aș vrea să ne spună și Tomata, Bianca, Ela și Coolnewz despre lecțiile pe care le-au primit în dar de la viață.

Advertisements

Între a naște și a te naște

V-ați întrebat vreodată de ce verbul a naște poate căpăta sensuri noi atunci când este reflexiv, de ce a se naște diferă atât de mult de varianța lui inițială? Ce înseamnă, până la urmă, să fii născut și să te naști?

Eu am început să-mi pun astfel de întrebări datorită lui Marin Sorescu, căci nu mi-am mai putut scoate din minte cuvintele personajului său Iona, profetul înghițit de balena uriașă: “Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire, mai naște-mă o dată!” Ce ușor ar fi să-ți iei viața de la capăt atunci când ești nemulțumit de calea pe care ai ales-o sau de direcția către care te îndrepți, cu sau fără voia ta… Greșeala lui Iona e că nu i se adresează persoanei potrivite, căci o mamă nu poate decât să te ajute să vii pe lume, numai de tine depinde să și devii.

Saramago vorbește despre această diferență dintre a fi născut și a te naște: “Viețile nu încep atunci când oamenii se nasc, dacă ar fi așa fiecare zi ar fi o zi câștigată, viețile încep mai târziu, uneori prea târziu, ca să nu mai vorbim de cele care de-abia începute se și sfârșesc.” A te naște cu adevărat nu este atunci când respiri pentru întâia oară, proaspăt ieșit din pântecele mamei. Să te naști înseamnă de fapt să renaști, să devii mereu altcineva, cu fiecare pas mai aproape de acel cineva care își dorești cu adevărat să fii.

Ultimele cuvinte îi aparțin nimeni altuia decât columbianului Gabriel García Márquez: “Oamenii nu se nasc o dată și pentru totdeauna atunci când mamele lor le dau viață, ci viața îi obligă de fiecare dată să se nască ei înșiși.”

Cele trei opere citate mai sus sunt Iona de Marin Sorescu, Pluta de piatră de José Saramago și Dragostea în vremea holerei de Gabriel García Márquez.

Cât de mic este un om mare?

Noi oamenii suntem doar o mică parte din ceva cu mult mai mare. Atunci când mergem, ni se poate întâmpla să strivim o gâză sau să producem pur și simplu o schimbare în aer pentru ca o muscă să ajungă unde poate că altfel nu ar fi mers niciodată. Și dacă ne gândim la același exemplu, dar cu noi înșine în locul insectei, și cu universul în rolul pe care tocmai l-am jucat, este cât se poate de clar că suntem afectați zi de zi de forțe asupra cărora nu avem mai mult control decât o biată gâză are asupra unui picior gigantic care coboară asupra ei. Ce putem face? Trebuie să ne folosim de orice metode am avea pentru a înțelege mișcarea universului în jurul nostru și să ne plănuim acțiunile astfel încât să nu luptăm împotriva curenților, ci să ne mișcăm împreună cu aceștia. (Arthur Golden, Memoirs of a Geisha)

Partir, c’est mourir un peu

Și iar o să-mi spună mama că am scris trist…

Cine ar putea să numere vreodată toate bucăţile din noi pierdute involuntar într’un colţ de lume? Căci de fiecare dată când părăseşti un loc de care te îndrăgosteşti, pare că nu te poţi desprinde cu desăvârşire şi o frântură din sufletul tău se lipeşte cu toată forţa de un perete dărăpănat, de un drum pietruit, de un zâmbet scurt… Firea omului urăşte ideea de sfârşit şi singurul mod de a’i pune capăt este să nu sfârşească niciodată. Să nu înceteze să se frângă pe zi ce trece mai mult, să rămână înfiptă bucată cu bucată într’o părticică de pământ, mereu alta, tot mai departe una de cealaltă.

Am crezut până acum că am învăţat, după câţiva ani de hoinărit prin ţări străine, să’mi iau “la revedere” şi să merg mai departe. Să’mi continui drumul pe care mi l’am ales de bună voie cu un simplu oftat şi fără prea mult privit înapoi. Dar niciodată nu mi’a fost aşa de greu să plec cum mi’a fost de data asta. Dacă mereu când spui “la revedere” moare câte o bucăţică din tine, de data asta am simţit că o să mor de tot. Îmi venea să arunc valiza pe geam şi să n’o mai folosesc niciodată, să rămân acasă unde’mi e atât de bine şi parcă nici nu’mi mai aminteam ce’a fost în mintea mea de am plecat prima oară, ce’am căutat eu oare atât de departe?

Apoi mi’am amintit. Am ales un drum şi nu vreau să mă întorc fără să’l duc la capăt. Cum aş mai putea oare să trăiesc cu gândul că m’am dezamăgit pe mine însămi?

Mi’am amintit şi că acasă sunt cei dragi. Doar cei dragi. Restul e departe. Cel puţin acum, nu reuşesc să găsesc acasă mai mult decât oamenii pe care îi iubesc. Aşa că îmi continui drumul pe care l’am ales, chiar dacă asta înseamnă să mai mor câte puţin de fiecare dată când plec, căci revederea este cea care mă învie tot timpul şi’mi dă puterea de a nu mă uita înapoi.

Între un plan A şi un plan B

Nu ştiu dacă am lăsat vreodată să se înţeleagă asta, dar mie îmi place să fac planuri. E ceva aproape instinctiv pentru mine ca, atunci când mintea nu’mi este ocupată cu un aspect concret ce trebuie rezolvat în timp util, să mă apuc să născocesc planuri peste planuri. Despre ce vreau eu să fac cu viaţa mea, despre programul zilei de mâine, despre lucrurile pe care trebuie să le pun neapărat la punct peste un an, doi sau trei. Şi apoi trec la planul B: despre ce o să fac mâine dacă ninge şi nu pot pune în aplicare ceea ce plănuisem deja, despre ce o să fac cu viaţa mea dacă ceea ce hotărâsem deja să fac cu viaţa mea nu o să fie ceea ce vreau să fac cu viaţa mea…

Poate că nu pare, dar vă spun, e epuizant să stai mereu cu gândul la un plan A, B, C… Parcă îţi ocupă atât de mult timp din viaţă încât nu mai apuci deloc să şi trăieşti puţin în afara activităţii permante de a face planuri. Şi la un moment dat îţi dai seama că ai obosit. Că nu mai ai energia nici măcar să mai pui în aplicare planurile pe care le faci de ore, zile, poate chiar ani întregi. Şi nici nu’ţi mai dai seama încotro s’a îndreptat viaţa ta în tot timpul asta pe care l’ai petrecut plănuind, organizând, meditând de zor.

Şi când mă uit în urmă la anul care aproape a trecut nu pot să nu zâmbesc când îmi dau seama că cele mai frumoase momente sunt cele pe care nu le plănuisem sau pe care poate că nici nu visam să le trăiesc. Îmi amintesc de dimineaţa friguroasă de februarie când m’am urcat în avion gândindu’mă ce o fi oare în capul meu şi ce caut într’o ţară unde nu cunosc pe nimeni şi unde plouă mai tot timpul?

Iar pentru anul ce vine mă lupt din răsputeri să nu fac planuri. Să las lucrurile să se întâmple când şi în ordinea în care trebuie să se întâmple. E aşa de frumos când îţi dai seama că destinul, soarta sau pur şi simplu cineva acolo sus ştie ce are de făcut ca lucrurile să se îndrepte dinspre bine înspre şi mai bine.

Mergi mai departe

Se fores, vai mais longe.
Se fizeres, faz diferente.
Se cantares, canta alto.
Se rires, ri até chorar.
Se sonhares, sonha mais alto.
Se arriscares, arrisca tudo.
Se pensares, pensa por ti.
Se voltares, volta mais tarde.
Se saires, sai da rotina.
Se mudares, muda muito.
Se venceres, vence o medo.

De mergi, mergi mai departe.
De faci, fă diferit.
De cânţi, cântă înalt.
De râzi, râzi până plângi.
De visezi, visează mai departe.
De rişti, riscă totul.
De gândeşti, gândeşte pentru tine.
De te întorci, întoarce-te mai târziu.
De ieşi, ieşi din rutină.
De schimbi, schimbă mult.
De învingi, învinge teama.

Nu ştiu cine a scris toate aceste cuvinte, dar eu le’am citit pe un perete în Lisabona. Şi mi s’au părut perfecte pentru ziua de azi. Pentru că azi se fac 2 ani de când am aterizat la Lisabona. Bucuraţi’vă de ele!

A biscui sau a nu biscui

Într’o frumoasă dimineaţă de mai, m’am trezit eu cu un avânt de gospodină pricepută şi, cum asta se întâmplă prea rar, m’am gândit că nu e cazul să las ocazia sa’mi scape printre degetele prea leneşe de fel. Şi cum Jamie Oliver, deşi are nişte reţete fabuloase, foloseşte ingrediente mult prea obscure şi de care n’am prea auzit eu în întreaga’mi existenţă, am decis să apelez la o soluţie mai “autohtonă”, şi anume blogul lui Mazilique. Care găteşte nişte adevărate yummynessuri pe care le mai şi explică dumnezeieşte, deci m’am gândit că până şi eu aveam să le înţeleg.

Soarta a făcut că tot nu s’a lipit nimic de mine, nici când îmi arată omul ce şi cum să fac, pas cu pas, poză cu poză. Pornisem de la reţeta de biscotti, trebuia să frâmânt aluatul, să’l împart în patru suluri, să le coc, apoi să le tai felii şi să le răscoc. Deşi am avut cântar şi cană gradată în dotare, tot am greşit pe undeva pe la cantităţi, de mi’a ieşit un soi de mâzgă semi-cleioasă. M’am gândit eu că e prea moale să bag mâna în ea ca s’o frământ şi probabil că un om cu cap nici n’ar fi atins’o. Dar eu mi’am băgat toate cele 10 degete în mâzgă în speranţa oarbă că poate mă înşeală privirile şi nu e aşa moale. S’a dovedit a fi şi mai moale decât credeam, aşa că am ajuns să mânânc aluat crud de pe toate degetele ca să previn orice risipă!

Până la urmă am luat o lingură şi am umplut patru tăvi cu chocolate chip cookies din ceea ce trebuia să fie nişte biscotti crocante… Partea bunăă e că au fost delicioase, borcanul de prăjiturele s’a golit în două zile şi toată lumea a fost bucuroasă. Pentru că aşa e în viaţă: chiar dacă îţi doreşti biscotti, nu ştii niciodată de ce o să ai parte în final, te poţi alege cu o tonă de chocolate chip cookies!

Mă gândeam eu aşa…

Dacă acum câţiva ani mi’ar fi spus cineva că, într’o zi cu soare, o să ajung tocmai până la Lisabona şi că o să petrec acolo unele dintre cele mai frumoase luni din viaţă, aş fi putut să jur că glumeşte. De unde până unde Portugalia şi, mai ales, cum?! Mi’a luat câţiva ani să înţeleg de ce şi alţi câţiva să ajung acolo, dar a meritat din plin toată aşteptarea, fiecare secundă în parte.

Apoi, dacă mi’ai fi spus că într’o altă zi cu soare voi ajunge să trăiesc în Anglia şi să mă plimb de bună voie pe străzile din Londra, ţi’aş fi zis că e imposibil. Că Anglia e departe, tocmai pe o insulă, şi că ai nevoie de o avere să o vizitezi.

Pe vremea aceea nu credeam că Gaudi le e destinat muritorilor de rând şi nici că voi vedea vreodată Barcelona din vârf de Sagrada Familia, iar Milano din vârf de Dom. Dar, uneori, viaţa te duce mai sus decât îţi închipui. Căci, pe vremea aceea, nu ştiam că nu ai nevoie decât de o valiză atunci când te trezeşti într’o dimineaţă spunându’ţi „Gata, plec în lume!”. Nu vreţi să ştiţi ce faţă a făcut mama când i’am spus că plec în Anglia într’o lună şi nici de câte ori nu mi s’a spus că sunt complet nebună să fac asta. Fără nici o garanţie, fără nici o certitudine, doar cu un bilet de avion în buzunar şi o valiză cu cercei…

Iar când o să fiu bătrână, o să pot spune cu mâna pe inimă: I did it my way. And I fuckin’ rocked!

De ce e viaţa mea pur şi simplu bestială

Idee bestială preluată cu mândrie de la Ovi Sîrb

Mi se intâmplă în fiecare zi să mă bucur de câte lucruri mişto am parte. Căci viaţa mea chiar e bestială. Din zeci şi sute de motive.

Pentru că am ajuns la o vârstă la care pot să mă uit cu mândrie în urma mea şi să privesc cu zâmbetul pe buze spre viitor. Pentru că am pus piciorul în multe dintre locurile unde mă visam şi pentru că ştiu că voi mai bifa multe dintre obiective. Pentru că am terminat facultatea pe care visam să o fac încă de pe vremea când aveam 8 ani. Pentru că vorbesc 3 limbi străine şi înţeleg altele 2. Pentru că am făcut mereu ce am vrut eu să fac, când am vrut şi cum am vrut.

Pentru că am o familie bestială. Am o soră mişto care mi’e cea mai bună prietenă şi de care sunt mândră. Am o mamă care nu mi’a impus niciodată nimic şi m’a lăsat să’mi aleg singură drumul. Am nişte veri care îmi sunt ca fraţii.

Pentru că am cei mai bestiali prieteni din lume. Pe cuvânt. Nişte oameni cu care am trăit momente absolut incredibile şi de care îmi amintesc zâmbind. Pentru că am prieteni de multe naţii şi împrăştiaţi prin multe ţări. Pentru că sunt oameni pe 3 continente de care ştiu că se gândesc din când în când cu drag la mine.

Pentru că sunt, până la urmă, un om bun. Pentru că sunt acel om de la care o să auzi o vorbă bună atunci când o să ai nevoie şi pentru că oricine se poate baza pe mine (cu excepţia mea :D). Pentru că sunt un om pe care mulţi îl numesc nebun, mai ales pentru că am avut curaj să îmi trăiesc nebunia.

Pentru că mă trezesc în fiecare dimineaţă zâmbind. Pentru că am la dispoziţie nu doar o bicicletă, ci trei care mă aşteaptă nerăbdătoare să le pedalez. Pentru că pot să alerg oriunde şi oricând vreau fără să strige cineva după mine “Hei, păpuşa!”. Pentru că beau ceai cu lapte de trei ori pe zi şi mănânc honey roasted ham cu spanac crud atunci când mi’e poftă. Pentru că mă bucur de un câine absolut superb şi nebun. Pentru că îmi petrec o mare parte din timp cu un puşti de 7 ani cu ochi albaştri şi care scoate perle pe bandă. Pentru că am timp să fac tot ce vreau şi ce’mi doream de mult. Pentru că îmi vine să chiui de fiecare dată când îmi iese o prăjitură. Pentru că văd numai verde în jur atunci când deschid fereastra. Pentru că trăiesc într’o ţară în care oamenii îmi zâmbesc pe stradă fără să mă fi văzut vreodată în viaţa lor.

Pentru că visez. Şi pentru că mă bucur în fiecare zi de toate astea.

În toate direcţiile

SANY5649

Australienii au un soi de lege nescrisă. Pe la vreo 20 şi ceva de ani, după ce termină facultatea sau uneori doar liceul, îşi iau rucsacul în spinare cu câteva haine şi o hartă şi pleacă în lume. Majoritatea nici măcar nu îşi stabilesc un traseu aproximativ, se urcă în primul avion şi de acolo încep călătoria, oriunde văd cu ochii. Nu ştiu cum de reuşesc, dar mai toţi ajung să vadă chiar şi trei sferturi din glob în doar 1 sau 2 ani. Cateodată se îndrăgostesc de câte cineva şi zăbovesc mai mult timp într’un loc sau se angajează pe vreo insulă ca instructori de surf, să’şi mai recupereze din cheltuieli. Iar apoi se întorc, victorioşi, acasă, în ţara lor cât un continent, printre canguri şi koala.

Americanii au inventat expresia “taking a gap year” pe care tot mai mulţi tineri o ridică la rang de lifestyle după highschool sau chiar college. E momentul în care nimeni nu ştie ce ar trebui să facă cu propria viaţă, aşa că pornesc on the road sau chiar into the wild să vadă lumea, să cunoască oameni, să îi izbească vreo revelaţie… Sau pur şi simplu se mută de acasă, îşi iau un job şi se înscriu la cursuri de actorie. Just for a change

Eu m’am hotarat să fiu occidentală, chiar în propria’mi ţară. Şi dacă vă întrebaţi ce mai fac sau care’mi sunt planurile de viitor, o să vă răspund cu mândrie că I’m taking a gap year. Un an în care n’o să fac decât să mă gândesc la ce studii vreau să urmez, cine vreau să devin când o să mă fac mare, ce locuri vreau să vizitez, ce oameni vreau să văd şi să revăd… Celor care îşi fac griji că îmi irosesc prea mult timp din viaţă nu le’aş putea spune decât atât: Nu e un an pierdut, e un an câştigat. Dacă voi reuşi într’adevar să iau deciziile corecte, atunci ştiu că voi fi omul care îmi doresc eu să fiu.