Bacul, această mare perlă

An de an, de când e lumea și pământul, de când a zis Dumnezeu să fie lumină și Sfântul Duh zbura deasupra apelor în chip de porumbel, la sfârșit de iunie se întâmpla momentul pe care tot poporul român îl aștepta cu sufletul la gură, tremurând de nerăbdare, și anume bacul, dar nu într-atât examenul, cât perlele de la limba română, acest dar neprețuit pe care adolescenții ni l-au făcut încă de la inventarea cuvântului ”adolescent”.

2011 a fost un an special căci, deși perlele nu au dezamăgit nici de această dată (ba din contră, multe dintre ele ar putea ocupa locuri fruntașe în topul celor mai incredibile perle ale tuturor timpurilor), elevii din ale căror minți ilustre s-au născut aceste perle au ajuns să prevadă un viitor care i-a umplut de rușine până și pe Decebal și Traian. “Oglindă, oglinjoară, încotro merge această țară? Oglindă, Oglinjoara, nu mai bine plecăm toți afară?”, a scris unul dintre ei. Însă adevărata prevestire avea să fie “Trebuie să ne privim atent în oglindă și să ne întrebăm: Oglindă, oglinjoară, trec și eu bacul în această vară?

Și, cel mai probabil, răspunsul retoric al oglinzii a fost o tăcere mută. Și pentru că tăcerea este un răspuns, am văzut cu toții procentajul de promovabilitate la bacalaureat. Adică infim, comparativ cu alți ani. Cu acei ani în care s-a mers pe principiul protocolului și al atențiilor, cu credința oarbă că e firesc să copiezi la un examen național și pe practici tradiționale de achiziționare de note așa cum ai lua un kilogram de roșii de la piață.

Să vă spun o poveste. Când am dat eu bacul, știu pe cineva care a ieșit de la una dintre probe spunând că a scris despre un câine care a leșinat și și-a pierdut conștiința. Persoana respectivă a avut undeva aproape de 9.90 media de promovare a examenului. Iar la proba de limba română am avut de scris despre condiția intelectualului și nici nu vă imaaginați câți au scris despre Ilie Moromete și Ion și au luat 10 sau aproape 10.

Și eu am copiat la bac. La sport. Făceam 20 de flotări cum se cerea, proba de gimnastică îmi ieșea spectaculos, poarta de la handbal o nimeream fix pe mijloc. Doar că la săritura în lungime ieșeam pe minus și nu puteam nici să stau în mâini – iar dacă aș fi încercat, mi-aș fi pierdut și eu “conștiința”!

Dar ce nu înțelege poporul român este că nu, nu trebuie să treci bacul. Nu toată lumea trece bacul. Notă de trecere iau cei care au reușit să-și însușească un anumit procentaj de cunoștințe din tot ce au studiat în liceu, iar note de 9 și 10 iau nu cei peste medie, ci cei bine și foarte bine pregătiți. Așa trebuie să fie într-o țară normală. Așa e, de exemplu, la francezi, care învață pentru bac ani de zile doar pentru a-l trece.

Și mai e un lucru pe care poporul român pare să-l fi uitat de vreo 10 ani încoace: nu toată lumea trebuie să aibă o diplomă de facultate. Nu e nici o rușine să fii șofer, zugrav, electrician sau faianțar. E firesc ca lucrurile să meargă pe dos într-o țară cu mai mulți piariști și experți în comunicare decât constructori sau muncitori. Economia, din nefericire, nu se construiește pe bază de comunicate de presă.

Nu știu ce părere aveți voi, dar eu sunt ferm convinsă că bacul de anul acesta nu este decât un pas către normalitate. Ce poate fi mai normal decât să pici un examen atunci când nu te pregatești pentru el? La fel de normală o să fie și reducerea numărului de locuri în facultăți. Și poate atunci chiar o să începem să creștem generații de ispravă care să conducă țara asta din care toată lumea fuge.

Advertisements

Mărturisire

Mulți dintre voi veți fi uimiți și poate de-a dreptul șocați de ceea ce urmează să vă povestesc. Câțiva vor alege chiar să închidă această pagină și să nu o mai deschidă niciodată, oripilați să afle astfel de lucruri despre mine. Însă cert e că mărturisirea pe care o voi face nu va lăsa pe nimeni indiferent, iar acesta este un risc pe care sunt dispusă să mi-l asum.

Eu nu am fost dintotdeauna persoana integră și cu standarde morale ridicate, obsedată de corectitudine și gata de a lupta pentru ea până în pânzele albe – adică așa cum sunt acum, dacă nu ați dedus deja din context. Cândva, acum mulți ani, atât de mulți încât pare să se fi întâmplat într-o altă viață, am făcut poate cel mai oribil lucru pe care l-ați auzit până acum:  când eram în clasa a 7-a am copiat la religie! Și nu oricum, ci la un extemporal anunțat, pentru care ar fi trebuit să mă pregătesc, dar am ales calea cea întunecată și, în loc să învăț ca orice elev silitor, am căzut în ispita de a copia. Însă nu cu caietul pe genunchi și cu privirea aplecată de rușine, ci cu lecția direct pe bancă, chiar sub ochii neștiutori ai profesoarei. Lecția pe care o avusesem de învățat era despre Fericiri, însă de la Fericiți cei săraci cu duhul încolo nu mai știam nici un cuvânt. Care dintre ei vor moșteni pământul și a cui e împărăția cerului? În apărarea mea, încă mi se pare prea complicat și fără sens cine și cum o să fie fericit pe lumea cealaltă, iar acum 10 ani mă jur că nici măcar nu-mi puneam această întrebare (nu ca acum aș face-o prea des…)

Așa se face că am copiat, cuvânt cu cuvânt, fiecare dintre cele șapte (nu știu dacă sunt chiar șapte, dar de obicei e cifră magică până și în Biblie) fericiri și am primit 10 cu felicitări. Lucrarea mea a fost singura fără cusur din întreaga clasă și profesoara aproape că nu-și mai găsea cuvintele de laudă la adresa mea.

Ce fel de om este oare acela care copiază la religie?! Și câți ani de mătănii și pomelnice întru izbăvire ar spăla un asemenea păcat? Mă întreb și vă întreb, căci eu am uitat de mult cum e să mai crezi în Biserică…

Răspundem ascultătorilor (XIX)

După aproape un an şi jumătate de pauză, postul cu numărul 19 din seria Răspundem ascultătorilor este, în sfârşit, gata să iasă la lumină! Fără prea multe comentarii de prisos, vă prezint topul celor mai inspirate căutări pe Google din ultimele (aproximativ) 18 luni:

Intrebarea lunii:

cum sa devii sirena?

Dilemele săptămânii

cna-ul ma poate gasi cu ajutorul hi5?

diabeticii au voie sa sofeze??

smeagol e facut pe calculator sau e om?

Categoria Gulgea, invață’ne!

ce faci cand nu ai aer

cum sa trec de frica de ginecolog??

cum sa inveti sa manevrezi un cutit

ce sa faci cind nu mai faci nimic

cum sa agati fara sa te afle nevasta

cum poti sa cumperi pampoane pe gratis?

cate pachete de tigari ai voie in bagajul de cala in avion blue air

cum sa mananci pizza

cum sa ne facem surori de sange

cum afli trei sferturi dintr-un intreg

ce faci cand curge sange din nas

cind se maninca micul dejun

Categoria Barbie

jocuri care se pupa barbi dar se ascunde

barbibarbibarbi – mi’e teama ca avem un psihopat printre noi

barbi face botez

barbye face pizza cu mana iei

un joc cu barbi in care mergi la piata faci cumparaturi dormi dai intalniri ai frati surori

jocuri cu barbi sa le pun parul pa moate

Categoria super-eroi

cati ani are chichi cean

ce inaltime are chuck Norris

pildele lui chuck norris

poze cu betmen

Categoria filozofică

e atat de frumos sa-ti fie dor de cineva – de Guglea?

vreau sa-mi impart toata viata cu tine – cu Guglea?

de ce ma minti – cine, Guglea?

ia-ma de mana – tot Guglea?

mai exista tineri cu principii?

facebook cartea fara coperta

Categoria abstracte

compuneri povesti de adormit copacei

despre numai futurea

poze cu toti oamenii care locuiesc in portugalia

formula chimica pentru frica

Categoria fitness

ramai pitic daca mergi la sala la o varsta frageda

am 16 ani si vreau s fac spagatul

instructiuni si regim pentru a face spagatu

Categoria optice

vad un pic literele dublu cu ochelari

cand ma uit la filme vad pixeli

Categoria turistică

cand e bine sa vizitezi hawaii – când ai bani.

unde sa mergem sa ne balacim in vacanta la milano

ce luam la londra lire sau euro – pesetas!

Categoria zoologie

mediu de viata a marmotei

cercetari despre vacile pitici

papagalii fac paduchi?

hamster pletos

Categoria lingvistică

cum se scrie reconfortant sau recomfortant

cum se scrie corect: devi sau devii?

cum se pronunta although – si cam cum vrei tu sa’ti raspunda guglea?

portugheza seamana cu romana la auz?

Categoria ezoterice, farmece și vrăjitorii

cum sa cuceresti un baiat prin farmece

am visat cap de om

am visat ca mi-a cazut parul si aveam bube

Categoria emo

sunt tacuta

foloseste’ma…oricum n’a mai ramas nimic

cum.se.indragostesc.pusti.din.ziua.de.azi

frizuri baieti cap rotund

tunsori pentru cap patrat

cum sa fii rau

Categoria dragoste & sex

http://www.matrimoniale barbati greci singuri.c

cum se face xex cu un om in varsta

Nu’i frumos ce e frumos, e frumos ce’i din Italia

Sau din Germania, Spania, Anglia… Şi cu un brand cât mai mare şi lucios afişat în punctele esenţiale. Şi despre care să te poţi lăuda că te’a costat vreo 200 euro/lire, când de fapt nu ai scos din portofel mai mult de 20. Vorbesc, bineînţeles, despre ce poartă românii. Delectaţi’vă mai întâi cu acest reportaj Pro Tv, ca să înţelegeţi ce mi’a venit tocmai acum.

Românii nu ştiu să se îmbrace, zice Maurice Munteanu. Eu zic că e mai rău de atât. Românilor le lipseşte discernământul şi poate chiar bunul simţ. Cum să nu ai din ce trăi mâine, dar să dai 300 euro pe nişte adidaşi fără măcar să clipeşti şi apoi să te mai şi lauzi cu achiziţia ta luxoasă? Nu ştiu dacă aţi remarcat în clip, dar reporteriţa nu făcea decât să’i întrebe „Cu ce te’ai îmbrăcat?”, iar răspunsul multora dintre ei nu era „cu pantaloni şi tricou”, ci „din Italia”. „Cu ce te’ai îmbrăcat?” „Din Italia.” Cum vine asta, spuneţi’mi şi mie?! Pentru că originea (şi implicit preţul) hainelor e cu mult mai important decât însuşi aspectul lor. Şi la ce bun să plăteşti sume exorbitante pe haine şi încălţări care par, pur şi simplu, ieftine? Pentru că, până la urmă, pentru oameni ca noi, românii, încă mai există şi prosperă brand-uri opulente precum D&G, Versace sau Roberto Cavalli.

Studiu de caz: cetăţeanul Costică poartă în discotecă pantaloni de trening Nike şi tricou cu strasuri, pe toate “le’a adus din afară”. De remarcat şi adidaşii albi, model pentru femei, care l’au costat 300 lire. Lire, da? I’a cumpărat din Anglia, zice Costică. Ei bine, eu m’am enervat! Şi asta pentru că de câteva luni de când umblu în adidaşi 5 zile pe săptămână nu mă mai consider deloc ignorantă într’ale încălţărilor sport. Şi pe cuvântul meu de pioner dacă am văzut în vreun magazin adidaşi care să coste mai mult de 180-200 lire! De exemplu, cei mai scumpi adidaşi de alergat de la Nike sunt Air Max+ de 155 lire, Adidas au un model Adizero pentru fotbal de 180 lire, Reebok vând nişte Pump Vintage Mid superbi cu 196 lire. Aşa că nu pot deloc să înţeleg unde a găsit el cetăţeanul Costică adidaşii ăia hidoşi cu 300 lire! Eu am înţeles că “din afară”, dar sunt cumva din afara Galaxiei?!

Eu sunt perfect de acord cu achiziţionarea hainelor din străinătate. Mai mult decât atât, nici nu’mi amintesc când mi’am cumpărat ultima dată ceva din România, cu excepţia câtorva vizite la Mini Prix. Pentru că mă irită gândul de a da 100 RON pe o bluză no-name din Unirii, de o calitate puţin spus îndoielnică şi pe care o poţi găsi într’un bazar de rând de cel puţin 2 ori mai ieftină. Pentru că prefer să’mi cumpăr haine de la Zara &co. (Stradivarius, Bershka, Pull&Bear) din Spania şi Portugalia unde preţurile sunt reduse şi colecţiile nou-nouţe. Pentru că un pardesiu de la H&M, chiar şi fără nici un discount, tot e mai ieftin decât unul din Unirii şi arată de nenumărate ori mai prezentabil. Pentru că acesta este şi rostul de a’ţi cumpăra haine din străinătate: sunt mai ieftine şi mai de calitate.

Concluzie pentru acest post nu există. Pentru că dacă ar exista, ar fi prea tristă. Încă mai visez la un viitor optimist, cu haine mai puţin lucioase şi cu mai mult gust.

Panica şi lectura merg mână’n mână

Câteodată mă izbeşte aşa un puternic atac de panică atunci când mă gândesc câtă literatură de calitate a reuşit omenirea să producă din cele mai vechi timpuri şi până în secolul nostru de graţie şi cât de scurtă ne e viaţa pe pământ. Atât de scurtă încât prea puţini dintre noi vor apuca să citească măcar cele mai bune 100 de cărţi din istorie.

Inima stră să’mi sară din piept de la atâtea palpitaţii când îmi amintesc că nici până în ziua de azi n’am reuşit să termin măcar un singur roman de’al lui Dostoievski, după ce am tras de Idiotul vreo 3 luni. Iar plămânii par să’mi rămână fără vreo moleculă de oxigen când calculele mele atestă că nu am acoperit nici măcar un sfert din capodoperele lui Shakespeare! Nici nu mai îndrăznesc să amintesc de neuronii care se sinucid benevol doar la gândul că nu am citit nici măcar un singur sud-american contemporan (exceptând Alchimistul lui Coelho care oricum nu intră la socoteală, brazilianul fiind un soi de manea a literaturii).

În 2010 nu am făcut nici cel mai mic pas către progresul iluminării proprii. Ba din contră, am început anul cu o “capodoperă” chick-lit, pe numele său Guilty Pleasures care mi’a înghiţit cu lăcomie toată luna ianuarie. Şi nu vă puteţi imagina de atac de panică supremă m’a izbit în moalele tâmplelor când am realizat că am petrecut aproape 2 luni din viaţă citind tetralogia Twilight, alături de milioane de puştoaice de 14 ani de pe întreg mapamondul. Şi ca şi când toate astea nu ar fi fost de ajuns, mâhnirea mea s’a adâncit odată ce am dat gata şi un roman de Michael Morpurgo, pe care însăşi Majestatea Sa Regina l’a premiat ca fiind “Britain’s best-loved writer for children”.

Chick-lit, Twilight, cărţi pentru copii… Lista nu poate continua decât cu o binemeritată carte de colorat, preferabil cu SpongeBob! Abia atunci mă voi putea considera un cetăţean al universului cu adevărat fericit. Ignorance is bliss, they say…

Pentru că CH3CH2OH nu e doar o formulă chimică

Sufăr de sindromul obsesivo-convulsiv. Când am o sticlă de bere în mână, nu pot rezista tentaţiei de a o soarbe în 6-7 minute. Dacă miros vreun shot de tequila prin apropiere, trec la etapa “aaah lămâie!” în câteva secunde. La fel păţesc şi cu vodka tonic, cuba libre sau vin de orice culoare, preferabil unul după altul şi toate în aceeaşi seară.

În fiecare seară când plec de acasă cu poşeta la subraţ, am un soi de premoniţie că mă paşte o comă alcoolică de toată frumuseţea, deşi îmi propun de la bun început ca fardul să’mi stea pe pleoape aşa cum l’am lăsat, cerceii în urechi şi sinapsele în bună stare de funcţiune. Dar, drace! E ca un făcut. Prima bere nu face decât să’mi dea de veste că vor urma şi altele, din ce în ce mai viteze şi mai bogate în etanol. Rezultatul e că, după ore întregi care par să fi zburat la propriu, mă trezesc că iar s’a făcut 5 şi ceva, soarele stă să răsară, iar eu tot în club îmi duc traiul…

Problema e de fapt ce se întâmplă între acea primă bere şi ultima înghiţitură de alcool. Adică, ce se întâmplă? Că eu niciodată nu ştiu. Nu’mi amintesc decât euforia şi ţopăiala de pe un picior pe altul, sticlele date peste gât şi chicotelile. Iar când mă trezesc, încep să’mi vină în minte frânturi răzleţe şi indicii dureroase a tot ceea ce am făcut în orele de beţie. Accese de sinceritate, dovezi de afecţiune, păreri politically incorrect strigate’n gura mare – nimic nu lipseşte din scenariul comediei. La fel ca şi recurenţa întrebărilor din categoria “Am I drunk?”, “Are you drunk?” sau “Will I remember this tomorrow?”, în toate limbile pe care le cunosc, în funcţie de conjunctură şi de locaţie. Dimineaţa, gânduri precum “Nu se poate să fi făcut asta” sau “Nu mai beau niciodată în neştire” pur şi simplu nu’mi dau pace. La care se adaugă tortura obişnuită a mahmurelii (cum este posibil să fii deshidratat după atâtea lichide?!).

Mereu îmi spun că mi’am învăţat lecţia, însă adevărul e că înţelepciunea vine odată cu reumatismul. Iar cum încă nu au început să’mi pârâie oasele chiar şi după astfel de excentricităţi, atunci nu pot decât să mă întreb: cui îi mai trebuie înţelepciune când există CH3CH2OH?!

Facebook rulează

Indiferent de ce ar spune gurile rele, Facebook chiar ne face viaţa mai uşoară. Cum altfel am putea păstra legătura cu prietenii şi cunoscuţii cu care nu (mai) împărţim acelaşi fus orar? Cum am afla cine pe unde şi’a mai petrecut vacanţa, care şi’a dat licenţa şi care a început un master, câţi au probleme amoroase şi care dintre ei petrece până în zori, cum le mai stă părul şi cu cine îşi petrec timpul liber ?

Pe Facebook poţi să citeşti bloguri şi tweet-uri, poţi să afli nenumărate site-uri interesante şi chiar să te descoperi pe tine însuţi. Dacă nu ar fi testele de pe Facebook, cum altfel ai afla ce băutură alcoolică eşti, ce practică sexuală neobişnuită te caracterizează, de ce vei fi arestat pe viitor şi care ţi’e numele de prostituată?

Ştiu că sunteţi de acord cu mine , you’ll write it on my wall 🙂

Overheard de pe la italieni

Mai ştiţi cumva episodul ăla din Friends care se cheamă The One with All the Football în care Chandler îl întreabă pe Joey “Where do Dutch people come from?”. Iar Joey habar n-are şi se bâlbâie încurcat, iar Chandler îi dă ca indiciu “somewhere nere the Netherlands, right?”. Iar Joey, foarte sigur pe el, îi răspunde: “Nice try, see, the Netherlands is this make-believe place where Peter Pan and Tinkerbell come from!” :)) Geography for the insane…

M-am folosit de această introducere pentru că 1. sunt innebunită după Friends şi 2. vroiam să vă demonstrez că oameni ca Joey chiar există printre noi! Am un amic italian, venit cu bursă Erasmus la Bucureşti, care îmi povestea într-o seară:

– I have a room mate and he said he is Dutch. What is Dutch? mă întreabă el.

– Oh, Dutch people are from the Netherlands, îi răspund.

– What is the Netherlands? Şi cea mai nedumerită expresie i s-a întipărit pe chip. Probabil că în acele momente i s-au perindat prin minte poveşti nemuritoare despre Narnia, Tărâmul Fermecat, Hogwarts sau Stăpânul inelelelor şi la fel de probabil e că abia aştepta să fugă o mie de ani lumină departe de colegul lui cel Dutch. Aşa că i-am curmat suferinţa:

– The Netherlands is what we call Olanda…

– Aaa, Olanda, certo! That’s why he said Amsterdam!

Deci, cum spuneam, Joey există şi in real life. Iar eu am bafta să mă întâlnesc cu el de fiecare dată când poftesc 🙂

Şi până la urmă cum te vezi peste 5 ani?

Statistic vorbind, am scris până acum 173 posturi, 174 cu cel pe care îl citiţi chiar acum. Cel mai accesat dintre toate este O antologie a Hi5-ului şi probabil că aşa va şi rămâne, dat fiind că mulţi ani de acum încolo puştii de clasa a 7-a tot or să mai caute în disperare „aspecte pentru Hi5”, pentru că asta’i lumea în care trăim, nu avem de ce să o negăm. Însă cel mai surprinzător e faptul că următorul post ca număr de cititori este cel pe care l’am numit Cum te vezi peste 5 ani şi în care vă povesteam, printre altele, cum visez eu să lucrez la Lonely Planet într’o zi cu soare.

Dacă dai search pe google pentru „cum te vezi peste 5 ani”, prima pagină pe care ţi’o va afişa este cea către blogul meu. Înaintea sfaturilor pertinente pe care ţi le’ar putea da BestJobs, înaintea instrucţiunilor din partea consilierilor în carieră, înaintea articolelor din presa de specialitate, lumea ajunge să citească despre cât mi’s mie de antipatice corporaţiile şi cât de aiurea consider eu că e această întrebare. Total irelevant, aţi spune. E trist că nimeni nu’şi primeşte răspunsul sperat.

Dar cel mai trist e ceea ce caută: un răspuns standard la o întrebare care se presupune că ar trebui să îţi ofere detalii preţioase despre omul căreia i’o adresezi. O întrebare care poate s’a vrut neconvenţională, dar care a ajuns atât de banală… Ce relevanţă mai are să’l întrebi pe cel din faţa ta cum se vede peste 5 ani când el nu va face decât să’ţi citeze dintr’un articol de pe net (nu din postul meu, doamne fereşte, să nu uităm că există BestJobs)? E ca un ritual în care întrebarea şi răspunsul sunt mereu aceleaşi chiar şi când vorbeşti cu persoane radical diferite, fie ele ingineri sau profesori.

De ce avem nevoie de google să ne spună cum vrem noi să fim peste 5 ani? Să fie pentru că am fost crescuţi să spunem şi să facem mereu ceea ce trebuie? Sau poate pentru că sunt din ce în ce mai mulţi oameni care nu ştiu ce vor de fapt de la propria viaţă? Să fie oare criza care să ne facă să ne dorim un job cu orice preţ? Mie mi se pare că asta e adevărata criză – faptul că ne’am pierdut direcţia şi că avem nevoie de google să ne îndrume.