Micile bucurii ale vieții

De la Ambasadoarea vine o leapșă care include doi termeni-cheie care mie îmi fac mereu cu ochiul: listă și fericire. Iar când am de făcut o listă despre lucrurile care mă fac pe mine fericită, atunci nici că se putea să mă încânte mai tare! Așadar, se face că trebuie să enumăr zece lucruri care-mi aduc fericirea, ultimele cinci dintre ele fiind cele la care aș fi dispusă să renunț pentru a-i face pe alții fericiți.

1. Laptopul este principala mea sursă de mici bucurii zilnice. Abia aștept să-l deschid dimineața și ultimul lucru pe care îl fac înainte de culcare este să-l închid… Nici nu-mi amintesc cuma era viața mea până să-l am, dar bănuiesc că se aseamănă cu dilema ce făceau oamenii până să se inventeze google?

2. Camera foto. Am un Nikon Coolpix, roșu, subțirel și mai ușor decât un telefon care-mi face zilele mai frumoase. Aveam o perioadă când nu plecam fără el în geantă nici măcar până la supermarket și-mi place la nebunie să experimentez shot-uri, lumini și umbre la orice colț de stradă.

3. Fotografiile – cele mai frumoase amintiri, din călătorii, de la petreceri, de la absolvire… Nimic nu se compară cu o imagine frumoasă care să-ți amintească de momentele fericite. Acesta este și motivul pentru care mi le-am afișat peste tot prin camera unde stau, de fiecare dată când le privesc mă umplu de zâmbet.

4. Vederile. Cred că am mai menționat asta de vreo câteva ori până acum, dar nu mă deranjează să mă repet: colecționez vederi de peste tot pe unde mă duc și am un teanc întreg de vederi primite de la prieteni din întreaga lume. Am cochetat și cu postcrossing o perioadă, însă am ajuns la concluzia că vederile cu valoare sentimentală sunt totuși mai frumoase.

5. Converșii și adidașii de alergat. Dintre toate încălțările pe care le iubesc din toată inima (inclusiv cle dou[ perechi de sandale portocalii), aceste două perechi sunt cele fără de care nu (mai) pot trăi. Converșii aduși din Honolulu de prietenele mele m-au însoțit absolut peste tot pe unde am umblat (bineînțeles, atâția kilometri și-au pus deja amprenta pe ei, însă am promis să-i port până-mi ies degetele prin tălpi), iar de adidașii Supernova mi-e greu să mă mai desprind, sunt încălțările care mă fac să simt că plutesc…

6. Hainele mele cele multe și niciodată destule, mândria mea de zi cu zi și sursă nesecată de mulțumire sufletească, sunt primele pe lista de bucurii pe care sunt dispusă să le împart cu alții – preferabil după ce m-am săturat deja de ele, însă nu neapărat (soră-mea știe!).

7. Cerceii. Mulți ani am colecționat și purtat cercei zi de zi și mă pot lăuda cu faptul că am strâns câteva perechi absolut superbe și pe care nu multe fete de pe lumea asta le dețin (cel puțin, nu are cum să existe o fată care să aibă fix toate aceleași perechi ca ale mele!). Dar nu am mai purtat cercei de mai bine de un an și acum stau cuminți în cutiuța special dedicată lor, motiv pentru care încep să-mi dau seama că poate ar trebui să fac și pe alții (a se citi altele) fericiți cu frumusețea lor și să-i împart frățește.

8. Cosmeticele mi-au plăcut dintotdeauna – să le testez, să le miros, să le cumpăr și să le folosesc. De obicei, nici nu am răbdare să aștept până se termină un tub de cremă/fond de ten/rimel etc ca să-l cumpăr pe următorul, am veșnic un stoc considerabil de absolut tot ce am și nu am nevoie.

9. Cărțile mele îmi sunt foarte, foarte dragi și de la un timp îmi face mare plăcere să le împart cu alții, mai ales când e vorba de un roman bun care să facă pe cineva fericit.

10. Mâncarea este, până la urmă, un izvor nesecat de bucurii – nu doar când o consumi, ci poate mai degrabă atunci când o prepari (sau atunci când e atât de proaspătă încât nici nu e nevoie să o mai pregătești în vreun fel). Asta este hrana care pe mine mă face fericită și pe care îmi place să o împart cu cei din jur (poate de aceea nu mi-a plăcut niciodată să mănânc de una singură și prefer să-mi savurez salatele în compania altora).

Leapșa cu bucurii merge mai departe la cine o dorește, însă o să numesc și câteva persoane pe care vreau să le citesc scriind despre acest subiect: Ana, Bianca, Tomata și Mihai.

Advertisements

Lista cu ce va fi să fie

Deşi mi’am tot promis că nu’mi mai fac planuri de viitor, sunt câteva lucruri pe care mi le’am propus de mult şi care sper eu să prindă contur în 2011. Unele sunt ambiţii care mă macină de mulţi ani fără să aibă vreo utilitate concretă în următoarele luni (sau vreodată în viaţă), dar pe care simt nevoia să le fac ca să pot fi împăcată cu mine însămi şi să ştiu că măcar am încercat. Altele sunt decizii amânate şi întârziate care tot aşteaptă să se materializeze într’o bună zi. Lista e încărcată şi cu schimbări care simt eu că ar fi binevenite cât de curând şi care mă vor ajuta să devin un om mai bun/mai echilibrat/mai împăcat. Aşadar, în 2011 vreau…

… să migrez spre nord, mai departe de Londra şi mai aproape de Scoţia, unde oamenii sunt mai prietenoşi şi mai relaxaţi, iar fustele mai scurte (asta nu ştiu exact la ce m’ar ajuta).

… să mă reapuc de învăţat, academic sau nu, şi să simt că mă îndrept într’o direcţie ceva mai clară.

… să reîncep să fac sport (în special alergat), în acelaşi ritm de până la 15 ore pe săptămână, cum făceam până să mă accidentez la picior. Nici nu’mi amintesc să mă fi simţit vreodată mai bine din punct de vedere fizic decât la vremea aceea când funcţionam la capacităţi maxime fără să simt vreo urmă de epuizare.

… să renunţ la carne şi, preferabil, la orice produse de origine animală. Este o idee la care mă gândesc de câţiva ani şi care simt eu că e “calea cea bună”, într’o lume în care ucidem animalele cu o cruzime înfiorătoare şi am ajuns nu doar să nu mai ştim, dar nici măcar să ne mai întrebăm ce punem pe farfurie. Consider că aş ajunge, astfel, să închei o dată pentru totdeauna lupta pe care o duc cu mâncarea şi mâncatul, cu felul în care arăt şi cel în care vreau să arăt, cu demonii pe care îi văd în oglindă de aproape 10 ani încoace.

… să ajung în Franţa, la Paris sau Lyon. Paris pentru că intrarea este liberă la muzee pentru tinerii până în 26 ani şi, din nefericire, timpul nu mai are foarte multă răbdare, iar cei 2 ani care mi’au mai rămas se vor scurge pe nevăzute. Iar Lyon pentru că se fac deja 4 ani de când am promis să’l vizitez şi aproape că mi’e ruşine să mai tai încă un an din calendar fără să mă fi ţinut de cuvânt.

… să învăţ o limbă nordică. Aici se ascunde o poveste cu final (încă) nefericit. Când m’am înscris la facultate, vroiam cu orice chip să studiez suedeza, citisem eu un roman care mă impresionase şi aveam o fascinaţie pentru tot ce înseamnă ţările nordice – fascinaţie pe care încă o păstrez. Dar am avut de ales între suedeză şi portugheză (pentru că la engleză nu mi’au dat voie să renunţ), aşa că am preferat o limbă latină cu care simţeam că am mai multe în comun. Am cochetat puţin cu germana, care este totuşi cea mai apropiată de suedeză dintre variantele mai accesibile, dar încă nu mi’a trecut obsesia pentru limbile “ciudate”. Nu cred că mai visez la suedeză, ci înclin mai mult către daneză (fără să am o explicaţie logică), de care visez să mă apuc, uşor-uşor, în 2011.

… să cheltuiesc mai puţini bani pe haine şi să investesc mai mult în călătorii şi plimbări. Pentru asta, am decis să merg la cumpărături doar cu listă şi să o şi respect cu stricteţe, mai ales că am prostul obicei de a’mi cumpăra şi de a strânge tot felul de lucruri care de fapt îmi prisosesc.

Mănânci, calule, ovăz?

Photo source

Prin anul întâi, într’o după-amiază însorită de binemeritat chiul de la cursuri şi umblat aiurea prin oraş, am descoperit în Piaţa Lahovary o băcănie ponosită care ascundea o comoară pe care omenirea, în frunte cu Indiana Jones, o căutase secole la rând: biscuiţi cu ovăz (şi nu oricum – la kilogram!). Pentru cine nu a gustat încă din această a opta minune a lumii, este rugat să o facă numaidecât! Biscuiţii cu ovăz sunt pur şi simplu nişte mici firimituri pe care însuşi Sfântul Petru le scapă printre degete fără propria’i voie atunci când stă de pază la Poarta Raiului. De obicei, îngerii se folosesc de proprietăţile zburătoare şi îi culeg cu repeziciune de la barba sfântului, însă ocazional li se întâmplă să mai rateze câte un biscuite, ce ajunge inevitabil pe pământ, întru delectarea muritorilor. Zeii obişnuiau să consume biscuiţi cu ovăz la fiecare masă, cu un pahar de ambrozie alături. În plus, legenda spune că însăşi Cleopatra l’a fermecat pe generalul roman Marcus Antonius oferindu’i doi biscuiţi cu ovăz pe un platou de aramă.

Aşa se face că, după ce am descoperit biscuiţii cu ovăz în acea binecuvântată zi, chiulurile de la cursuri s’au înteţit şi au căpătat o frecvenţă aproape zilnică. De fapt, singurul motiv pentru care mai mergeam la facultate era faptul că se afla deosebit de aproape de băcănia unde ne aşteptau, cuminţi, biscuiţii cu ovăz. De pe uşa băcăniei ieşeam zi de zi cu câte o pungă de bunătăţi în braţe, proaspeţi şi fragezi cum numai biscuiţii cu ovăz pot fi, apoi ne plimbam agale pe străzile din jur, savurând în tăcere. Cuvintele erau de prisos. Până într’o zi, când undeva în spatele nostru am auzit următoarea întrebare:

“Da’ ce, voi sunteţi cai de mâncaţi ovăz?!”, nedumerire venită din partea unui muncitor de pe marginea drumului, uimit fiind de alegerea noastră culinară. Şi eu care mă credeam mai degrabă o vacă!

Încă nu am renunţat la biscuiţii cu ovăz şi la ovăz în general, numai bun de consumat la micul-dejun cu lapte, fructe uscate şi nuci. Sau seara înainte de culcare. Sau după masă, ca desert. Sau când ţi’e lumea mai dragă!

Pentru că CH3CH2OH nu e doar o formulă chimică

Sufăr de sindromul obsesivo-convulsiv. Când am o sticlă de bere în mână, nu pot rezista tentaţiei de a o soarbe în 6-7 minute. Dacă miros vreun shot de tequila prin apropiere, trec la etapa “aaah lămâie!” în câteva secunde. La fel păţesc şi cu vodka tonic, cuba libre sau vin de orice culoare, preferabil unul după altul şi toate în aceeaşi seară.

În fiecare seară când plec de acasă cu poşeta la subraţ, am un soi de premoniţie că mă paşte o comă alcoolică de toată frumuseţea, deşi îmi propun de la bun început ca fardul să’mi stea pe pleoape aşa cum l’am lăsat, cerceii în urechi şi sinapsele în bună stare de funcţiune. Dar, drace! E ca un făcut. Prima bere nu face decât să’mi dea de veste că vor urma şi altele, din ce în ce mai viteze şi mai bogate în etanol. Rezultatul e că, după ore întregi care par să fi zburat la propriu, mă trezesc că iar s’a făcut 5 şi ceva, soarele stă să răsară, iar eu tot în club îmi duc traiul…

Problema e de fapt ce se întâmplă între acea primă bere şi ultima înghiţitură de alcool. Adică, ce se întâmplă? Că eu niciodată nu ştiu. Nu’mi amintesc decât euforia şi ţopăiala de pe un picior pe altul, sticlele date peste gât şi chicotelile. Iar când mă trezesc, încep să’mi vină în minte frânturi răzleţe şi indicii dureroase a tot ceea ce am făcut în orele de beţie. Accese de sinceritate, dovezi de afecţiune, păreri politically incorrect strigate’n gura mare – nimic nu lipseşte din scenariul comediei. La fel ca şi recurenţa întrebărilor din categoria “Am I drunk?”, “Are you drunk?” sau “Will I remember this tomorrow?”, în toate limbile pe care le cunosc, în funcţie de conjunctură şi de locaţie. Dimineaţa, gânduri precum “Nu se poate să fi făcut asta” sau “Nu mai beau niciodată în neştire” pur şi simplu nu’mi dau pace. La care se adaugă tortura obişnuită a mahmurelii (cum este posibil să fii deshidratat după atâtea lichide?!).

Mereu îmi spun că mi’am învăţat lecţia, însă adevărul e că înţelepciunea vine odată cu reumatismul. Iar cum încă nu au început să’mi pârâie oasele chiar şi după astfel de excentricităţi, atunci nu pot decât să mă întreb: cui îi mai trebuie înţelepciune când există CH3CH2OH?!

Pentru că, deşi e criză, shoppaholicii nu dorm niciodată

De fiecare dată când mă gândesc la hoinărit prin magazine, inima stă să’mi iasă din piept , iar ochii din cap, atâta sunt de entuziasmată de perspectiva unor noi haine, pantofi sau poşete.

Criza a picat ca un bolovan peste portofelul meu (cu imprimeu cu Minnie jucând bowling :D), mai ales din cauza necesităţii de a strânge bani pentru emigrat (planul meu pentru 2010). Însă nevoia de a’mi schimba periodic garderoba şi de a combina haine şi accesorii noi nu a scăzut proporţional cu finanţele, deci trebuie cumva hrănită.

De aceea, eu şi soră’mea ne’am gândit la un sistem ideal prin care să ne reînnoim periodic garderoba. Cum amândouă avem tone de haine din care nu purtăm decât o zecime, de care ne’am şi săturat de mult timp, am decis să profităm de faptul că avem aceleaşi măsuri, în ciuda celor mai bine de 6 ani care ne despart. Am deschis şifonierele şi am ales din ele toate hainele mişto pe care nu le mai purtăm din cauză că ne’am plictisit de ele. Apoi le’am dat la schimb pe cele pe care nu le mai poartă cealaltă din aceleaşi motive. Iar când ne vom plictisi şi de aceste haine, ni se va face dor de ale noastre şi vom declanşa procesul invers, de recuperare a vestimentaţiei pierdute…

Rezultatul e că, prin numeroase combinaţii şi aranjamente, reuşim amândouă să ne bucurăm de o garderobă nouă, fără să investim altceva decât nişte ore pierdute în faţa oglinzii. Iar spiritul de shoppaholic rămâne la fel de viu chiar şi pe timp de criză (mai ales datorită second-urilor de care mă declar dependentă de ani de zile).

Maimuţica cu cercei

În ideea că probabil v’aţi săturat să citiţi aici numai şi numai despre Barcelona, de vreo 2 săptămâni încoace, o să vă fac un bine şi o să schimb subiectul. Însă doar pentru moment, că mai am de arătat Sagrada Familia în toată splendoarea ei, plus nişte poze pe cre vreau eu musai să le văd pe pagina asta.

Mie îmi plac cărţile în multe limbi, călătoriile, serialele (unele chiar obsesiv de mult), hainele, poşetele, bijuteriile, converşii, second-urile, mâncarea, alcoolul, zahărul în exces, 1.85+ (se calculează în metri şi e singura matematică pe care o înţeleg)… Sunt lucruri despre care am vorbit nu doar o dată, pentru că la ele mă şi gândesc în principal, ordinea fiind în mare parte aleatorie. După cum se poate remarca, sunt probabil o snoabă cu aere de intelectuală (sau invers) şi mie chiar îmi place să fiu sinceră cu lucrurile astea…

Nu ştiu dacă e tot din snobism, dar de când mă ştiu mi’au plăcut bijuteriile. N’o să uit niciodată ce fascinată eram de mărgelele albe ale maică’mii, le purtam pe ascuns până le’am făcut bucăţi. Şi îmi plăceau şi insignele de război ale bunicului meu (le purtam ca pe broşe), cred că tot eu i le’am pierdut până la urmă, fiind, în general, o pagubă la casa omului. În şcoală şi liceu colegele mă admirau pentru multitudinea de bijuterii pe care le purtam (nu toate odată, doh!), aveam aşa de multe că rar mi se întâmpla să le repet la un interval prea scurt… Sunt mare fană Renée Lalique şi am fost la expoziţia lui de bijuterii din Lisabona de vreo 3 ori, ştiu pe de rost fiecare pietricică şi firişor de argint…

Acum nu mai port aşa de mult bijuterii (cu excepţia celor 6 pierce-uri din urechi, dintre care 4 sunt veşnic ocupate cu cercei minusculi, ce’i drept). Dar au ajuns să însemne destul de mult pentru mine, fiindcă toate au o poveste. Fie le’am primit de la vreo persoană dragă, fie le’am cumpărat dintr’un anumit loc sau cu cineva anume, fie mi le’am făcut singură – de oriunde ar proveni, au o valoare sentimentală, nu doar estetică. Sunt cercei care îmi amintesc de Lisboa, brăţări care mă fac să mă gândesc la soră’mea sau la prieteni de’ai mei, mărgele care îmi dau o stare de spirit, inele care mă fac să zâmbesc… Oricum ar fi, mă simt bine purtându’le.

Zilele trecute am primit de la BeSpecial nişte bijuterii numai bune de adăugat la colecţia de accesorii sentimentale (că de întregit nu poate fi vorba, cred că nu m’aş opri în veci). Şi am constatat că dacă îmi araţi o tonă de astfel de bijuterii, probabil că semăn leit cu Hansel şi Gretel la un loc când ajung în faţa casei de marţipan. Adică îmi fac ochii ca la melc şi nici nu ştiu la ce să mă uit prima dată… Inele? Nu, mai degrabă cercei! Sau poate coliere? Mi’ar plăcea să cred că nu sunt singura fiinţă care manifestă tendinţe obsesivo-convulsive la gândul că am murit şi’am ajuns în rai sau poate că am vreun deficit de atenţie şi nu mă pot concentra doar pe un singur pandantiv, trebuie să’mi umplu câmpul vizual până la refuz…

După cristale Swarovski sau sticlă de Murano nu prea mă omor pentru că nu’s deloc genul meu, dar am zeci de cercei hand-made şi îmi plac la nebunie formele originale, iar la BeSpecial am găsit destule după care să’mi fugă ochii, gen:

Cerceii-topor, o preferinţă personală:                    Pandantul rachetă de tenis:

cercei-otel-inox-zzz-esl0054

pandant-in-forma-de-racheta-de-tenis-zzz-psl00771

Unul dintre multele inele-fluture :                               Pandantul-chitară:

inel-otel-inox-cu-zirconiu-zzz-isl0077pandant-in-forma-de-chitara-zzz-psl0073

Ştiţi că eu nu fac advertising decât pentru cărţi (ha, am făcut câţiva aseişti să citească, e o victorie personală :D), Portugalia şi, mai nou, Barcelona, dar la domeniul bijuterii chiar nu sunt atât de ignorantă încât să nu’mi permit să zic vreo câteva vorbe despre ce mi se pare mie că merită văzut… De’asta nici n’o să mă auziţi vreodată dându’mă cu părerea despre harduri, Linux sau teoria relativităţii… Şi pentru că aţi rezistat până la acest paragraf, vă ofer spre delectare câteva dintre operele de artă ale lui Renée Lalique care se găsesc la Fundaţia Gulbenkian din Lisabona. Era foarte funny că toată lumea venea să’i (re)vadă pe Monet, Rembrandt sau Rubens, iar eu abia aşteptam să ajung la Lalique 🙂

sany2217

sany2220

sany2219

Odă lui Erasmus

erasmus

Statule român, UE, Comisie Europeană, UNICEF-ule, NATO sau care oţi mai fi voi, vă mulţumesc nespus şi peste fire că mă ţineţi aici pe banii voştri! Că îmi daţi de mâncare, de băut, un acoperiş deasupra capului şi, cel mai important, posibilitatea de a studia lucruri nemaivăzute şi nemaiauzite la noi acolo, pe’un picior de plai, pe’o gură de rai, posibilitate de care mi’e jenă să recunosc că n’am prea reuşit să profit, din cauză ca m’am concentrat în special pe celelalte aspecte pe care mi le oferiţi voi (mâncare, băutură şi alte alea din gama “doamne, iar ne’am facut praf”).

Noi, studenţii Erasmus din toate zările, vă suntem maxim de recunoscători pentru toate acestea şi promitem să fim în continuare tinerele speranţe care vor salva lumea de carii. Staţi fără griji, Europa e pe mâini bune cu noi, mai ales când nu suntem beţi sau mahmuri (adică rar)! Dar am avea şi noi o sugestie, dacă ne este permis… Ne’ar trebui şi nouă mai mulţi bani, că nu ne ajung şi de shopping… Cel mai trist e în perioada asta, cu reduceri, solduri, promoţii şi alte cuvinte din’astea care provoacă răni adânci când iţi flutură crivăţul, austrul sau mistralul prin portofel…

Cu toţii suntem de părere că cea mai buna invenţie de la roată încoace este programul Erasmus şi îi dorim o viaţă nespus de lungă pentru ca toată suflarea tineretului european să se bucure de privilegiile nemăsurate ale acestei aşa-numite burse (că nu e bursă, e ceva mai special de’atât). Noi, şoimii Europei, îţi urăm glorie nepieritoare!

Cu mâinile curate şi cănile pe masă

Mai întâi a fost Tomata, cu grecoaicele ei unduitoare şi cu parabola Einstein-meets-Marilyn Monroe. Apoi a venit Moravu’ cu cafedomanţia la înaintare, senzuală şi lascivă, cum nici nu mi’o închipuiam (ce nu fac moravurile din om…) Amândoi au cerut acelaşi lucru: cănile la control! Deşi intuiţia îmi şopteşte că altul a fost gândul lor: viciile la control…

Va trebui să mărturisesc că, nenumărate vicii, unle dintre ele fiind de’a dreptul mofturi, cafeau nu e una din ele. Nu mă trezesc stăpânită de gândul de a sorbi o cafeluţă şi nici nu am nevoie de ea ca să mă ţină trează în lungile ore de muncă, atunci când scaunul devine şezlong şi aerul condiţionat aduce a sunetul valurilor izbindu’se de ţărm… Neah, pentru mine cafeaua e altceva… E cafeaua aia cu 2 plicuri de zahăr şi 3 cutiuţe de lapte pe care o beam zilnic la primul meu serviciu, alături de primii mei colegi petreşti, mălini, dumitreşti, feciori, furtuni şi ciuţi, alături de care am trăit poate cea mai fericită perioada a vieţii mele de până acum. Iar cafeaua nu face decât să susţină ideea că, intr-adevăr, prima dată nu se uită niciodată. Iar cana de mai jos este cadoul de despărţire primit de la sus-numiţii colegi, cu un mesaj mai mult decât sugestiv. Şi mărturisesc că, de fiecare dată c’nd o folosesc (adică zilnic), gandul meu zboară către ei…

Apoi e prima cafea pe care am băut’o amândoi, avea aromă de scorţişoară pare-mi-se, păcat însă că ultima a fost aşa amară… Şi mai e şi ciocolata caldă pe care o sorbeam în barul din Pitar Moş, alături de Grupa 5, şi care păstrează inocenţa şi naivitatea primului an de facultate, de care mi’e atât de dor… Primul curs, primul seminar, primul examen… Deci nu sunt dependentă de cafea, ci doar de amintirile pe care mi le trezeşte…

Însă am o pasiune pentru ceai, fie el verde, roşu sau negru, cu lămâie sau cu miere, cu scorţişoară sau vanilie, fierbinte sau cu gheaţă… De mult visez să locuiesc într’o ceainărie, să dorm printre flori de iasomie şi frunze de mentă, să mă trezească aburii unui ceai fierbinte de cireşe amare şi banane… Damn you, Cărtureşti! De obicei beau ceaiul fie din cana de mai sus, fie în paharul pe care mi l’a dat soră’mea când am plecat de acasă, la facultate, trăiască bătrânul Disney:

Iar acum, leapşa merge către… Devon şi Meri. Viciile la control, domnişoarelor!