Pe o alee pustie

Întunericul acoperise deja oraşul, ca o pânză groasă şi netedă prin care nu se zăreau decât luminile răzleţe şi difuze ale felinarelor. Luna părea să fie desprinsă dintr’un decor ireal, sferică şi sângerie ca soarele la apus, înfiorător de nemişcată. Mă întorceam acasă şi, istovită după o zi lungă de muncă, m’am gândit să înlocuiesc drumul obişnuit cu o alee lăturalnică ce avea să mă poarte spre casă mai repede. Cunoşteam bine locul, însă niciodată nu mă aventurasem să’l străbat noaptea.

Aleea nu era luminată decât de razele stinse ale lunii, nici o altă licărire de lumină nu se zărea la ferestrele caselor pe lângă care treceam grăbită. Totul era atât de pustiu, încât părea lipsit de orice urmă de viaţă, de parcă timpul devenise un vid răsunător. Nu mi’am putut împiedica inima să tresară când am simţit prezenţa unor paşi în urma mea. În acea tăcere care părea să fi înghiţit totul, paşii uşori creau un zgomot asurzitor. Cu fiecare metru pe care îl străbăteam, simţeam că persoana de pe urmele mele e tot mai aproape, respiraţia îi devenea din ce in ce mai apăsată. Aş fi vrut să fug, dar teama îmi aruncase membrele într’o amorţeală incontrolabilă, făcându’mă să înaintez tot mai greu.

Mă concentram numai asupra paşilor din urma mea când, deodată, îmi arunc ochii în jur. Casele de mai devreme dispăruseră pe nesimţite şi fuseseră înlocuite de ziduri groase, opace, fără nici o fereastră, fără nici un semn de viaţă. Aleea se îngusta cu fiecare pas pe care îl făceam şi, la numai câţiva metri înaintea mea, se evapora pur şi simplu într’un zod la fel de neted ca şi pereţii ce o mărgineau.

Eram încolţită. Devenisem prizoniera urmăritorului care în doar câteva secunde avea să se afle chiar lângă mine. Aş fi vrut să ţip, dar sunetele refuzau să se facă auzite, de parcă pustiul din jur le’ar fi înghiţit de dinainte să ia naştere. Simţeam cum umbra rece a celui din urmă se opintise asupra mea, îngheţându’mi sângele în vene. Ştiam că tot ce’mi mai rîmânea de făcut era să mă întorc spre el şi să’l privesc în ochi. Iar când l’am privit, şocul a fost atât de puternic încât am simţit inima oprindu’mi’se pentru câteva fracţiuni de secundă, ce păreau să se întindă peste veacuri. Persoana din faţa mea nu era nicidecum un om, era… o decizie! O decizie nenorocită care mă încolţise la capătul unui drum fără nici o ieşire!

Morala: Când deciziile te caută, nu e cale de scăpare.

Voi aţi remarcat?

Atunci când ai o zi proastă, până şi spam-urile pe care le primeşti sunt depresive. Gen 7 semne că te va părăsi*.

Cum este cu putinţă?! Universul ăsta…

*Nu, nu l’am citit, nu cred în… spam-uri.

Cum te vezi peste 5 ani?

Dacă aş avea 30 ani, 2 copii acasă şi rate la bancă, răspunsul ar fi cât se poate de previzibil, zic eu, adică “Tot aici”. Dar când am 22 de ani, încă 5 mi se par o veşnicie. Aşa că mi’e mai simplu să spun cum să salvăm lumea de carii decât cum voi fi eu peste câţiva ani. În plus, orice răspuns aş da, nu o să fie în veci mulţumitor.

Dacă’ţi spun că peste 5 ani voi lucra pentru Lonely Planet şi voi străbate planeta în lung şi’n lat, din Madagascar până’n Alaska, o să zici despre mine că’s visătoare, că nu am nici un dram de raţiune. Sau că sunt instabilă şi că nu corespund profilului niciunui job, că toate te vor pe termen lung, iar tu o să’ţi dai seama că eu nu’mi doresc să lucrez pe termen lung decât pentru Lonely Planet*.

Pe de altă parte, dacă’ţi spun că peste 5 ani îmi doresc să fiu managerul propriei companii de îmbuteliat castraveţi muraţi, o să mă descalifici pentru că sunt iraţional şi e clar că fug de muncă dacă mă visez manager în scurt timp. Sunt un neserios arogant, cine m’ar angaja pe mine oare?

Acuma serios, ce se aşteaptă un angajator să audă ca răspuns? “Peste 5 ani mă văd în firma ta, lucrând 8 ore pe zi pe acelaşi scaun, cu ochii în acelaşi monitor. La asta visez din copilărie! Ştiu că mulţi puşti îşi doreau să fie aviatori sau pompieri, dar eu nu am visat decât la jobul ăsta, în fiecare zi a vieţii mele, de 22 ani încoace!” Chiar asta vrea lumea să audă? Deci degeaba sunt eu bun în ceea ce fac (orice ar fi ceea ce fac), că nu am nici o şansă dacă ceea ce’mi doresc eu să ajung peste 5 ani nu se potriveşte cu ceea ce crezi tu că trebuie să ajung?

Sincer, eu mereu am dat răspunsuri ambigue la această întrebare (pentru că viziunea mea pe termen lung e ambiguă) şi m’au angajat toţi (la cele două joburi pe care le’am avut în vasta mea carieră şi în scurt timp şi la al treilea). O singură dată le’am dat răspunsul pe care în mod sigur nu vroiau să’l audă, dar am făcut’o special pentru că mi’am dat brusc seama că nu’mi doresc jobul. Şi răspunsul meu a fost gen “Peste 5 ani mă văd la Lisabona, cu 5 kile în minus”, doar că ceva mai cosmetizat şi fără referire la propria’mi greutate. Şi culmea e că mă “potriveam perfect profilului” (cum s’ar zice în limbaj de HR 🙂 ), ştiam mai mult decât suficient din ceea ce îşi doreau ei, doar că peste 5 ani nu eram în locul în care vroiau ei să fiu (pe acelaşi scaun trist)… Iar prin anul întâi am fost pe punctul de a mă angaja tot într’o companie tare cul (cum se pare că se cred toate), însă am zis pas din cauză că îmi ceruseră să semnez contract pentru 2 ani neîntrerupţi. Le’am spus că nici o căsnicie nu durează 2 ani, d’apoi un job, şi în plus ar fi însemnat să renunţ la visul cu Lisabona care na că s’a şi împlinit. Nu s’a născut încă jobul care să mă facă pe mine să renunţ la vise!

Şi concluzia e că dacă mai aud vreodată această întrebare, promit solemn să dezlănţui potopul şi să arăt oricărui interesat cât de psihopată sunt eu de fapt. Pentru că o să spun adevărul!

Dar zău, doar pe mine mă sperie întrebarea asta? Brrrr!

*Apropo, ăsta chiar e jobul meu de vis 😀

Cum e să’ţi fie teamă

Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată cu o teamă aşa de mare care să vă urmărească până şi în somn. E ca atunci când simţi că cineva e pe urmele tale şi stai veşnic la pândă pentru că ştii că la un moment dat va apărea, însă niciodată de unde te aştepţi. Şi ciuleşti urechile să’i prinzi orice mişcare, căci bezna din jur te împiedică să vezi altceva decât noaptea.

Dacă nu aţi trăit niciodată cu aşa o frică, atunci sigur o să ziceţi că sunt Barbie, ca sunt superficială, shallow and vain, că eu nu ştiu care sunt lucrurile cu adevărat importante în viaţă, că eu nu trăiesc decât pentru aparenţe…

Dar mie mi’e frică, mi’e groază, mi’e oroare… să mă mai uit în oglindă. Uneori nici nu vreau să mă mai trezesc dimineaţa ca să nu fie nevoie să trec prin ritualul firesc care include întotdeauna şi oglinda. E oribil să tremuri la gândul „oare ce’o mai fi azi pe faţa mea?”, de multe ori nu’mi doresc decât să’mi pun o pernă pe cap şi să stau aşa, fără să’mi pese că e noapte sau zi.

Nu sunt nebună (ba sunt, dar asta nu e una din manifestările nebuniei), dar deja nu mai suportam să aud aceeaşi întrebare: „da’ ce’i pe faţa ta?” şi să văd aceeaşi groază în priviri. Şi nu e o groază pe care doar mi’o închipui doar eu. Acasă n’am mai fost din martie şi sincer n’aş mai fi putut să îndur privirea îngrijorată a maică’mii, simţeam că mă transform în monstru…

O să râdeţi, dar se cheamă acnee, deşi eu o alint „ciupercă atomică” sau „hiroshima” (auto-ironia e de multe ori foarte utilă). Recunosc că mai vedeam la alţii înainte, dar niciodată la mine. La pubertate aveam ten de copil, bine că a înnebunit la 22 ani. Şi e o acnee foarte ciudată, pentru că azi trece, dar peste 2 zile revine, nu poţi să spui niciodată că e în stare de vindecare. Doctorii nu şi’au dat seama de la ce e, fiecare cu propria lui variantă (şi probabil niciuna bună). Şi se fac 3 luni de consultaţii, tratamente, creme, săpunuri, antibiotice şi tot felul de pastile…

Dar de o săptămână arat, în sfârşit, a om. Pot să ţin oglinda în mână şi chiar să zâmbesc în timp ce fac asta. Poate că tratamentele au început să dea roade sau poate că e pur şi simplu soarta. Sau poate că e o lecţie să învăţ să nu mă mai vait pentru nimicuri, să pot să spun „am trăit şi mai rău”…

Dar ce nu dispare e teama că mâine o s’o iau de la capăt…

Doar eu trăiesc cu teamă oare?

Cum am ajuns eu om mic

decisions1

Nu’mi dau seama dacă aşa am fost eu toată viaţa sau am suferit vreo gravă mutaţie genetică, dar de când mă ştiu eu pe mine insămi, mereu am avut o anumită oroare de decizii. Mă îngrozeşte cumplit orice ţine de procesul de luare a unei decizii, mă sufocă ideea că viaţa asta e prea scurtă ca să depindă doar de nişte hotărâri colosale care ar putea s’o schimbe la sânge. Pentru că decizie înseamnă şi să spui dacă vrei puţine neagră sau pâine integrală, dar şi încotro s’o apuci în viaţă. Pentru mine una, ambele tipuri de decizii sunt la fel de complicate, chit că ţine de pâine sau de întreaga mea existenţă.

Mintea mea efectiv refuză să mai gândească în momentul în care se simte constrânsă de imaginea înspăimântătoare a unei bifurcaţii de care ştii că atârnă tot viitorul tău şi nu ai voie sa spui un simplu “stânga” sau “dreapta” pentru că e veşnic cineva acolo lângă tine care îţi tot dă ghionturi pe sub coaste, zicându’ţi cum că nu te pripi, gândeşte’te bine. Pentru mine e ca şi cum m’ai înjunghia dacă’mi spui aşa ceva. Fie zic instinctiv prima opţiune care’mi răsare în minte, fie o să stau în bifurcaţia aia până oi bloca toată circulaţia, fie ea şi metaforică.

Ca să ofer şi o justificare ştiinţifică pentru ce poate părea la prima vedere un simplu comportament imatur, ţin să aduc în favoarea mea următorul argument: statistic vorbind, pe durata întregii mele existenţe, oricât de scurtă sau nu ar fi ea, cele mai bune decizii le’am luat fără să gândesc. De exemplu, m’am gândit 10 ani de zile să fac Facultatea de Limbi Străine, încă de pe vremea când aveam pampoane şi pete de cerneală pe deşte visam la ea şi iată că nu există zi să nu regret alegerea asta. Şi, totuşi, nu mi’a luat nici 3 secunde să aleg portugheza şi iată cât de fericită mă face! Şi toate astea sunt decizii schimbătoare de viaţă!

Acuma spuneţi’mi voi mie cum îi zice unui om ca mine de nu se poate decide în veci ce vrea el să facă. Eu aş tinde să cred că de fapt e chiar definiţia clasică pentru copil, dar apoi îmi arunc câte’un ochi spre propriul buletin şi sunt acolo nişte cifre care se tot zbat să demonstreze contrariul. Acuma eu pe cine să mai cred? Ce decizie complicată, cum de dau eu numai de aşa ceva?!

Şi ca să mă ridic la înălţimea legală de adult cu acte, o să’l citez iară pe Saramago, dar numai pentru că vorbele lui chiar se potrivesc mănuşă:

Nu noi luăm decizii, deciziile ne iau pe noi…

Aha! Atunci eu de ce’mi mai bat capul cu deciziile când aş putea să mă duc să joc şotron?!

Mesaj

Scriu aceste randuri de departe, din trecutul celor 2 fus-orare care ne despart şi al celor câteva mii de kilometri, ştiind că, deşi nici timpul şi nici distanţa nu scad, ziua în care ne vom regăsi pe acelaşi fus-orar plictisit de Bucureşti se apropie cu paşi mărunţi şi repezi.

Omul care am fost eu candva e departe, nu ştiu dacă în viitor sau în trecut, însă în nici un caz nu e cu mine. Poate a ramas acolo, voi ştiti mai bine. Îl simţiţi de fiecare dată cand spuneţi “Ene” şi când speraţi ca eu să vă aduc pe drumul cel bun. Daca mă aşteptaţi să vă spun ce e bine şi ce e rău, cum făceam cândva, sau să vă trezesc conştiinţa, cum doar eu eram în stare s’o fac, atunci vă anunţ că nu am nici puterea şi nici intenţia de a vă scoate din depravarea în care vă scăldaţi. Asta pentru că depravarea mea e şi mai mare, aşa că n’aş îndrăzni să fiu tocmai eu cea care aruncă cu piatra, în acelaşi păcat trăiesc şi eu. Păcatul nepăsării. Sau, mă rog, al nepăsării faţă de tot ce înseamnă facultate, licenţă ş.a.m.d. Pe Ene cea de altădată nu trebuie s’o căutaţi prin Lisabona, ci mai degrabă prin vreo groapă pe şantier sau prin toaleta gândacoasă de la faculta sau poate prin biblioteca roasă de şoareci sau prin Spring, la un ceai de mango sau, cine ştie, prin Cărtureşti, suspinând după cărţile scumpe de la Oxford. Adică peste tot şi nicăieri, s’a risipit…

Şi ca să continui să fiu poetică, o s’o dau acum în registrul biblic. Adevăr vă spun vouă, nu trebuie sa ma aşteptaţi ca pe a 2ª venire a Mântuitorului, nu o să vă procopsiţi cu nici o revelaţie divină când m’oţi vedea. Revelaţia trebuie căutată atent şi adânc, cel mai probabil dincolo de faculta (poate la concert la Depeche, vreţi să vă spun şi ce gazon? ). Mă opresc aici cu revelaţiile că rămân evangheliştii fără materie primă. Dar dacă ma aşteptaţi să vă spun poveşti şi să tragem nişte beţii crunte împreună, atunci pregătiţi’vă că sosesc!

Nu mi’am închipuit niciodată că ar putea fi definitiv, că odată ce pleci nu vei mai putea găsi drumul pe care l’ai parcurs până atunci. Că de fiecare dată când vei privi înapoi nu vei mai vedea decât ceaţă. Şi că “finding your way” nu mai sunt de mult vorbe goale, ci singurul gând care te mai leagă de lumea asta. Nu ştiu dacă am ajuns un om mai bun sau mai rau, mai frumos sau mai urât, mai curajos sau mai laş. Şi nu ştiu nici dacă sunt mai fericită decât înainte, dar am devenit conştientă că limitele ţi le impui singur şi nu că trebuie să’i laşi pe ceilalţi sa te îngrădească.

Tot ce ştiu e ca sunt alt om.

Un om pentru care casă nu mai înseamna acasă. Pentru care dorul de ducă anuleaza până şi instinctul de supravieţuire. Un om care nu’şi mai găseşte locul. Un om cu infinit mai multe vise şi planuri decât bani în portofel, dar pentru care sky is the limit

Cu alte cuvinte, pregătiţi covorul roşu că sosesc (deşi Băneasa în combinaţie cu covor roşu dă un oximoron de toata frumuseţea)…

Răspundem ascultătorilor (IX)

Am promis solemn că fac din Răspundem ascultătorilor rubrică săptămânală, ba chiar una de duminică – deşi mă cam doare sufletul să pângăresc cu atâta neruşinare Ziua Domnului, propovăduind Evanghelia după Guglea… Dar eu simt că e modul ideal pentru a petrece ultima zi din săptămână.

1. Categoria Unde’s doi puterea creşte, însă Barbie’i depăşeşte:

vreau sa compun o revista barbi-planuri de viitor – în timp ce unii visează să descopere un tratament pentru cancer sau să salveze lumea de carii, alţii îşi îndreaptă atenţia către lucruri mai mărunte. Fiecare după posibilităţi…

jocuri doctorita barbi care pune oasele – n’aş vrea să ştiu câţi oameni şi’ar pune picioarele pe după gât doar ca să dea de Barbie pe la ortopedie…

jocuri cu papusi barbie modeste – Barbie e blondă, înaltă, suplă, bogată… Şi ca şi când toate astea n’ar fi de ajuns, mai e şi modestă pe deasupra!

exista autobuzul barbiei vreau sa ma joc – (O să trecem suav peste partea cu autobuzul, deşi toată lumea ştie că Barbie e posesoare de Ferrari.) Astăzi vom studia declinarea substantivului propriu “Barbie” (care mai e şi neregulat pe deasupra – nu ştiu cu ce se ocupă Ken în timpul liber):

Nominativ singular: Barbia                    Nominativ plural: Barbiile

Genitiv-dativ sg.: Barbiei                        Genitiv-dativ pl.: Barbiilor

Acuzativ sg.: pă Barbie                             Acuzativ pl.: pă Barbii

Vocativ sg.: fă Barbio!                              Vocativ pl.: fă Barbiilor!

(în episodul următoar poate trecem şi la functii sintactice, mă mai gândesc)

barbi se saruta tare cu baieti – nu ştiu exact ce anume presupune noţiunea “tare”. Să fie oare valoarea forţei de apăsare sau numărul de decibeli emanaţi?

poze barbie,patind ceva – Lumea s’a cam săturat să’i tot meargă bine Barbiei. Mulţi visează să’i mai vadă şi pe ceilalţi chinuindu’se, iar dacă se întâmplă ca aceşti ceilalţi să fie însăşi Barbia, atunci cu atât mai bine!

barbie ajunge pe luna – Un pas mic pentru Barbie, un pas mare pentru omenire…

2. Categoria Neadaptaţi lingvistic:

cum se poate invata portugheza – Este un proces anevoios, a cărui durată se întinde pe perioada mai multor ani, uneori ajungându’se chiar la decenii. Te bagi? (nu de alta, dar se ştie, cu cât sunt mai puţini vorbitori la noi, cu atât cresc şansele pentru cei înzestraţi – aşa ca mine, de exemplu :D)

cat de bun trebuie sa fii la portugheza – Mult mai bun decât ar putea cuvintele să exprime.

dispare cratima din ortografia limbii romane – Cu ajutorul Celui de Sus, poate n’o dispărea. Deşi la cum se arată lucrurile, eu n’o văd bine pe tanti cratima. Apostroful rulează!

3. Categoria Ocultisme:

mama omida online intrebari si raspunsuri – Primul impuls ar fi să’l îndrum către www.mama-omida.ro. Însă mi’e teama că o să păţesc ca şi cu pomelnice.ro, care s’a dovedit a nu fi atât de fictiv cum credeam eu. Şi o să mă acuze lumea că fac propagandă religioasă sau ocultă, pe când eu nu citez decât din Evanghelia după Guglea.

vrajitoarea irina se ocupa cu magia alba – Iar Sfântu’ Petru stă’n Poarta Raiului, mare brânză!

incantatii de ursitoare pentru botez – Nu ştiu, chiar nu sunt de meserie.

ce mi-au zis mie ursitoarele la nastere? – Deci dacă nici măcar tu nu ştii, nu văd cine te’ar putea ajuta. Pe www.ursitoare.ro ai incercat?

4. Categoria Am intrat în anul morţii:

umflarea oaselor fruntii – Este vorba de o boală tropicală pe care băştinaşii mutamba o numesc căpăţânită. Ne pare rău, dar nu are leac, va trebui să trăiesti cu capul cât un dovleac până dă pe dinafară.

oasele fruntii umflare – Unul dintre efectele adverse ale căpăţânitei sunt delirările, după cum se poate remarca.

ce se intampla daca nu mi port ochelarii – Calci în străchini. La propriu.

de la cati ani poti purta lentile de contact – De la 2 până la 4 ani după moarte.

5. Categoria Guglea cel de toate zilele:

ce zi este astazi ? – Ziua să te uiţi în calendar.

unde cumpar in bucuresti pitici de ceramica – La farmacie. Sau la morgă, depinde de la caz la caz.

poze cu popeye marinaru si sotia – O cheamă Olive, dar nu s’au căsătorit până acum, încă mai trîiesc în păcat.

6. Categoria Crapă pipota’n mine:

am fost in algarve – Trebuie să înţelegeţi că pe lumea asta mai există şi oameni care suferă de singurătate şi n’au nici cu cine schimba două vorbe. Aşa că Guglea le e confident…

am fost la lisabona – acum înţelegeţi cum vine asta cu singurătatea?

7. Categoria Kant era un fraier, iar pe Nietzche nu’l ducea capul:

tomatele nu merg in rai – Că multe mai ştii tu! Tomato, ia zi’i tu vreo două!

nu-mi gasesc locul in lumea asta – Iată o mostră de filosofie nihilistă cu influenţe schopenhaueriene.

trebuie sa te trezesti la realitate – Iar aici niste realism pur.

care este intrebarea pentru care viata merge inainte – Păi sunt mai multe întrebări care ne ţin în viaţă: Ce’avem de mâncare?, Când sunt reducerile?, Noi ce mai bem în seara asta? Cine ştie mai multe este rugat să contribuie, sinucigaşii din toate zările vă vor purta recunoştinţă veşnică.

Ce zi e astazi? Astazi este vineri seara!

Pentru cei care nu sunt fumatori, dar fumeaza.

Pentru cei care nu sunt alcoolici, dar nu pot trai fara bautura.

Pentru cei care au facut din destrabal un mod de viata.

Cu tristete in glas, va anunt ca eu nu mai pot sa scriu. Chiar nu mai sunt in stare sa leg 2-3 cuvinte intre ele. Cand ma simt brusc plina de idei si incerc sa le scriu, nici nu’mi mai amintesc ce’am vrut sa zic. De fapt, mi’a luat 15 minute sa scriu randurile astea 2. Facand un calcul simplu, daca as vrea sa scriu 30 de randuri, ar insemna sa nu mai dorm pana luni. Am epuizat aproape toate drafturile pe care le faurisem in zilele de revelatie si nevoia ma impinge sa incropesc ceva…

Faptele sunt clare, insa motivele mai putin. O fi de oboseala, ca n’as dormi decat ziua, dar atunci am alte treburi. Am citit 3 carti luna asta, am trecut deja la a 4-a – ma simt in forma, nothing can stop me now. E drept ca am teancuri intregi de invatat, catastife chiar, majoritatea in portugheza, dar cui i’ar mai pasa de Cold War, expresionismul german sau filmele lui Dali cand ai toate episoadele din Californication si Desperate Housewives, 20 de filme si un roman de John Fowles? 😀

In plus, petrecerile se tin lant. Saptamana trecuta am facut 3 betii consecutive, am constatat ca am capacitati nebanuite, dar acum o lasam mai moale ca e sesiune – cred ca o sa ne limitam la doar 2 betii saptamana asta. Titlul explica starea mea de spirit…

Si ca sa va dau si alte teme de gandire decat viitorul ficatului meu, o sa va impartasesc din intelepciunea’mi…

Vorbe intelepte

De ce iubim noi Craciunul?

Pentru ca este “The Day Before The Day After Christmas Sales“.

***

De ce merita Bill Gates sa fie sodomizat cu racheta nucleara?

Pentru ca a inventat Vista.

***

Doar eu credeam ca 90210 este numarul de episoade la care o sa ajunga serialul “Beverly Hills 90210”?

Face your fears. Live your dreams

Si eu care chiar ma bucurasem in sinea mea ca am scapat ca prin urechile acului si de leapsa asta – nu de alta, dar chiar imi era frica de ea. Bucuria mea a fost de scurta durata, ca mi’a stricat’o Alina

– daca nu mi’ar fi fost frica de apa, as fi invatat si eu sa inot pana la venerabila mea varsta.

– daca nu mi’ar fi frica de inaltime, m’as da si eu intr’un roller-coaster adevarat cand s’ar ivi ocazia.

– daca nu mi’ar fi frica sa explodez, atunci cred ca nu ma’s mai opri din mancat. Iar daca nu mi’ar fi teama de coma diabetica, atunci m’as hrani doar cu dulciuri in fiecare zi a vietii mele. Sau as manca numai Skittles o saptamana intreaga.

– daca nu mi’ar fi frica de masini si trafic, as da de carnet.

– daca nu mi’ar fi frica de masini si trafic, mi’as lua bicicleta.

– daca nu mi’ar fi teama de ridicol, atunci m’as da in stamba si intentionat, nu doar accidental 😀

– daca nu mi’ar fi teama de vorbitul in public, atunci as spune mai mult din ceea ce am de zis.

– daca nu mi’ar fi teama ca as ajunge la sapa de lemn, as pleca in America.

– daca nu mi’ar fi frica de singuratate, as emigra (pentru un timp doar) oriunde as vedea cu ochii.

– daca nu mi’ar fi frica sa spun ce simt, atunci as spune si eu ce simt.

De nasturi nu mai zic nimic…

Sincera sa fiu, am si uitat de ce mi’e frica, sunt prea multe temeri care ar trebui insirate, dar care se ascund de obicei si ies la iveala cand nu te’astepti. Leapsa o dau mai departe Tomatei (ca stiu ca si’o dorea si ii eram datoare cu unca una :P), Oanei (ca sa nu se mai vaite ca se lasa de blog) si celor Doua Cirese. A, si sora’mii, ca mi’e teama ca nu cumva sa’i fie teama doar de matematica…

Soarta…

img_0269

Ma gandeam eu asa ca noi, oamenii, tare prapastiosi mai suntem. Ne place sa facem o tragedie din orice. Ca am scapat metroul, ca ni s’a ars fasolea pe foc, ca nu ne merge netul, ca s’a scumpit painea… Numai drame oriunde vezi cu ochii. Ne place sa ne vaitam si sa facem pe martirii. “De ce mi se’ntampla toate astea numai mie?”, “Ce soarta cruda am!”, “Traiesc o telenovela!” (Asta imi apartine, am patentat’o deja). Si asa se face ca, pe nepusa masa, Titanicul se instaleaza in viata noastra, doar de aisberguri avem parte, iar Oscarul se lasa asteptat…

Recunosc ca la fel gandesc si eu, imi place sa caut nod in papura chiar si in trestie. Sa ma vait ca life sucks, ca lumea e nedreapta si ca planetele se tot aliniaza prost. Dar e ceva care ma face sa vad realitatea asa cum e ea, fara furtuni in pahare cu apa si tantari deveniti brusc armasari. Nu, nu e doar faptul ca aici la Lisabona traiesc cea mai frumoasa perioada a vietii mele de pana acum, ci este vorba de cateva cuvinte de’ale lui Marin Sorescu, spuse de Iona pe cand ratacea in burta pestelui:”Ce frumos ar fi sa putem spune: Mama, mi s’a intamplat o mare nenorocire! Mai naste’ma o data!”

Si atunci imi dau seama ca ceea ce traiesc eu nu e nicidecum vreo nenorocire, ca viata mea e frumoasa asa cum este si ca nu simt nevoia sa ma mai nasc inca o data ca sa traiesc altceva. Sunt norocoasa ca nu mi’am dorit niciodata asta… Si norocosi suntem toti cei care am avut puterea sa trecem peste nenorocirile ce ne’au fost date, fara sa avem nevoie de o alta viata pentru a ne putea ridica de unde am cazut…