Despre decoraţiuni interioare şi viaţa de adult

Mai întâi mi’am zis că am devenit adult când am dat ultima probă de licenţă. “Gata, până aici ne’a fost!” După care m’am simţit şi mai adult când cuvintele “vă declar absolvenţi” mi’au răsunat în urechi şi mi’am privit capa zburând în aer. Însă nimic nu se compară cu momentul în care mi’am lăsat în urmă camera de cămin, goală şi pustiită, locul unde am petrecut ultimii 3 ani din viaţă, pentru a mă muta şi eu, ca toţi adulţii, cu chirie. Altă etapă de conştientizare este şi ziua în care plătesc, lunar, banii de chirie, şi fac inevitabilul calcul mental de câte haine, genţi, pantofi şi bilete de avion mi’aş cumpăra eu dacă aş alege să locuiesc într’o cutie de carton.

Am ştiut de la început că singura metodă în care mi’aş putea păstra sănătatea mentală şi liniştea sufletească locuind la Obor (pe Teiul Doamnei, dacă vreţi să mă vizitaţi), este să’mi repet tot timpul că “e temporar”. Gândul meu suprem şi rezoluţia pentru 2010 fiind să plec departe, în lume. Şi faptul că îmi spun eu “e temporar” privindu’mă în oglindă nu ar fi fost nici pe departe de ajuns dacă nu aş fi avut şi un decor pe măsură.

Locuiesc într’o cameră cu pereţii albi şi complet goi, nici un cui n’am bătut în ei (oricum mi’e cam frică să nu’mi turtesc vreun deget cu ciocanul). Singura piesă de mobilier este un fotoliu-pat pe care l’am primit în dar, nu am investit nici măcar sudoarea frunţii în el. Un scaun pe care îmi ţin din haine şi o etajeră de plastic pe care am umplut’o cu cosmetice şi cărţi. Restul de multe cărţi le ţin pe jos, aşezate frumos în teancuri, alături de cutiile de pantofi şi revistele glossy. Restul de haine mi le ţin în geamantanul de călătorie (bagajul de cală, na), stivuite pe categorii (în zilele în care fac curăţenie). Noaptea mă învelesc în sacul de dormit, iar pe podea nu am decât izoprena (în speranţa că oi mai face şi eu vreun abdomen, două).

Când intră cineva la mine în cameră, îi trebuie câteva secunde bune să se obişnuiască cu ideea că aici chiar locuieşte un om. Aş fi putut să fac rost de mobilă, să cumpăr rafturi sau să’mi pun covor pe podea şi postere pe pereţi. Dar nu am vrut. Prefer să mă bag seara în pat cu gândul că, de dimineaţă, nu trebuie decât să’mi strâng sacul de dormit şi să trag fermoarul valizei, iar apoi pot să plec liniştită în lume. Totul e pregătit. Eu nici măcar nu locuiesc aici. E temporar. De 3 luni încoace tot temporar e, dar voi pleca.

Advertisements

Viaţa în agendă

Am o agendă, mică şi ponosită. Cândva a fost albă şi lucioasă, dar a văzut prea multe la viaţa ei să mai rămână ca altădată. A petrecut luni de zile în Lisabona, unde s’a îngroşat cu poveşti despre portughezi şi alte naţii, despre Lene, Barbie şi Românu’, despre caragialisme. Apoi s’a întors la Bucureşti şi poveştile au devenit mai nostalgice, mai ironice, mai vesele sau mai triste.

După un an întreg, agenda asta a devenit parcă o bucăţică din mine. Atâta “eu” a încăput în ea, încât mi se pare că nici nu m’aş mai recunoaşte dacă n’aş purta’o tot timpul după mine. Acolo unde sunt eu, e şi ea, se cuibăreşte de minune în orice poşetă aş vârî’o. Şi când o văd sau dau de ea întâmplător, simt cum mă năpădesc toate gândurile deopotrivă, gânduri pe care dacă le înşir cum trebuie, după gust, culoare şi miros, sigur iese ceva bun.

Multe pagini din agendă au devenit posturi pe care le citiţi chiar acum, însă pe câteva dintre ele le păstrez doar pe hârtie. Pentru că unele sunt gânduri pe care n’aş vrea să le ştiu în capul altcuiva, iar pentru altele încă n’a sosit momentul să fie libere.

Cred că agenda e lucrul care mă face să mă simt la fel de “eu” în fiecare zi. Să fiu eu, dincolo de ciclul birou-pat-birou-pat în care risc să mă pierd. De aceea, cred în puterea magică a agendei şi îmi place să daruiesc diverse forme de carnete şi carneţele şi celor care îmi sunt dragi. Pentru că fiecare are nevoie de o agendă care să’i amintească zi de zi că n’ar trebui să trecem prin viaţă fără gânduri şi fără vise.

Astăzi se împlineşte un an

Un an de când am zburat prima dată, un an de când am pus întâia oară piciorul pe pământ străin, un an de când mi’am văzut visul cu ochii.

Şi ştiu că n’ar trebui să fiu tristă că s’a terminat, ci să mă bucur că s’a întâmplat. Dar nu pot deloc să’mi înving teama că nu se va mai întâmpla niciodată, că n’o să mai am şansa să trăiesc departe, acolo, undeva , altundeva… Că o să rămân mereu nicăieri…

Dreamboys (partea a 3ª)

Mulţi dreamboys mi’au trecut mie pe sub lupă, din cele mai variate medii cu putinţă, de la super-meni şi feţi-frumoşi până la marinari şi proletari. Dar o singură categorie nu a fost analizată până acum, deşi orice fată ar suspina numai la auzul numelui de “bad boy”. Dat fiind că băieţii răi populează fanteziile feminine din cele mai vechi timpuri, merită să fie scoşi la iveală pentru delectarea publicului. Pregătiţi’vă să fiţi surprinşi!

Mulţumirii vacii de Simona pentru suport artistic.

1.  Andrii Popa – Un personaj notabil în cultura populară mioritică, înconjurat de o adevărată aură de mister. Nimeni nu ştie cu ce se ocupa Andrii Popa, iar faptul că era haiduc nu ajută foarte mult în acest sens, pentru că job description-ul haiducului este relativ incert. Cel mai probabil ar trebui încadrat în domeniul Customer Care pentru că presupune lucrul cu publicul larg şi necesită, evident, abilităţi de comunicare şi de muncă în echipă. Este adevărat că Andrii Popa era un rebel singuratic, dar să nu uităm că era nedespărţit de murgul lui “de 4 ani care muşcă din duşmani” (bis), alături de care formează un duo imbatabil. În plus, să nu uităm că are “fraţi de cruce şapte, şi’au supt sângele cu lapte”. Marii clasici în viaţă (n.r. Phoenix) i’au creat o imagine de bad boy periculos (martori stau hangerul fără teacă şi puşca plină cu 3 glonţi la rădăcină), însă probabil cu mare priză la femei. Nu trebuie decât să ţi’l imaginezi trecând prin Valea Seacă “cu pieptul dezvelit” ca să’ţi dai seama că Andrii Popa emana masculinitate prin toţi porii. Şi ce dovadă mai puternică ar putea exista pe lângă versul “Andrii Popa a fost bărbat”, care sintetizează toate calităţile acestui rebel autohton?

2. Vlad Ţepeş – Este un alt reprezentant de seamă al bad boys-lor mioritici care a urlat din toate ţepele: “Fuck the system!”. Şi nu s’a revoltat ca un anarhist oarecare, ci a instaurat propriul sistem, dovedind că este rebel, dar nu unul fără cauză. E drept că ţepele lui sunt considerate prea sângeroase şi chiar inumane, dar nu trebuie să uităm principiul după care domnitorul însuşi probabil că s’a ghidat: “Tot ce e bun e imoral, ilegal sau îngraşă”. Ţepele lui erau cât se poate de imorale, scandalos de ilegale, dar nu îngrăşau nici un miligram; cum majoritatea criteriilor sunt îndeplinite, atunci înseamnă că sunt un lucru bun. Trecând la aspecte mai superficiale (adică fizice), trebuie să recunoaştem că privirea lui Vlad Ţepeş nu lasă pe nimeni indiferent. Îl face necruţător şi misterios şi probabil că acest personaj ar putea juca un rol memorabil în orice fantezie sado-maso.

3. Sfântul Gheorghe – Ştiu că prezenţa lui în acest top probabil că v’a surprins mai mult decât o eclipsă totală de soare, însă vă voi demonstra că’şi merită locul. Sf. Gheorghe este prototipul biblic de bad boy, aşa cum până şi icoanele îl întruchipează: călare pe un cal alb, asemenea lui Făt-Frumos, cu o suliţă în mână (simbol falic), ucigând balaurul (creatură malefică ce ameninţa liniştea universului intergalactic). Sf. Gheorghe este de fapt un mare paradox şi un personaj singular în istoria omenirii, fiind probabil unicul bad boy sfânt (sau sfânt bad boy). Ce poate fi mai tru decât să ajungi în rai prin violenţă?

Iar acum, în buna tradiţie a lucrurilor, vă invit să votaţi mai jos, pentru ca totul să fie cât mai democratic cu putinţă:

 

Iar în cazul în care aveaţi nevoie de un update, ţin să menţionez că  Mamoru încă mai conduce detaşat în primul top, iar Zorro se află la numai un procent distanţă de Hercule în cel de-al doilea top. Votează, părerea ta contează! 🙂

Cum te vezi peste 5 ani?

Dacă aş avea 30 ani, 2 copii acasă şi rate la bancă, răspunsul ar fi cât se poate de previzibil, zic eu, adică “Tot aici”. Dar când am 22 de ani, încă 5 mi se par o veşnicie. Aşa că mi’e mai simplu să spun cum să salvăm lumea de carii decât cum voi fi eu peste câţiva ani. În plus, orice răspuns aş da, nu o să fie în veci mulţumitor.

Dacă’ţi spun că peste 5 ani voi lucra pentru Lonely Planet şi voi străbate planeta în lung şi’n lat, din Madagascar până’n Alaska, o să zici despre mine că’s visătoare, că nu am nici un dram de raţiune. Sau că sunt instabilă şi că nu corespund profilului niciunui job, că toate te vor pe termen lung, iar tu o să’ţi dai seama că eu nu’mi doresc să lucrez pe termen lung decât pentru Lonely Planet*.

Pe de altă parte, dacă’ţi spun că peste 5 ani îmi doresc să fiu managerul propriei companii de îmbuteliat castraveţi muraţi, o să mă descalifici pentru că sunt iraţional şi e clar că fug de muncă dacă mă visez manager în scurt timp. Sunt un neserios arogant, cine m’ar angaja pe mine oare?

Acuma serios, ce se aşteaptă un angajator să audă ca răspuns? “Peste 5 ani mă văd în firma ta, lucrând 8 ore pe zi pe acelaşi scaun, cu ochii în acelaşi monitor. La asta visez din copilărie! Ştiu că mulţi puşti îşi doreau să fie aviatori sau pompieri, dar eu nu am visat decât la jobul ăsta, în fiecare zi a vieţii mele, de 22 ani încoace!” Chiar asta vrea lumea să audă? Deci degeaba sunt eu bun în ceea ce fac (orice ar fi ceea ce fac), că nu am nici o şansă dacă ceea ce’mi doresc eu să ajung peste 5 ani nu se potriveşte cu ceea ce crezi tu că trebuie să ajung?

Sincer, eu mereu am dat răspunsuri ambigue la această întrebare (pentru că viziunea mea pe termen lung e ambiguă) şi m’au angajat toţi (la cele două joburi pe care le’am avut în vasta mea carieră şi în scurt timp şi la al treilea). O singură dată le’am dat răspunsul pe care în mod sigur nu vroiau să’l audă, dar am făcut’o special pentru că mi’am dat brusc seama că nu’mi doresc jobul. Şi răspunsul meu a fost gen “Peste 5 ani mă văd la Lisabona, cu 5 kile în minus”, doar că ceva mai cosmetizat şi fără referire la propria’mi greutate. Şi culmea e că mă “potriveam perfect profilului” (cum s’ar zice în limbaj de HR 🙂 ), ştiam mai mult decât suficient din ceea ce îşi doreau ei, doar că peste 5 ani nu eram în locul în care vroiau ei să fiu (pe acelaşi scaun trist)… Iar prin anul întâi am fost pe punctul de a mă angaja tot într’o companie tare cul (cum se pare că se cred toate), însă am zis pas din cauză că îmi ceruseră să semnez contract pentru 2 ani neîntrerupţi. Le’am spus că nici o căsnicie nu durează 2 ani, d’apoi un job, şi în plus ar fi însemnat să renunţ la visul cu Lisabona care na că s’a şi împlinit. Nu s’a născut încă jobul care să mă facă pe mine să renunţ la vise!

Şi concluzia e că dacă mai aud vreodată această întrebare, promit solemn să dezlănţui potopul şi să arăt oricărui interesat cât de psihopată sunt eu de fapt. Pentru că o să spun adevărul!

Dar zău, doar pe mine mă sperie întrebarea asta? Brrrr!

*Apropo, ăsta chiar e jobul meu de vis 😀

Leapşa cu super-eroi

I-have-superpowers S’a făcut aproape o lună de când Răzvan se visa Lordul Umbrelor, dar aşa păţesc eu mereu: deşi îmi plac lepşele şi răspund la toate cu maximă seriozitate, îmi ia ceva timp să le rumeg, să’mi pun ideile în ordine ca nu cumva să cauzeze adevărate migrene bietului cititor (cum am demonstrat că sunt capabilă)…

Leapşa zică că, în cazul în care m’aş trezi eu super-erou peste noapte, ce putere aş avea şi ce aş face cu ea.

Singura super-putere care mi’ar putea veni mie în minte este aceea de a zbura. Oricum nu cred că aş putea salva omenirea doar prin simplul fapt că m’aş da eu drept It’s a bird, it’s a plane, tot mai util ar fi să donez sânge, de exemplu (sânge de super-erou, cine n’ar vrea să’i curgă prin vene? :D). Dar eu îmi doresc să zbor din considerente pur egoiste – să mă plimb oriunde oi vedea cu ochii, fără să am nevoie de vreun BlueAir sau WizzAir, să fiu pur şi simplu LeneAir! Ceea ce implică şi faptul că nu voi avea nici o restricţie la bagaje! Există ceva mai tru de’atât? Eu nu cred.

Acum, serios, cât de fain ar fi să poţi spune “trebuie să zbor, am întârziat la servici” şi apoi chiar să’ţi iei zborul, fără să mai ai nevoie de Metrorex sau RATB? Sau să zici “ce’aş mânca eu o bezea imensă” şi să te duci o fugă până la Lisabona sau Barcelona să’ţi iei una? Nu mai vreau sa continui, că deja dau în diabet. Dar cert e că sunt milioane de lucruri pe care le’aş face cu o asemenea super-putere…

În buna tradiţie a lepşelor, fie că implică sau nu super-eroi cu puteri care mai de care, provocarea merge către toţi visătorii deopotrivă şi cu predilecţie înspre Ambasadoarea, Alina, Zuzzu şi Green Girl. Să vă fie de bine!

Frânturi de Barcelona. La Pedrera

Dacă numele nu vă spune mare lucru, imaginile vă vor lămuri cu siguranţă. E vorba de Casa Mila, numită şi La Pedrera, pentru că arată într’adevăr ca imensă carieră de piatră. E mult mai mare decât pare în poze sau în ghiduri turistice şi mai impresionantă de atât. Ceea ce o face atât de faimoasă este acoperişul, care are nu numai o formă stranie, dar e şi decorat cu cele mai ciudate forme cu putinţă. “Soldaţii” lui Gaudi (care sunt de fapt hornuri) te bântuie noaptea şi te umplu de fiori de fiecare dată când ţi’i aminteşti. La Pedrera e fascinantă şi înspăimântătoare, eu nu reuşesc să mi’o mai scot din minte.

img_48631

img_4894

sany4737

sany4732

img_4838

sany4701

img_3896

sany4702

Şi puţin din casa Batllo (faţada):

sany4697

sany4695

Mai am tone de poze şi nici n’am ajuns la partea cu Sagrada Familia. Presimt că o să mai vorbesc de Barcelona multe zile de acum încolo

Frânturi de Barcelona. Park Güell

Eu zic că nu s’au inventat încă destule cuvinte pentru Barcelona, iar pentru Gaudi şi mai puţine. Aşa că până voi reuşi eu să’mi adun impresiile, merg pe ideea că o imagine spune oricum mai multe decât ar fi cuvintele în stare să exprime. Încep cu Park Güell, locul meu preferat din toată Barcelona. E ceva absolut incredibil, nici măcar imaginaţia nu te’ar putea ajuta să creezi în minte un loc asemănător. Nici o pietricică nu este identică cu cealaltă în Park Güell, simţi că visezi cu ochii deschişi şi că nu’ţi doreşti să te mai trezeşti vreodată…

img_3771

img_4622

sany4615

sany4639

sany4654

sany4669

img_4663

img_4665

img_47921

sany4660

Există şi decizii care’mi plac

Sâmbătă seara, în timp ce ne aflam în plin proces de alcoolizare (o activitate de rutină, precum spălatul pe dinţi sau mersul la bancă), zice nu-ştiu-cine: Hai la Barcelona de Paşti! Şi nu ştiu dacă alcoolul a fost de vină sau doar alinierea planetelor, dar am zis toate în cor: Hai! Duminică dimineaţă aveam deja biletele de avion, iar la prânz rezervarea la hostel. Pentru bani ţin să’i mulţumesc statului român, promit să folosesc cu mare drag bursa ce mi’o oferă câteva luni pe an, de student silitor ce sunt eu…

Au existat totuşi şi circumstanţe care să favorizeze decizia subită de a merge la Barcelona, că acasă nu vroiam cu nici un chip să stăm, mai ales de Paşti, dar ne era teamă să plecăm din ţară pe motive de licenţă, aşa că au existat mai multe propuneri gen Sighişoara, Sibiu sau Cluj (eu am propus Timişoara – nu de alta, dar e cea mai occidentală destinaţie de la noi, cel puţin geografic vorbind). Dar deh, nu poţi să dai Barcelona pe Timişoara ori Sighişoara, oricine ar fi de acord cu mine… Deşi Tiramisu… (am tichete de tren, tot de la statul român, slăvit fie el, deci voi gusta şi din Tiramisu!)

Ceea ce vreau să zic eu aici, pe lângă faptul că plec la Barcelonaaaaaaaaaaa, e că cel mai frumos lucru în viaţă e să iei decizii cu sufletul, doar cu sufletul. Capul nu trebuie niciodată implicat în astfel de activităţi, că numai prostii face!

Acuma nu ştiu ce va zice sufletul maică’mii la aflarea veştii, că sigur capul ei va lua foc (de ziua mea nu’s acasă, de Crăciun nu, de Revelion nu, acuma nici de Paşti, licenţa nu mi’o scriu… Bad kid, bad, bad!). Aşa că nu mi’ar prinde rău un mic ajutor din partea voastră, ca să’i demonstrez maică’mii că sunt totuşi în deplinătatea facultăţilor mintale când iau decizii:

Mesaj

Scriu aceste randuri de departe, din trecutul celor 2 fus-orare care ne despart şi al celor câteva mii de kilometri, ştiind că, deşi nici timpul şi nici distanţa nu scad, ziua în care ne vom regăsi pe acelaşi fus-orar plictisit de Bucureşti se apropie cu paşi mărunţi şi repezi.

Omul care am fost eu candva e departe, nu ştiu dacă în viitor sau în trecut, însă în nici un caz nu e cu mine. Poate a ramas acolo, voi ştiti mai bine. Îl simţiţi de fiecare dată cand spuneţi “Ene” şi când speraţi ca eu să vă aduc pe drumul cel bun. Daca mă aşteptaţi să vă spun ce e bine şi ce e rău, cum făceam cândva, sau să vă trezesc conştiinţa, cum doar eu eram în stare s’o fac, atunci vă anunţ că nu am nici puterea şi nici intenţia de a vă scoate din depravarea în care vă scăldaţi. Asta pentru că depravarea mea e şi mai mare, aşa că n’aş îndrăzni să fiu tocmai eu cea care aruncă cu piatra, în acelaşi păcat trăiesc şi eu. Păcatul nepăsării. Sau, mă rog, al nepăsării faţă de tot ce înseamnă facultate, licenţă ş.a.m.d. Pe Ene cea de altădată nu trebuie s’o căutaţi prin Lisabona, ci mai degrabă prin vreo groapă pe şantier sau prin toaleta gândacoasă de la faculta sau poate prin biblioteca roasă de şoareci sau prin Spring, la un ceai de mango sau, cine ştie, prin Cărtureşti, suspinând după cărţile scumpe de la Oxford. Adică peste tot şi nicăieri, s’a risipit…

Şi ca să continui să fiu poetică, o s’o dau acum în registrul biblic. Adevăr vă spun vouă, nu trebuie sa ma aşteptaţi ca pe a 2ª venire a Mântuitorului, nu o să vă procopsiţi cu nici o revelaţie divină când m’oţi vedea. Revelaţia trebuie căutată atent şi adânc, cel mai probabil dincolo de faculta (poate la concert la Depeche, vreţi să vă spun şi ce gazon? ). Mă opresc aici cu revelaţiile că rămân evangheliştii fără materie primă. Dar dacă ma aşteptaţi să vă spun poveşti şi să tragem nişte beţii crunte împreună, atunci pregătiţi’vă că sosesc!

Nu mi’am închipuit niciodată că ar putea fi definitiv, că odată ce pleci nu vei mai putea găsi drumul pe care l’ai parcurs până atunci. Că de fiecare dată când vei privi înapoi nu vei mai vedea decât ceaţă. Şi că “finding your way” nu mai sunt de mult vorbe goale, ci singurul gând care te mai leagă de lumea asta. Nu ştiu dacă am ajuns un om mai bun sau mai rau, mai frumos sau mai urât, mai curajos sau mai laş. Şi nu ştiu nici dacă sunt mai fericită decât înainte, dar am devenit conştientă că limitele ţi le impui singur şi nu că trebuie să’i laşi pe ceilalţi sa te îngrădească.

Tot ce ştiu e ca sunt alt om.

Un om pentru care casă nu mai înseamna acasă. Pentru care dorul de ducă anuleaza până şi instinctul de supravieţuire. Un om care nu’şi mai găseşte locul. Un om cu infinit mai multe vise şi planuri decât bani în portofel, dar pentru care sky is the limit

Cu alte cuvinte, pregătiţi covorul roşu că sosesc (deşi Băneasa în combinaţie cu covor roşu dă un oximoron de toata frumuseţea)…