Răspundem ascultătorilor (XX)

Ediția aniversară cu numărul XX

Dilema săptămânii:

ce sa faci sa nu mai mananci cand te plictisesti

Revelațiile săptămânii:

foamea, cea mai buna cura de slabire

fiecare om este ccea ce admira in taina

un catel e tot un om

Categoria Ce poate fi mai abstract de-atât:

in pui mei fernando cu gainile

Categoria Guglea știe tot:

ce vrea un caine de la un om

ce inseamna unde a tras uliul frana de mana

ce inseamna cand se zbate barbia? – umm, parkinson?

ce scrie pe piatra funerara a unei ipohondre?

in nestitor de cauza can semnezi fara sa te uiti ce se intapla

am visat ca mi-o cazut parul

interpretare vise am visat cind beam tuica

e bine in post sa donezi sange

datimi o propozitie cu substantivul cerul in cazu genitiv

rochia animal print merge cu sandale aurii?

Categoria Cum să ceva-ceva:

cum se pun mititeii la prajit

cum sa fac pampoanele tutorial

cum afli un sfert dintr-un intrg

Categoria Confesiuni:

mananc biscuiti zi de zi

m-am hotarat sa-l urmez pe isus

toate clipele vietii mele le iubesc

tati e un pampalau

maninc tort si ma bucur de viata

Categoria Cichicean:

baietii nu mai vor sa fie chichi cean

cati ani are cichicean

in engleza despre cichicean cine era cum se purta

Categoria Fitness:

ramai pitic daca fac sala?

cum sa faci spagatu intr-un termen scurt?

Categoria Google Maps:

unde este milano

unde e lisabona

unde se afla orasul sunset beach din america

Nocturne

Într’o noapte am visat că mi’a apărut în faţa ochilor o gânganie ciudată. La o privire mai atentă, constat că ceea ce părea a fi un gândac zburător era de fapt o zână. Care a început să se rotească haotic în jurul meu, sclipind din colţ în colţ. După câteva secunde, zâna a început să se transforme într’un soi de plantă zburătoare, şi la o privire şi mai atentă îmi dau seama că aduce suspect de tare cu o plantă carnivoră. Deja crescuse de la cei 2 cm de zână la vreo 6-7 cm de monstru, continuând să se rotească mult prea ameninţător deasupra capului meu deja vizibil terifiat. Apoi s’a aşezat pe podea în faţa mea şi planta carnivoră s’a metamorfozat într’o creatură stranie cu formă de coloseum şi un diametru de vreo 10 cm, vibrând lent de parcă ar fi fost în bătaia valurilor. Deja terifiată, nu’mi mai doream decât să fug cât mai departe şi singurul mod prin care puteam să fac asta era să sar pe deasupra ei. Însă, în acel fatidic moment, creatura mi’a sărit pe picior! Acela a fost totodată şi momentul în care m’am trezit, lac de sudoare, pregătită fiind să ţip cât mă ţin plămânii.

Concluzia este că, atunci când eşti la mii de kilometri depărtare de casă, nu ai cui să te plângi că ai văzut o gânganie ciudată. A, şi că ţi’e foarte, foarte dor de cei dragi.

Aici, cu gândul încă acolo

Am visat că sunt în Lisabona şi m’am trezit aproape plângând când mi’am dat seama că nu a fost decât un vis. Mi’e dor de Lisabona ca de o bucată din mine pierdută pe vecie. Un dor pe care nimic n’a reuşit să’l vindece până în clipa asta, deşi de aproape un an şi jumătate de când m’am întors de acolo nu am făcut decât să o caut. Am căutat Lisabona la Barcelona, la Milano, chiar şi prin România, apoi am plecat în Anglia să fiu pe acelaşi meridian 0 cu oraşul pe care încă îl visez.

M’am minţit spunându’mi că Lisabona a rămas în urma mea şi că o pot lua de la capăt oriunde altundeva. Când am venit în Anglia, printre puţinele kilograme pe care am putut să le iau cu mine, am reuşit să strecor, ca prin minune, permisul de transport lisabonez (valabil 5 ani), permisul la biblioteca facultăţii şi harta de metrou din Lisabona. M’am minţit şi încă mă mai mint, cu bună ştiinţă. Anglia e verde şi frumoasă, Londra e superbă, dar nu e Lisabona. Căci Lisabona e acolo, iar eu sunt aici, şi oricât de bine mi’ar fi oriunde m’aş afla, aici nu va fi niciodată acolo.

Dar nu pot să mă întorc. Ar fi sfâşietor să văd că locurile care mi’au fost altădată atât de dragi şi unde am petrecut atâtea momente sunt acum pustii pentru mine. Căci toţi oamenii care au fost Lisabona mea s’au împrăştiat prin toate colţurile lumii. Mi’e de ajuns că mă întreb în fiecare zi dacă Anglia chiar e the one, locul unde chiar vreau să’mi petrec următorii câţiva ani, căci trebuie să mă opresc undeva. Acum trebuie şi să mă lupt cu gândul că nimic pe lumea asta nu va fi Lisabona…

Locul unde se nasc poveştile

Nu ştiu când şi prin ce minune mi’a răsărit mie acest gând între creierul cel mai drept şi cel mai stâng, însă nu aveam nici un dubiu că sigur mor dacă nu’l văd împlinit, cum spuneam şi aici. Nu ştiu dacă are a face cu multitudinea de castele (mai mult sau mai puţin bântuite), cu monştrii (mai mult sau mai puţin închipuiţi), cu câmpurile întinse şi crestele abrubte, cu aburii de whisky în sunet de cimpoi, cu scaieţii, kilturile ori tartanul, cu locurile cu nume impronunţabile pline de legende nesfârşite… Dar parcă de secole întregi visez să ajung în Scoţia.

Există într’adevăr lucruri pe care banii nu le pot cumpăra, dar de restul se ocupă Visa, aşa că luna viitoare o să merg in Scoţia, 3 zile în Edinburgh şi una în Glasgow, chiar pe timp de festival (căci pe Nessie am s’o evit de această dată)! Asta bineînţeles dacă n’o să mor de bucurie până atunci! 😀

Mă gândeam eu aşa…

Dacă acum câţiva ani mi’ar fi spus cineva că, într’o zi cu soare, o să ajung tocmai până la Lisabona şi că o să petrec acolo unele dintre cele mai frumoase luni din viaţă, aş fi putut să jur că glumeşte. De unde până unde Portugalia şi, mai ales, cum?! Mi’a luat câţiva ani să înţeleg de ce şi alţi câţiva să ajung acolo, dar a meritat din plin toată aşteptarea, fiecare secundă în parte.

Apoi, dacă mi’ai fi spus că într’o altă zi cu soare voi ajunge să trăiesc în Anglia şi să mă plimb de bună voie pe străzile din Londra, ţi’aş fi zis că e imposibil. Că Anglia e departe, tocmai pe o insulă, şi că ai nevoie de o avere să o vizitezi.

Pe vremea aceea nu credeam că Gaudi le e destinat muritorilor de rând şi nici că voi vedea vreodată Barcelona din vârf de Sagrada Familia, iar Milano din vârf de Dom. Dar, uneori, viaţa te duce mai sus decât îţi închipui. Căci, pe vremea aceea, nu ştiam că nu ai nevoie decât de o valiză atunci când te trezeşti într’o dimineaţă spunându’ţi „Gata, plec în lume!”. Nu vreţi să ştiţi ce faţă a făcut mama când i’am spus că plec în Anglia într’o lună şi nici de câte ori nu mi s’a spus că sunt complet nebună să fac asta. Fără nici o garanţie, fără nici o certitudine, doar cu un bilet de avion în buzunar şi o valiză cu cercei…

Iar când o să fiu bătrână, o să pot spune cu mâna pe inimă: I did it my way. And I fuckin’ rocked!

De ce e viaţa mea pur şi simplu bestială

Idee bestială preluată cu mândrie de la Ovi Sîrb

Mi se intâmplă în fiecare zi să mă bucur de câte lucruri mişto am parte. Căci viaţa mea chiar e bestială. Din zeci şi sute de motive.

Pentru că am ajuns la o vârstă la care pot să mă uit cu mândrie în urma mea şi să privesc cu zâmbetul pe buze spre viitor. Pentru că am pus piciorul în multe dintre locurile unde mă visam şi pentru că ştiu că voi mai bifa multe dintre obiective. Pentru că am terminat facultatea pe care visam să o fac încă de pe vremea când aveam 8 ani. Pentru că vorbesc 3 limbi străine şi înţeleg altele 2. Pentru că am făcut mereu ce am vrut eu să fac, când am vrut şi cum am vrut.

Pentru că am o familie bestială. Am o soră mişto care mi’e cea mai bună prietenă şi de care sunt mândră. Am o mamă care nu mi’a impus niciodată nimic şi m’a lăsat să’mi aleg singură drumul. Am nişte veri care îmi sunt ca fraţii.

Pentru că am cei mai bestiali prieteni din lume. Pe cuvânt. Nişte oameni cu care am trăit momente absolut incredibile şi de care îmi amintesc zâmbind. Pentru că am prieteni de multe naţii şi împrăştiaţi prin multe ţări. Pentru că sunt oameni pe 3 continente de care ştiu că se gândesc din când în când cu drag la mine.

Pentru că sunt, până la urmă, un om bun. Pentru că sunt acel om de la care o să auzi o vorbă bună atunci când o să ai nevoie şi pentru că oricine se poate baza pe mine (cu excepţia mea :D). Pentru că sunt un om pe care mulţi îl numesc nebun, mai ales pentru că am avut curaj să îmi trăiesc nebunia.

Pentru că mă trezesc în fiecare dimineaţă zâmbind. Pentru că am la dispoziţie nu doar o bicicletă, ci trei care mă aşteaptă nerăbdătoare să le pedalez. Pentru că pot să alerg oriunde şi oricând vreau fără să strige cineva după mine “Hei, păpuşa!”. Pentru că beau ceai cu lapte de trei ori pe zi şi mănânc honey roasted ham cu spanac crud atunci când mi’e poftă. Pentru că mă bucur de un câine absolut superb şi nebun. Pentru că îmi petrec o mare parte din timp cu un puşti de 7 ani cu ochi albaştri şi care scoate perle pe bandă. Pentru că am timp să fac tot ce vreau şi ce’mi doream de mult. Pentru că îmi vine să chiui de fiecare dată când îmi iese o prăjitură. Pentru că văd numai verde în jur atunci când deschid fereastra. Pentru că trăiesc într’o ţară în care oamenii îmi zâmbesc pe stradă fără să mă fi văzut vreodată în viaţa lor.

Pentru că visez. Şi pentru că mă bucur în fiecare zi de toate astea.

Ţara de unde soarele nu pleacă niciodată

Am atâtea vise, că mi’e teamă să le pun pe hârtie. Pentru că am rămâne fără oxigen de la atâţia copaci sacrificaţi pentru prea multe foi care se vor umple. Prefer să le păstrez doar în mintea mea şi să mai aduc vorba de ele din când în când. Pentru că visele se schimbă mereu, pe zi ce trece, odată cu mine. Pentru că pe unele le trăiesc deja sau pentru că e prea dureros să ştiu că pe altele nu le voi vedea niciodată împlinite. Pentru că mi se întâmplă mereu lucruri despre care să spun “Oare cum de n’am visat la asta până acum?”. Pentru că multe sunt vise pe care doar eu le înţeleg, iar cine le’ar vedea pe hârtie n’ar face decât să se minuneze de cât de ciudate sunt. Şi, contrar părerii generale, chiar nu’mi place să se minuneze lumea de visele mele!

De exemplu, cum aş putea explica faptul că visul vieţii mele e să trăiesc în Australia? Când nici măcar eu nu’mi dau seama cum de m’am ales cu asemenea aspiraţii! Şi nici măcar câţi ani au trecut de când mi’a răsărit un astfel de gând în minte, deşi simt de parcă m’aş fi născut cu el. Ca să nu mai spun că tot ceea ce ştiu eu despre Australia sunt închipuirile mele, poate unele dintre ele total ireale.

Australia este ţara de unde soarele nu pleacă niciodată. Şi oamenii sunt înalţi, cu pielea bronzată şi părul blond, majoritatea dintre ei surferi. Sunt frumoşi şi zâmbesc de dimineaţa până seara. Se îmbracă fain, deşi stau mai mult la bustul gol sau în costume de baie, cu nelipsitele ugg-uri in picioare când nu stau pe plajă în bătaia brizei (ceea ce se întâmplă rar în Australia, unde lumea preferă nisipul în locul asfaltului). Fac grătare tot timpul, chiar şi la micul-dejun. Barbie for brekkie, ca să vezi! Iar când scoţi capul pe geam vezi oceanul şi canguri zburdând în voie şi urşi koala agăţaţi de crengile copacilor.

Şi oricât de absurd ar fi visul meu şi oricât de departe ar părea ţara cât un continent de la capătul celălalt al lumii, viaţa mea e mai frumoasă când mă gândesc că Australia mă aşteaptă…

Lene, Barbie şi căţelul

Încă din fragedă pruncie, Lene, Barbie şi Românu’ au avut acelaşi vis care le’a măcinat nopţile de nesomn: să aibă şi ei un patruped canin la casa lor. Au avut parte, slavă domnului, de o droaie de căţei feluriţi, de toate mărimile, formele şi culorile, însă la ţară doar. La curte, în aer liber, la cuşca lor, unde le stă bine tuturor animalelor păroase, tot repetau adulţii. Era frumos să te joci cu căţeii în grădină, să alergi pe coclauri cu patrupedele după tine, să’i tragi de coadă şi de urechi deopotrivă. Dar, în închipuirea lor, Lene, Barbie şi Românu’ nu’şi puteau imagina o bucurie mai mare decât să plimbi căţelul prin cartier şi toţi trecătorii să se oprească şi să’l mângâie pe cap. Este un soi de apogeu al egocentrismului să ţi se spună “ce căţel frumos ai”…

Anii au trecut şi Lene, Barbie şi Românu’ au renunţat benevol la visul copilăriei. Nu de alta, dar un căţel înseamnă efort. Înseamnă să te trezeşti dimineaţa când se crapă de ziuă şi să’l scoţi afară, în frig. Înseamnă să cureţi tot timpul după coada lui şi să’l înveţi să facă toate giumbuşlucurile necesare, cum ar fi să nu facă pipi pe canapea. Prea multă bătaie de cap, mai ales pentru nişte oameni cărora le curge lenea prin vene!

Însă cum Regatul se dovedeşte, încă o dată, a fi ţara tuturor posibilităţilor nebănuite sau de mult uitate, într’o dimineaţă de februarie şi după un zbor lung pe deasupra Europei, Lene, Barbie şi Românu’ s’au trezit cu visul împlinit. Avem căţel! Pepper, pe numele său de patruped sălbatic din fire, pesemne că s’a trezit şi el cu visul împlinit, acela de a avea în casă o Lene, o Barbie şi un Român la un loc, motiv pentru care a început să ţopăie ca apucat de streche la vederea lor. După care a trecut la stadiul următor: folosind o strategie numai de el ştiută, a reuşit să’i încolţească pe cei trei din toate zările simultan şi să’i mai şi umple de balele lui fericite.

Aproape o săptămână a durat acest ritual canin. De fiecare dată când Lene, Barbie şi Românu’ puneau piciorul în bucătărie, căţelul (sau mai bine zis viţelul, căci pe două labe depăşeşte cei 1.72 pe care îi măsoară Lene, Barbie şi Românu’ la un loc) îşi manifesta bucuria cum ştia el mai bine: cu bale. După un timp, a învăţat să reacţioneze şi la comenzi precum “stop!!”, “sit” sau “lay down”, deşi încă mai are momente de extaz în care nu’şi poate stăpâni instinctul de a’i călări pe cei trei. Mai ales înainte de plimbarea zilnică la care Lene, Barbie şi Românu’ au datoria să îl scoată!

Când iese la plimbare, Pepper este, de departe, cel mai frumos câine de pe stradă. Irish Setter, rasă pură, cu blana lungă şi ondulată şi cu mersul legănat… Nu e de mirare că lumea se opreşte să ne spună “What a beauty!”, copiii abia aşteaptă să’l mângâie, băbuţele ne zâmbesc larg, iar poştaşul ne spune “Hello” de fiecare dată când ne vede. Una bucată vis împlinit!

Însă ce au omis Lene, Barbie şi Românu’ când au avut asemenea vise patrupede este că posesorii de câini nu culeg doar laudele trecătorilor, ci şi… resturile (caca, mai pe româneşte). Şi ferească dumnezeu să’şi scoţi animalul la plimbare fără să ai buzunarele blindate cu poo bags, căci nu ştii niciodată de unde poate răsări o amendă de numai 1000£ dacă laşi podoapă de poo pe trotuar…


Totul e bine când la toţi ni’i bine

Lene visa la un tărâm unde femeile să nu fie prea arătoase, iar bărbaţii să fie înalţi şi fermecători. Un tărâm magic unde oamenii să’ţi zâmbească pe stradă fără să’ţi fie teamă că ai dat peste un psihopat. Şi totul să fie civilizat, fără ca cineva să te îmbrâncească la metrou sau să’ţi auzi şi cele mai nebănuite insulte. La fel de mult îşi dorea să recicleze plastic şi hârtie, că aşa fac toţi snobii din vest. Şi să gătească wegdes la cuptorul electric, peste care să presare brânză Cheddar şi puţin Brown sauce. Mai visa şi să plimbe un căţel mare şi agitat, care să o facă să alerge pe stradă cum vedem noi că fac americanii în Central Park cu animalele de companie.

Barbie îşi dorea o ţară unde să existe lucruri minunate precum Topshop, New Look sau George şi unde oamenii să se îmbrace atât de frumos încât să nu mai vrei să ieşi din casă până nu eşti şi tu la fel de bine asortat ca ei. Din fragedă pruncie, Barbie mai visa şi la o cameră la mansardă, cu flori în geam şi mirosind a zambile pe timp de iarnă. Şi la o casă cu etaj şi grădină, în spatele căreia să aştepte cuminte o bicicletă, numai bună de scos la soare. O ţară unde să poţi alerga în voie, fără să te simţi ridicol că eşti singurul om cu preocupări atletice la 10 dimineaţa (sau la orice oră a zilei).

Românu’ visa să se joace frisbee, tenis şi Mario pe Wii de dimineaţa până seara, să se uite la televizor la o varietate de programe, să construiască şantiere navale din piese de lego şi să citească tot felul de cărţi fascinante precum Charlie and the Chocolate Factory, SpongeBob Squarepants sau The Best Chick Stories. Şi să mai fie şi plătit pentru toate astea! Să nu uităm că motto-ul lui în viaţă este I don’t hate to work, I just love not to.

Şi pentru că toate visele par să se împlinească în Regat, Lene, Barbie şi Românu’ se declară mulţumiţi de întorsătura pe care au luat’o lucrurile în momentul în care şi’au cumpărat, pe negândite, acel bilet de avion. Doar dus.

Aventurile Lene, Barbie şi Românu’ sunt pe cale să reînceapă

De data aceasta, într’o nouă ţară, pe acelaşi continent şi nu prea. O ţară în care toate lucrurile sunt pe dos, unde iarba e verde chiar şi în februarie, iar ploaia nu pare să contenească nici când iese soarele. O ţară unde oamenii beau ceai cu lapte de 3-4 ori pe zi şi mănâncă nişte scârboşenii care i’ar oripila până şi pe cei mai români dintre noi. O ţară unde bate vântul mai tot timpul şi oamenii au pielea albă şi ocazional pistruiată. O ţară unde am văzut cei mai mulţi roşcaţi adunaţi la un loc şi m’am tot minunat de ei în gândul meu. O ţară unde vezi nenumărate reclame absurde la televizor şi oamenii au un umor straniu.

O ţară care va fi menţionată, de acum încolo, sub denumirea de Regat.

Acum câteva săptămâni povesteam de o cameră cu pereţii albi şi goi de care abia aşteptam să fug. De o valiză gata oricând de luat în spinare şi de un sac de dormit care abia aştepta să poposească pe tărâmuri nebănuite. Şi iată că am avut dreptate când am zis că toate astea sunt temporare. Căci de mai bine de o săptămână Lene, Barbie şi Românu’ şi’au găsit o nouă casă, împlinind astfel visul care îi unea în secret pe toţi trei: visul emigrării. Către o lume mai bună, mai vestică.