Câte cărți ai în bibliotecă sau cum să fii un părinte cu adevărat bun?

Dacă ați citit sau măcar auzit până acum de Freakonomics, cu siguranță v-a atras atenția într-un fel sau altul. Numele cărții în sine e menit să ridice câteva sprâncene, iar conținutul merge mult mai departe, căci Steven Levitt și Stephen Dubner iubesc întrebările controversate. Un economist atipic și un jurnalist la New York Times care își pun întrebări neobișnuite despre lucrurile pe care le au în comun agenții imobiliari și membrii Ku Klux Klan, luptătorii de sumo și profesorii, corporațiile și cartelurile de droguri, dar și despre rolul părinților și al numelor pe care aceștia le dau odraslelor.

Folosind metode de analiză economică și o serie de statistici si date concrete, răspunsurile pe care le poți primi sunt de multe ori surprinzătoare. Deși multe din descoperirile din Freakonomics sunt interesante, cele legate de părinți și influența lor asupra viitorului copiilor este una care poate fi o lecție pentru noi toți, fie din perspectiva părintelui sau cea a copilului.

Pornind de la premisa că notele bune la examenele naționale ( Capacitate și mai departe în cazul nostru) îți pot influența viitorul în mod benefic – facultate de top, job bine plătit etc, rezultă întrebarea: care sunt factorii care influențează cu adevărat rezultatele mai bune la examene? Dacă părinții sunt intelectuali, cu un statut socio-economic elevat, este de multe ori de la sine înțeles că vor crea copii mai deștepți și motivați. Dar sunt mulți alți factori care, în mod surprinzător, au o influență majoră sau, din contră, nu înseamnă mare lucru pentru viitorul unui copil:

• Nu contează dacă provii dintr-o familie cu un singur părinte, ai aceleași șanse să reușești ca un copil dintr-o familie intactă.

• Vârsta mamei contează foarte mult – copiii ai căror mame au minim 30 ani la naștere obțin rezultate mai bune. Cun e și firesc, ești mai avantajat dacă mama ta are o carieră și studii superioare decât dacă este o adolescentă fără nici un viitor. Pe de altă parte, nu contează dacă mama a stat acasă între naștere și grădiniță (cum se mai practică în Vest) pentru a-ți educa odrasla cu maximă dedicare.

• Nu ai note mai bune nici dacă părinții te duc la muzee în vizite de culturalizare în mod regulat.

• Abilitățile academice ale unui copil subt influențate de IQ-ul părinților biologici, de unde și o corelație negativă între adopție și notele la examene. Părinții deștepți nasc copii deștepți, iar asta este determinat încă de dinainte de naștere.

• Nu are nici o importanță câte ore petrece un copil în fața televizorului, conform acelorași statistici.

• Nu contează dacă părinții le ctesc copiilor în fiecare zi, dar e foarte interesant că un copil cu multe cărți în biblioteca de acasă are rezultate mai bune, fie că le citește sau nu.

Oricât de încurajator ar suna, e greu de crezut că simplul număr de cărți din bibliotecă poate reprezenta un factor de sine stătător – poate indica mai degrabă nivelul intelectual al părinților sau puterea lor financiară. Fie că într-o bună zi ajungi sau nu să citești toate acele cărți din biblioteca părinților, faptul că aceștia au ales să investească timp și bani în educația ta, dar și a lor, are în mod precis un efect pozitiv asupra viitorului tău.

Așa că, părinți din toate colțurile, cumpărați cărți și creșteți-vă copiii într-un mediu intelectual – chiar dacă au voie la televizor mai mult decât odraslele vecinilor sau îi duceți la muzeu mai rar decât alți părinți, tot veți avea o influență mai puternică asupra viitorului lor. Vestea bună pentru unii (și poate mai puțin bună pentru alții) este că nu contează atât de mult ce faci ca părinte, ci cel mai important este cine ești și ce partener îți alegi – capacitatea intelectuală a unui copil este determinată de dinainte de concepție. Nu mai bine aruncăm mai puțini bani pe cărți despre cum să fii un părinte ideal, și cumpăram mai degrabă două rafturi de clasici?

Advertisements

Lamentări socio-politice

Când ești român și locuiești peste hotare, îți place viața ta, dar câteodată n-ai somn și îți pui tot felul de întrebări cu mai mult sau mai puțin rost… Sau când aproape orice discuție cu cei de acasă se termină melancolic pe tema Și nu ai de gând să te întorci în România

Începe aproape zilnicul și inevitabilul proces de conștiință, în care înșiri mintal interminabile liste de pro și contra. Mi-e dor de mama, dar detest piața muncii din Romania. Aș vrea să petrec mai mult timp cu soră-mea, dar nu mă mai văd locuind în București. Aș vrea să-mi văd prietenii în fiecare zi, dar nu vreau să trăiesc într-o țară în care Ponta e prim-ministru… Și lista poate continua la nesfârșit, motiv pentru care suferă adăugiri în fiecare seară înainte de culcare.

Și ca să înțeleagă toată lumea de ce mi-e mie dor de cei de acasă, dar nu mi-e deloc dor de acasă și de ce sunt de fiecare dată mai dezamăgită de România când o revăd, nu e nevoie decât să deschizi un ziar (mai trist e când ziarul ăsta e The Economist sau New York Times) și să citești despre ce se mai petrece în viața politică de acasă sau să te uiți pur și simplu pe geam – toate astea sunt imagini care pe mine mă sperie.

În plus, după săptămâni întregi de urmărit dezbaterile pe tema “Eu (cu cine) votez la referendum?”, Facebook a avut ingrata onoare de a-mi arăta că pană și unii oameni pe care îi stimez și apreciez urlă în gura mare Huo, Băsescu! ca și când toate relele din țara asta de el ar fi fost cauzate. Am constatat cu maximă stupoare și că lumea îl crede pe Ponta în accesele lui de mitomanie, mai ales când susține că Ion Iliescu nu mai are nici o legătură cu politica, sau că îl consideră pe Crin un potențial președinte integru, sau că citește ziare care îl proclamă pe Adrian Năstase deținut politic…

Dar pentru că vorbele Copilei blonde îmi răsună tot mai clar în minte, cum că președinții se schimbă, dar prietenii rămân, am ales să-mi șterg din minte toate părerile schimbate sau micile dezamăgiri politice pe care nu vreau să le las să-mi umbrească prieteniile. Mai ales când nici cei din jur nu-mi întorc spatele pentru că sunt băsistă, dat fiind că n-am votat la referendum (împotriva oricăror obiecții ale lui Ponta care consideră că românii de peste hotare n-ar trebui să aibă drept de vot).

Viața merge mai departe, încă n-am uitat de ce nu vreau să mă întorc în România… Acum îmi este însă tot mai clar și de ce lista de argumente contra se lungește, dar și de ce din discuțiile elevate erau interzise teme precum politica sau religia – încing spiritele și nu te îmbogățesc cu nimic.

Despre decizii, studii şi Londra

Londra, pe malul Tamisei într-o noapte divină de aprilie

Cine mă cunoaşte (sau doar mă citeşte când mai scriu) ştie că am venit în Anglia cu doi ani în urmă să fac masterul. A durat apoi aproape un an şi jumătate până să reîncep studiile, timp în care m-am gândit şi m-am răzgândit de vreo 100 ori pe zi, m-am întrebat dacă am într-adevăr nevoie de studii postuniversitare şi dacă nu sunt cumva doar un moft ca să mă menţin în pas cu “lumea” pentru care o licenţă nu e suficientă să ocupi un post “bun” de secretară în Bucureşti.

Apoi, când am realizat că masterul nu e doar o toană şi că merită investiţia de aproape 5000 lire, mi-am pus problema locaţiei: în Bucureşti nici nu încăpea vorbă, nu mai cred de mult în învăţământul românesc (poate Cluj ar fi fost singura opţiune din România, dar nu ofereau ce vroiam eu), aşa că nici prin cap nu-mi trecea să mă întorc înapoi în România. Vroiam să rămân în Anglia şi oscilam zilnic între Manchester, Edinburgh şi Leeds, unde mi s-a oferit şi o bursă care să-mi acopere taxa de aproape 5000 lire. Venisem în Londra doar pe timp de vară, cât urma să iau decizia finală, însă m-am îndrăgostit iremediabil de oraşul ăsta şi ştiam că dacă l-aş fi părăsit după doar 3-4 luni, fără să fi apucat să-l cunosc şi să-l experimentez la adevărata lui valoare, aş fi regretat pentru tot restul vieţii. În plus, aici aveam unde să stau, nu doar un job, ci mai multe joburi, plus cei mai buni prieteni ai mei din Anglia. Nici acum nu ştiu dacă am rămas în Londra de teamă (teamă să o iau iar şi iar de la început, într-un oraş necunoscut plin de necunoscuţi, la o vârstă la care simţeam că mi s-a domolit brusc tot curajul şi spiritul de aventură) sau, din contră, dacă am rămas aici tocmai din prea mult curaj…

Povestea are un final fericit, în ciuda deciziei de a alege o universitate în Londra cotată sub cele pe care le-am refuzat, care se regăsesc în top 10 în UK şi printre primele 100 universităţi din lume. Birkbeck College unde studiez face parte din University of London şi din grupul Bloomsbury şi devine tot mai competitiv pe an ce trece. Standardele de educaţie sunt cu mult peste cele ale Universităţii Bucureşti (sau ale altor instituţii româneşti), profesorii sunt incredibili, facilităţile pe care le oferă sunt cum nici n-aş fi visat, iar suportul oferit studenţilor este impecabil. Dacă ar fi să fac o comparaţie între Facultatea de Limbi Străine de la UniBuc şi School of Arts de la Birkbeck nu cred că aş termina vreodată! Să mă mai laud oare că am cursuri chiar în clădirea istorică în care se întâlneau Virginia Woolf şi ceilalţi scriitori din Bloomsbury Group sau în care John Maynard Keynes şi-a dezvoltat teoriile de macroeconomie?

Acum am intrat deja în ultima parte a masterului, am terminat cursurile şi am predat o tonă de eseuri fiecare în parte mai lungi şi mai muncite (şi mult mai bine coordonate de profesorii îndrumători!!) decât lucrarea de licenţă de la Bucureşti – eseuri despre care o să vă povestesc într-o zi dacă sunteţi cuminţi, nu îmi mai rămâne de scris decât teza de disertaţie. O sa fie despre Saramago, naturally 🙂

Dileme

Știți cum e atunci când îți merge bine, mai bine decât sperai, când lucrurile se așează de unele singure aproape fără să ridici vreun deget, când te afli într-un loc care te face fericit și-ți spui că de-aici nu mai plec curând, când binele se transformă în și mai bine, când nici nu mai știi ce altceva mai bun de atât să-ți dorești? Atunci când azi e mai bine decât ieri și mâine e mai puțin bine decât azi?

Ce se întâmplă atunci când ai toate astea și apare posibilitatea de și mai bine, însă pentru acest și mai bine trebuie să părăsești binele de care te bucuri acum și să te avânți într-un necunoscut mai necunoscut decât toate necunoscuturile pe care le-ai întâlnit până acum?

După cum se poate deduce din aceste fraze întortocheate și semne de întrebare poziționate strategic, a început sezonul dilemelor pentru mine. Decizii, decizii… Din fericire, am o vară întreagă să iau hotărârea, sper eu, bună.

Bacul, această mare perlă

An de an, de când e lumea și pământul, de când a zis Dumnezeu să fie lumină și Sfântul Duh zbura deasupra apelor în chip de porumbel, la sfârșit de iunie se întâmpla momentul pe care tot poporul român îl aștepta cu sufletul la gură, tremurând de nerăbdare, și anume bacul, dar nu într-atât examenul, cât perlele de la limba română, acest dar neprețuit pe care adolescenții ni l-au făcut încă de la inventarea cuvântului ”adolescent”.

2011 a fost un an special căci, deși perlele nu au dezamăgit nici de această dată (ba din contră, multe dintre ele ar putea ocupa locuri fruntașe în topul celor mai incredibile perle ale tuturor timpurilor), elevii din ale căror minți ilustre s-au născut aceste perle au ajuns să prevadă un viitor care i-a umplut de rușine până și pe Decebal și Traian. “Oglindă, oglinjoară, încotro merge această țară? Oglindă, Oglinjoara, nu mai bine plecăm toți afară?”, a scris unul dintre ei. Însă adevărata prevestire avea să fie “Trebuie să ne privim atent în oglindă și să ne întrebăm: Oglindă, oglinjoară, trec și eu bacul în această vară?

Și, cel mai probabil, răspunsul retoric al oglinzii a fost o tăcere mută. Și pentru că tăcerea este un răspuns, am văzut cu toții procentajul de promovabilitate la bacalaureat. Adică infim, comparativ cu alți ani. Cu acei ani în care s-a mers pe principiul protocolului și al atențiilor, cu credința oarbă că e firesc să copiezi la un examen național și pe practici tradiționale de achiziționare de note așa cum ai lua un kilogram de roșii de la piață.

Să vă spun o poveste. Când am dat eu bacul, știu pe cineva care a ieșit de la una dintre probe spunând că a scris despre un câine care a leșinat și și-a pierdut conștiința. Persoana respectivă a avut undeva aproape de 9.90 media de promovare a examenului. Iar la proba de limba română am avut de scris despre condiția intelectualului și nici nu vă imaaginați câți au scris despre Ilie Moromete și Ion și au luat 10 sau aproape 10.

Și eu am copiat la bac. La sport. Făceam 20 de flotări cum se cerea, proba de gimnastică îmi ieșea spectaculos, poarta de la handbal o nimeream fix pe mijloc. Doar că la săritura în lungime ieșeam pe minus și nu puteam nici să stau în mâini – iar dacă aș fi încercat, mi-aș fi pierdut și eu “conștiința”!

Dar ce nu înțelege poporul român este că nu, nu trebuie să treci bacul. Nu toată lumea trece bacul. Notă de trecere iau cei care au reușit să-și însușească un anumit procentaj de cunoștințe din tot ce au studiat în liceu, iar note de 9 și 10 iau nu cei peste medie, ci cei bine și foarte bine pregătiți. Așa trebuie să fie într-o țară normală. Așa e, de exemplu, la francezi, care învață pentru bac ani de zile doar pentru a-l trece.

Și mai e un lucru pe care poporul român pare să-l fi uitat de vreo 10 ani încoace: nu toată lumea trebuie să aibă o diplomă de facultate. Nu e nici o rușine să fii șofer, zugrav, electrician sau faianțar. E firesc ca lucrurile să meargă pe dos într-o țară cu mai mulți piariști și experți în comunicare decât constructori sau muncitori. Economia, din nefericire, nu se construiește pe bază de comunicate de presă.

Nu știu ce părere aveți voi, dar eu sunt ferm convinsă că bacul de anul acesta nu este decât un pas către normalitate. Ce poate fi mai normal decât să pici un examen atunci când nu te pregatești pentru el? La fel de normală o să fie și reducerea numărului de locuri în facultăți. Și poate atunci chiar o să începem să creștem generații de ispravă care să conducă țara asta din care toată lumea fuge.

Lecții de viață

Cu toții învățăm atâtea de-a lungul unei zile sau al unei vieți întregi, unii de la alții sau chiar de la noi înșine. Sasha m-a făcut să-mi amintesc lecțiile cele mai de seamă pe care le-am primit eu.

Am învățat că minunile există și că apar nu atunci când le așteptăm sau când ni le dorim mai tare, ci la momentul potrivit.

Am învățat că o minune nu vine niciodată singură, ci se produce o reacție în lanț, în care o minune dă naștere alteia, uneori în multipli de 3, dar de fiecare dată în numărul potrivit.

Am învățat că nu ai voie să te mulțumești doar cu puțin, căci în felul acesta nici nu vei putea vreodată mai mult de-atât.

Am învățat că nu există sfârșituri, ci doar începuturi.

Am învățat că noi, oamenii, putem depăși imposibilul atunci când ne propunem, trebuie doare să nu încetăm niciodată să credem că putem.

Am învățat că viitorul nu există cu adevărat și că trecutul se schimbă de la o clipă la alta. Nu există decât momente, și momente, și momente…

Am învățat că planurile și calculele sunt zadarnice și nu funcționează niciodată așa cum le gândim noi.

Am învățat că cea mai eficientă strategie pentru o viață fericită e să te înconjori de oameni care te fac fericit.

Am învățat că există oameni care trec prin viața ta fără să lase vreo urmă, dar și oameni care te fac să te oprești din drum doar pentru a-i avea aproape.

Am învășat că distanțele le clădim noi și doar de noi depinde să le doborâm.

Am învățat că mai am încă multe de învățat…

Iar acum aș vrea să ne spună și Tomata, Bianca, Ela și Coolnewz despre lecțiile pe care le-au primit în dar de la viață.

Lecturi de ianuarie

Pentru 2011 mi-am propus multe lucruri, iar multe dintre ele se referă la lecturile personale. Îmi place să citesc, dar în ultimii doi ani cred că a început să’mi placă mai mult să pierd vremea. Trei lucruri mi se par esenţiale la acest capitol: vreau să citesc mai mult (inspirată poate şi de lista impresionantă de cărţi ale Biancăi), să citesc în mai multe limbi (pentru că până acum am preferat engleza şi ocazional româna din comoditate – e cazul să trec la portugheză şi franceză) şi să fiu mai organizată (să încerc să scriu mai mult despre cărţile citite pentru că nici până acum nu am reuşit să vorbesc despre cele mai bune romane de anul trecut). Iniţial am avut gânduri precum să citesc 100 cărţi sau să dau gata câte un roman în portugheză lună de lună, dar mi’am dat seama că nişte cifre prea extreme n’ar face decât să’mi taie din entuziasm. Şi cel mai înţelept motto pe care vreau să’l urmez este Mai puţin computer, mai multe cărţi. Iar în ianuarie am reuşit treaba asta şi o să scriu câte puţin despre toate romanele care mi’au trecut prin mână.

Moll Flanders de Daniel Defoe. Făcea parte din bibliografia de pe anul întâi şi o am în bibliotecă încă din 2007, dar abia anul acesta am deschis’o. E genul acela de roman clasic pe care îl citeşti tocmai pentru că e clasic. Povestea unei faimoase răufăcătoare, relatată la persoana întâi şi într’o engleză doar istoric vorbind modernă, motiv care face din Moll Flanders o lectură greoaie. Abia reuşeam să mă mişc printre frazele prea lungi, pline de termeni arhaici sau de cuvinte tipărite altfel decât le ştim noi, deşi povestea în sine e drăguţă şi foarte cursivă. Ai multe de aflat despre mentalitatea secolului XVIII, care diferă atât de mult de cea actuală încât e imposibil să nu te uimească măcar puţin.

The Curious Incident of the Dog in the Night-Time de Mark Haddon (O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii, aşa cum a fost ea tradusă în română). O carte pe care, dacă nu mi’o recomanda Liana şi nu mi’o vâra direct în poşetă – metaforic vorbind, nu cred că aş fi auzit de ea prea curând. Vorbeşte despre viaţa văzută prin ochii unui copil autist şi te face să înţelegi cât de diferită e de fapt lumea noastră pentru ei, care înţeleg fără nici o dificultate ecuaţii matematice complexe, dar le este imposibil să descifreze o expresie a feţei sau un ridicat din umeri.

 

How to Heal Toxic Thoughts de Sandra Ingerman (Cum să vindeci gândurile toxice). O ca rte pe care am ales’o pentru că m’a intrigat titlul şi pentru că mi’am propus să nu’mi limitez lecturile doar la literatură. Poate că unii sunt sceptici, dar eu chiar cred în energii, puterea gândului şi telepatie şi sunt convinsă că toate astea ne afectează în viaţa de zi cu zi. Din carte nu am aflat mare lucru, dar una dintre ideile care mi’au rămas în minte e faptul că lumea externă este de fapt o proiecţie a propriilor noastre gânduri şi trăiri: atunci când suntem cuprinşi de frică şi disperare, lumea devine întunecată, iar bucuria şi frumuseţea aduc lumină. Ştiu că nu trebuie să citeşti o carte ca să constaţi toate astea, dar uneori e bine să conştientizăm şi lucruri cărora nu le acordăm prea multă atenţie.

The Slap de Christos Tsiolkas (Palma). Este, de departe, romanul care m’a entuziasmat cel mai tare săptămânile astea, motiv pentru care am şi vorbit despre ea mai pe larg.

Ceva de împrumut de Emily Griffin. Deşi nu prea mă interesează în general ceea ce se cheamă chick-lit (sau literatură pentru gagici, într’o exprimare mai plastică), am primit cartea de la o prietenă pe principiul “citeşte şi dă mai departe”, în aşa fel încât romanul să ajungă la cât mai multe persoane. E o lectură uşoară, menită să’ţi facă o după’amiază mai placută. În timp ce o citeam, m’am gândit că este exact ca o comedie romantică transpusă în cuvinte şi că ar face un film drăguţ, poate genul lui Jennifer Aniston. (Şi chiar scria pe copertă că au început filmările pentru film în 2010, cu Kate Hudson în rolul principal – nu e chiar Jen, dar e pe aproape).

 

A Child Called “It” de Dave Pelzer (un titlu pe care zău că nu ştiu să’l traduc, din cauza pronumelui “it” fără echivalent în limba română; titlul în franceză este Le moins que rien). Este povestea, din nefericire adevărată, a unui copil abuzat de propria mamă în cel mai violent mod cu putinţă şi imposibil de imaginat. Memoriile lui Pelzer descriu ororile cumplite la care a fost supus, într’un soi de joc absurd, de mama alcoolică şi emoţional instabilă: bătăi constante care au culminat cu un cuţit înfipt în stomac, umăr dizlocat, înfometare, înec, asfixiere (una dintre plăcerile mamei lui era să’l oblige să bea amoniac, care îi oprea respiraţia şi îi provoca arsuri grave). Seara, înainte de culcare, după toate chinurile îndurate, nu își spunea decât că acum are o zi în minus de trăit pe această lume. Dacă nu citeam toate astea, nu mi’aş fi închipuit că există oameni capabili de atâta cruzime nejustificată, mai ales asupra unui copil nevinovat.

The To-Do List de Mike Gayle (Lista de făcut). O lectură lejeră și binemeritată după autobiografia lui Pelzer (care evident că s-a lăsat cu bocete). Știți cum e atunci când te trezești într-o dimineață și constați subit că viața ta e un haos complet și că sunt atâtea lucruri pe care trebuie să la faci, dar nu ai nici cea mai vagă idee cu ce să începi? Personajul principal își face o listă cu 1277 de lucruri pe care își propune să le rezolve pe parcursul unui întreg an și culmea e că și reușește, în proporție de mai bine de 99%. Cum mă identific destul de mult cu pasiunea pentru liste (și mai ales pentru bifat ce e pe ele) și cu nevoia de organizare, m-am trezit pe la jumătatea romanului cu o mână întreagă de ciorne cu lucruri de făcut, locuri de văzut și persoane de reîntâlnit – ceea ce o să mă țină ocupată câteva luni de acum înainte. Și m-au inspirat cuvintele unui personaj: “Câteodată, când mă simt foarte deprimat, trec pe listă lucruri precum Fă un duș doar ca să am satisfacția de a bifa ceva. Este felul în care reușesc să-mi încep ziua cu dreptul.”

L’Etranger de Albert Camus (Străinul). Ciudată cartea lui Camus, dar m-am bucurat să bifez şi un roman în franceză şi să constat că nu e aşa de greu cum îmi închipuiam, în ciuda faptului că au trecut mai bine de 5 ani de când m’am delectat cu limba lui Voltaire. Povestea unui om care refuză să joace farsa pe care societatea ne’o impune ca regulă de “bună purtare”, un joc care presupune să minţi atunci când adevărul e prea dur şi să’ti maschezi adevăratele sentimente în spatele unei măşti false. Mersault nu se arată îndurerat la moartea mamei sale, lucru care poate fi etichetat drept cruzime de către restul lumii, şi ajunge să fie condamnat pentru o crimă mai mult din cauza atitudinii sale. L’Etranger ridică multe întrebări cu privire la relaţia individului cu societatea, care mi’au amintit mai degrabă de Portocală mecanică, şi anume: poate fi oare condamnată o persoană doar pentru că nu se conformează standardelor sociale?

2012 and Beyond de Diana Cooper (Dincolo de 2012). Iată o carte pe care nici nu mi-ar fi dat prin cap să o citesc anul trecut pe vremea asta. Nu am crezut în 2012 și în toate schimbările pe care se presupune că le va aduce. Dar, la un moment dat și fără să-mi dau seama, am încetat să mai resping astfel de idei și să cred că măcar un sâmbure de adevăr tot trebuie să existe undeva la mijloc. Mi s-a recomandat să citesc această carte pentru că, spre deosebire de toate previziunile sumbre cu privire la 2012 și la catastrofele care ne așteaptă, Diana Cooper insistă să creeze o imagine optimistă și de-a dreptul idilică a viitorului omenirii. Da, viața așa cum o știm noi nu va mai exista, dar lucrurile se îndreaptă către bine, cu toate că acum un astfel de viitor pare foarte îndepărtat. Trebuie să mărturisesc că am privit cartea asta cu un ochi critic încă de la introducerea unde autoarea povestea despre zânele și goblinii din grădina ei de legume și de lungile conversații pe care le avea cu Arhanghelul Metatron și de inorogii care zburdă pașnici și nevăzuți pe câmpii și, deși încă mi se par deplasate multe dintre ideile ei, nu aș putea să resping cu desăvârșire noțiunea de lumi paralele – dimensiuni, cum sunt numite în carte – căci sunt probabil multe lucruri pe care noi, oamenii, suntem prea limitați să le putem percepe. Noțiunile de timp și spațiu nu sunt decât niște convenții, până și Einstein a spus asta, iar dacă admiți ideea de divinitate atunci trebuie să accepți și că există o întreagă lume dincolo de ceea ce văd ochii noștri.

Cam astea sunt cărțile care m-au ținut ocupată în ianuarie, le-am povestit pe scurt și la obiect, dar dacă cineva vrea să afle mai multe despre vreuna dintre ele, aş fi bucuroasă să detaliez.

Lista cu ce va fi să fie

Deşi mi’am tot promis că nu’mi mai fac planuri de viitor, sunt câteva lucruri pe care mi le’am propus de mult şi care sper eu să prindă contur în 2011. Unele sunt ambiţii care mă macină de mulţi ani fără să aibă vreo utilitate concretă în următoarele luni (sau vreodată în viaţă), dar pe care simt nevoia să le fac ca să pot fi împăcată cu mine însămi şi să ştiu că măcar am încercat. Altele sunt decizii amânate şi întârziate care tot aşteaptă să se materializeze într’o bună zi. Lista e încărcată şi cu schimbări care simt eu că ar fi binevenite cât de curând şi care mă vor ajuta să devin un om mai bun/mai echilibrat/mai împăcat. Aşadar, în 2011 vreau…

… să migrez spre nord, mai departe de Londra şi mai aproape de Scoţia, unde oamenii sunt mai prietenoşi şi mai relaxaţi, iar fustele mai scurte (asta nu ştiu exact la ce m’ar ajuta).

… să mă reapuc de învăţat, academic sau nu, şi să simt că mă îndrept într’o direcţie ceva mai clară.

… să reîncep să fac sport (în special alergat), în acelaşi ritm de până la 15 ore pe săptămână, cum făceam până să mă accidentez la picior. Nici nu’mi amintesc să mă fi simţit vreodată mai bine din punct de vedere fizic decât la vremea aceea când funcţionam la capacităţi maxime fără să simt vreo urmă de epuizare.

… să renunţ la carne şi, preferabil, la orice produse de origine animală. Este o idee la care mă gândesc de câţiva ani şi care simt eu că e “calea cea bună”, într’o lume în care ucidem animalele cu o cruzime înfiorătoare şi am ajuns nu doar să nu mai ştim, dar nici măcar să ne mai întrebăm ce punem pe farfurie. Consider că aş ajunge, astfel, să închei o dată pentru totdeauna lupta pe care o duc cu mâncarea şi mâncatul, cu felul în care arăt şi cel în care vreau să arăt, cu demonii pe care îi văd în oglindă de aproape 10 ani încoace.

… să ajung în Franţa, la Paris sau Lyon. Paris pentru că intrarea este liberă la muzee pentru tinerii până în 26 ani şi, din nefericire, timpul nu mai are foarte multă răbdare, iar cei 2 ani care mi’au mai rămas se vor scurge pe nevăzute. Iar Lyon pentru că se fac deja 4 ani de când am promis să’l vizitez şi aproape că mi’e ruşine să mai tai încă un an din calendar fără să mă fi ţinut de cuvânt.

… să învăţ o limbă nordică. Aici se ascunde o poveste cu final (încă) nefericit. Când m’am înscris la facultate, vroiam cu orice chip să studiez suedeza, citisem eu un roman care mă impresionase şi aveam o fascinaţie pentru tot ce înseamnă ţările nordice – fascinaţie pe care încă o păstrez. Dar am avut de ales între suedeză şi portugheză (pentru că la engleză nu mi’au dat voie să renunţ), aşa că am preferat o limbă latină cu care simţeam că am mai multe în comun. Am cochetat puţin cu germana, care este totuşi cea mai apropiată de suedeză dintre variantele mai accesibile, dar încă nu mi’a trecut obsesia pentru limbile “ciudate”. Nu cred că mai visez la suedeză, ci înclin mai mult către daneză (fără să am o explicaţie logică), de care visez să mă apuc, uşor-uşor, în 2011.

… să cheltuiesc mai puţini bani pe haine şi să investesc mai mult în călătorii şi plimbări. Pentru asta, am decis să merg la cumpărături doar cu listă şi să o şi respect cu stricteţe, mai ales că am prostul obicei de a’mi cumpăra şi de a strânge tot felul de lucruri care de fapt îmi prisosesc.

2010, la final

E deja o tradiţie să’ţi rupi câteva minute la sfârşit de decembrie să te gândeşti puţin la anul ce se termină. Am făcut asta în 2008 şi 2009, şi parcă n’aş simţi că începe 2011 cum trebuie fără câteva ultime gânduri despre 2010.

A fost un ianuarie leneş, în care am apucat totuşi să’mi dau atestatul de IELTS şi demisia, iar în decurs de o oră mi’am pierdut şi recuperat autorizaţia de traducător ca prin minune (încă mai tremur când îmi amintesc).

În februarie am văzut Milano preţ de câteva zile şi imediat după m’am mutat în Anglia, de unde n’am mai plecat decât în vizită. Atunci am văzut pentru prima oară Londra, dar şi casa de la Stratford-upon-Avon a lui Shakespeare (despre care sper să scriu curând). Am început să mă bucur de lucruri simple precum plimbatul căţelului, că nu degeaba e viaţa mea bestială, şi am vorbit despre planurile altora pe care eu n’am vrut să mi le fac, căci m’am bucurat mai mult de lucrurile pe care le’am lăsat să se întâmple de la sine.

În mai am donat sânge în Anglia, s’a terminat Lost, iar în iunie am vorbit despre Bucureşti, cu drag. În iulie am vorbit despre înţelepciunea portugheză din plicurile de zahăr şi mi’am dat seama că rămăsesem încă cu gândul la Lisabona. În august m’am îndrăgostit de Edinburgh şi de Scoţia, unde visez să mă mut cândva în viitorul apropiat.

2010 m’a făcut să mă întreb tot mai mult despre ceea ce mănânc şi m’a învăţat că brioşele de casă sunt mai simplu de făcut decât de cumpărat. Am alergat mulţi kilometri până nu m’a mai dus un picior şi am petrecut zeci de ore la sală, care m’au convins cât e de frumos să faci sport, motiv pentru care mi’am luat şi un atestat de gym instructor.

Iar la jumătatea lui decembrie am venit în vizită acasă, să închei anul unde l’am început.

Pentru 2011, nu am planuri, doar gânduri. Căci 2010 mi’a arătat, încă o dată, că lucrurile nu se întâmplă când vrem noi, ci la momentul potrivit. Aşa că pe viitor vă doresc să aveţi parte numai de momente potrivite!

Între un plan A şi un plan B

Nu ştiu dacă am lăsat vreodată să se înţeleagă asta, dar mie îmi place să fac planuri. E ceva aproape instinctiv pentru mine ca, atunci când mintea nu’mi este ocupată cu un aspect concret ce trebuie rezolvat în timp util, să mă apuc să născocesc planuri peste planuri. Despre ce vreau eu să fac cu viaţa mea, despre programul zilei de mâine, despre lucrurile pe care trebuie să le pun neapărat la punct peste un an, doi sau trei. Şi apoi trec la planul B: despre ce o să fac mâine dacă ninge şi nu pot pune în aplicare ceea ce plănuisem deja, despre ce o să fac cu viaţa mea dacă ceea ce hotărâsem deja să fac cu viaţa mea nu o să fie ceea ce vreau să fac cu viaţa mea…

Poate că nu pare, dar vă spun, e epuizant să stai mereu cu gândul la un plan A, B, C… Parcă îţi ocupă atât de mult timp din viaţă încât nu mai apuci deloc să şi trăieşti puţin în afara activităţii permante de a face planuri. Şi la un moment dat îţi dai seama că ai obosit. Că nu mai ai energia nici măcar să mai pui în aplicare planurile pe care le faci de ore, zile, poate chiar ani întregi. Şi nici nu’ţi mai dai seama încotro s’a îndreptat viaţa ta în tot timpul asta pe care l’ai petrecut plănuind, organizând, meditând de zor.

Şi când mă uit în urmă la anul care aproape a trecut nu pot să nu zâmbesc când îmi dau seama că cele mai frumoase momente sunt cele pe care nu le plănuisem sau pe care poate că nici nu visam să le trăiesc. Îmi amintesc de dimineaţa friguroasă de februarie când m’am urcat în avion gândindu’mă ce o fi oare în capul meu şi ce caut într’o ţară unde nu cunosc pe nimeni şi unde plouă mai tot timpul?

Iar pentru anul ce vine mă lupt din răsputeri să nu fac planuri. Să las lucrurile să se întâmple când şi în ordinea în care trebuie să se întâmple. E aşa de frumos când îţi dai seama că destinul, soarta sau pur şi simplu cineva acolo sus ştie ce are de făcut ca lucrurile să se îndrepte dinspre bine înspre şi mai bine.