Despre locuri cu limbi necunoscute

Nu știu dacă am apucat să menționez asta până acum, dar eu mereu m-am întrebat cum ar fi sa vizitezi o țară a cărei limbă să nu o cunoști absolut deloc, să nu înțelegi nici o boabă din ce se discută în jurul tău și să te uiți în general cu gura căscată la oameni. Până acum n-am ajung decât în Portugalia și portugheză știu destulă cât să port până și conversații academice (sau mai degrabă academice), apoi în Spania și Italia unde, de bine, de rău, orice român reușește să priceapă niște instrucțiuni minime, să vorbească din mâini cu babele de pe la colțuri și să ceară liniștit o sangria sau o pizza. Iar în Marea Britanie e ca-n orice țară vorbitoare de engleză – adică simplu când te obișnuiești cu accentul (recunosc că cel mai dificil a fost în Scoția, unde trebuia să ciulesc urechile la maxim ca să evit orice confuzii – sunt fascinanți oamenii ăștia, jur!).

Săptămâna asta o să-mi împlinesc visul de a ateriza printre străini vorbitori de limbă ciudată și necunoscută mie, căci în câteva ore zbor către Polonia. Și poate că lucrurile ar fi fost și mai fascinante dacă nici nu cunoșteam pe nimeni care să-mi traducă până și prețurile din magazine, dar nu e cazul, căci mă duc în vizită la niște prietene poloneze cu care mi-am petrecut unele dintre cele mai frumoase luni din viață, la Lisabona. O revedere după mai bine de 2 ani, pe care o plănuiam de prea mult timp să mai suporte încă o amânare…

Așadar, mă duc să pozez piticii în Wroclaw și să mă plimb pe străzile din Cracovia, iar printre picături să explorez această vastă cultură poloneză culminând cu Wódka – pentru cine nu știe, Polonia produce vodcă de mii de ori mai de calitate decât cea rusească. Pablo Picasso spunea cândva: “The three most astonishing things in the past half-century were the blues, cubism and Polish vodka” (Cele mai uimitoare trei lucruri din ultima jumătate de secol au fost muzica blues, cubismul și vodca poloneză). Să mergem, deci, pe urmele lui Picasso…

Iar până mă întorc cu poze și impresii, am niște posturi pentru voi numai bune de scos la lumină…

Advertisements

Povestiri de pe aeroport. Doamna cu Ibiza

În aceeaşi temă a povestirilor de pe aeroport, care pe mine mă pasionează poate mai mult decât s’ar cuveni, îmi amintesc de alţi români întâlniţi între două zboruri.

Se face că eram la…

Barcelona, anul trecut, mă pregăteam să mă întorc acasă după câteva zile de vizitat metropola catalană. Eram cu încă trei prietene şi aveam de aşteptat ceva timp până să se deschidă biroul de check-in. Lângă noi se aşează un domn şi o doamnă cam între două vârste şi vreo doi copii, nimic ieşit din comun. După câteva minute în care probabil că ne analizaseră cu maxim interes, doamna remarcă: “Dar voi, fetelor, numai un bagaj aveţi?!”. Dat fiind că fuseserăm la Barcelona doar în vizită, nu ne luaserăm decât un singur bagaj de cală (mai mult pentru cosmeticale) şi genţile de mână, lucru care se pare că a atras numaidecât atenţia doamnei care avea în jurul ei vreo 2-3 geamantane bine încărcate. Îi explicăm că da, un singur bagaj avem. “Aha”, ne răspunde cu o oarecare indignare…

După alte câteva minute de discutat pe şoptite cu soţul, doamna ne întreabă cu aceeaşi indignare: “Păi şi l’aţi plătit?”. “Da, când am cumpărat biletul de avion” (ştiţi cum e la low cost, există o taxă pentru fiecare bagaj de cală). “Aha…”

“Ei, lasă, dragă, ai văzut şi tu că la IBIZA nu ne’au zis nimic! (accentuând cuvântul Ibiza să se facă remarcat în jurul lor) Dacă la IBIZA ne’au lăsat cu astea, trecem, nu se pune problema”, îi spune doamna soţului, pe o voce prea pronunţată să o putem ignora.

“Păi şi câte kilograme aveţi în bagajul ăla?” către noi. “Nu ştiu, vreo 10…”. “Aha…”

“Păi da, la IBIZA era altceva!” din nou către soţ, apăsând cu atenţie fiecare sunet al cuvântului Ibiza, “IBIZA nici nu se compară!”

“Noi venim de la IBIZA acum!” ne spune doamna în maxim secret. “Frumos la IBIZA, nici nu se compara!”

Văzând că nu stârneşte prea multe reacţii, deşi se aştepta poate la ovaţii şi urale din partea noastră la auzul repetat al cuvântului Ibiza, doamna se întoarce resemnată către soţ. Eu o suspectez de intenţii necurate: sperând că ne va impresiona cu Ibiza ei însorită, va putea astfel să ne paseze nouă câteva din kilogramele în exces din valizele’i prea voluminoase, evitând astfel orice taxe de bagaj suplimentar. N’a fost să fie, pe mine Ibiza nu mă încălzeşte…

Povestiri de pe aeroport. Plasele de rafie

Citeam pe Hotcity un articol amuzant despre comportamentul românilor pe aeroport, pe care îi poţi distinge cu uşurinţă dintre zecile de naţii pe care le întâlneşti înaintea unui zbor. Românii s’ar arunca şi în cap să fie primii la coadă, îşi pun coatele în mişcare cu o abilitate fenomenală pentru a obţine primul loc în autobuzul care te plimbă pe pistă şi sunt într’o permanentă grabă inutilă către nicăieri. Eu una am reuşit să strâng câteva poveşti tragi-comice în urma zborurilor pe care le’am făcut prin bătrâna Europă, iar altruismul nu’mi permite să le păstrez doar pentru propria’mi delectare!

Se făcea că eram la…

Lisabona, februarie, soare puternic. După aproape 6 luni petrecute în Portugalia, mă pregăteam să mă întorc acasă. Ajung la aeroport cu un taxi plin de bagaje şi “ajutoare” de încredere fără de care n’aş fi reuşit nici să’mi închid valizele (o poloneză, o slovenă, o mexicancă şi o chiliancă). Cu genţile aşezate frumos pe cărucior, ne îndreptăm spre biroul de check-in destinat zborului către Bucureşti Băneasa. Apropiindu’ne vertiginos, prietena poloneză îmi spune: “A, uite, cred că aici e coada ta.” Privesc neîncrezătoare spre mulţimea frumos aliniată: bărbaţi înalţi şi blonzi, toţi deopotrivă cu haine frumos asortate, femei cu poşete discrete şi încălţări comode. Aşa că răspund: “Nu e coada mea, pe români îi recunoşti imediat.”

Şi atunci i’am recunoscut, la doar câţiva metri distanţă. Mai întâi am zărit sacoşele de rafie, inexplicabil de mari, supradimensionate încât să ajungă la capacitatea unei valize normale, dar cu multe kilograme mai uşoare (pe când eu târam două geamantane cu etichetă “heavy luggage”, aşa că trebuie să recunosc că îi invidiam în secret pentru rafia lor). Erau înghesuiţi toţi buluc, cât mai aproape de biroul de check-in, aşteptând ca pe ghimpi să se dea startul cursei către… verificarea paşapoartelor? Cântărirea bagajelor? Aparent nimic care să justifice înfrigurarea care li se citea pe chipurile încruntate. Tocurile-cui tropăiau nerăbdătoare, iar adidaşii aurii străluceau în luminile aeroportului. Poşetele agăţate de antebraţ acompaniau discret hainele cu model leopard şi cerceii împletiţi în formă de covrig de Buzău (imagine, recunosc, puţin distorsionată de propria’mi dragoste pentru covrigii din oraşul meu natal).

Da, asta era coada mea…

Mă gândeam eu aşa…

Dacă acum câţiva ani mi’ar fi spus cineva că, într’o zi cu soare, o să ajung tocmai până la Lisabona şi că o să petrec acolo unele dintre cele mai frumoase luni din viaţă, aş fi putut să jur că glumeşte. De unde până unde Portugalia şi, mai ales, cum?! Mi’a luat câţiva ani să înţeleg de ce şi alţi câţiva să ajung acolo, dar a meritat din plin toată aşteptarea, fiecare secundă în parte.

Apoi, dacă mi’ai fi spus că într’o altă zi cu soare voi ajunge să trăiesc în Anglia şi să mă plimb de bună voie pe străzile din Londra, ţi’aş fi zis că e imposibil. Că Anglia e departe, tocmai pe o insulă, şi că ai nevoie de o avere să o vizitezi.

Pe vremea aceea nu credeam că Gaudi le e destinat muritorilor de rând şi nici că voi vedea vreodată Barcelona din vârf de Sagrada Familia, iar Milano din vârf de Dom. Dar, uneori, viaţa te duce mai sus decât îţi închipui. Căci, pe vremea aceea, nu ştiam că nu ai nevoie decât de o valiză atunci când te trezeşti într’o dimineaţă spunându’ţi „Gata, plec în lume!”. Nu vreţi să ştiţi ce faţă a făcut mama când i’am spus că plec în Anglia într’o lună şi nici de câte ori nu mi s’a spus că sunt complet nebună să fac asta. Fără nici o garanţie, fără nici o certitudine, doar cu un bilet de avion în buzunar şi o valiză cu cercei…

Iar când o să fiu bătrână, o să pot spune cu mâna pe inimă: I did it my way. And I fuckin’ rocked!

Despre cum şi’a auzit Barbie numele pe aeroport

… şi cum era să piardă avionul căscând gura la el.

Era chiar în ziua în care plecam la Milano. Am ajuns la aeroport în graba mare, deşi aflasem pe drum cum că ar avea o oarecare întârziere de o oră. Mereu am considerat ca pot să stau liniştită abia după ce termin toate formalităţile de îmbarcare, nu ştii niciodată ce fel de evenimente neprevăzute pot interveni.

Când am ajuns pe Băneasa, tipa de la check-in ne’a spus pe un ton preocupat: “Grăbiţi’vă că are întârziere!” (ce contradicţie de termeni, nu?). “Grăbiţi’vă voi”, intenţionam să le spun, dar am ridicat nepăsătoare din umeri. Nu ne’am grăbit, că n’aveam de ce. Iar când au anunţat poarta de plecare, nu ne’am bulucit peste lumea care se înghesuia în faţă, că tot n’aveam de ce. Dat fiind că aeroportul Băneasa nu are decât patru porţi şi e mai mic decât Gara Obor, nu prea se mai înţelegea cine la ce coadă stă, deşi noi ştiam clar că în faţa noastră nu se află decât poarta adecvată.

După câteva minute de aşteptat în spatele mulţimii furibunde, mare ne’a fost mirarea când simţul nostru auditiv, de obicei destul de modest, a detectat nişte nume familiare (poate prea familiare) răsunând din difuzoare şi răspândindu’se peste tot aeroportul: “D.B.* şi Ene Irina sunt rugate să se prezinte de urgenţă la poarta 4”. După care a urmat un bis.

E inutil să mai detaliez cu câtă dificultate ne’am strecurat prin mulţimea care nici de’a naibii nu vroia să se clintească un centimetru măcar, de teamă ca nu cumva să nu mai prindă locuri în avion şi să trebuiască să călătorească în picioare! (Acum pe bune, de asta le e lor frică de fapt?!). Timp în care toţi pasagerii avionului ne înjurau de zor, pentru că deveniserăm subit ultimul impediment în calea mult-aşteptatei decolări. Ce sentiment înălţător să depindă atâta lume de tine! 😀

*D.B. este inclusă în programul de protectie a martorilor, aşa că se va bucura de anonimitate deplină.

Mă duc la Milano!

Ce poate fi mai frumos decât să petreci un weekend prelungit în Milano? Motivele sunt nenumărate.

– pentru că n’am ajuns până acum în Italia şi îmi doream de mult.

– pentru că e perla nordului Italiei, incomparabil mai bogat, mai frumos şi mai stilat decât tot restul Italiei (mai are rost să ne minunăm de ce seamănă izbitor italienii din sud cu românii noştri?).

– pentru că mă amuză italienii şi vreau să’i văd cum se manifestă şi la ei acasă, nu doar prin lume.

– pentru Dom, pentru Santa Maria delle Grazie, pentru Leonardo da Vinci.

– pentru că e oraşul modei, pentru Dumnezeu! (cu asta vroiam de fapt să încep, dar mi’era că o să par snoabă, aşa că am băgat şi eu placa cu da Vinci)

– pentru că e februarie (februarie =  solduri, pentru cine n’a dedus din prima).

– pentru că biletul dus-întors n’a costat decât 160 RON, mai ieftin decât să mă duc până la Cluj şi înapoi.

– pentru că mi’era dor de o excursie cu harta în mână şi cu hoinărit de’aiurea pe străzi, ca să retrăiesc momentele de la Barcelona.

Cu alte cuvinte, dacă a mai fost cineva la Milano şi mă poate sfătui ce să văd/cumpăr/mănânc, aştept sugestii nenumărate. Oricum, abia baştept să încerc nişte paste cu sepie în suc propriu, aş muri de bucurie să văd în farfurie un sos negru-albăstrui! 😀

Un cocktail de impresii

Acest post este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Tot ceea ce scriu eu este pură ficţiune inspirată din realitate.

Mie îmi place să nu mănânc cu zilele şi sunt foarte încântată când reuşesc. Mă simt uşoară şi flower-power, lucru ce’mi aminteşte de vorbele unui personaj preferat: “But I haven’t eaten in three days, just to look lovely”. Iar dacă ies sâmbătă seara în club, nici nu se mai pune problema să mănânc altceva decât mere, varză sau morcovi, ca să pot ţopăi în voie ca un iepure. Întâmplător am descoperit că toată treaba asta poartă un nume ştiinţific şi este considerată o tulburare de alimentaţie: alcoorexie, definită ca un “fenomen care implica saritul peste mese pentru “cheltuirea” caloriilor zilnice pe bauturi alcoolice”. Mie mi se pare o prostie să zici că toată treaba asta e o boală! În primul rând, a cui e vina că băuturile alcoolice sunt hipercalorice? Ce e de făcut când o bere are tot atâtea calorii ca şi masa de prânz? Normal că preferi să sari peste o friptură ca să poţi savura liniştit(ă) un pahar mare cu vin roşu delicios. Iar o cherry vodka e de nu ştiu câte ori mai îmbucurătoare decât o salată de ridichi, nimeni nu poate nega asta! Cel mai înţelept ar fi ca toate barurile şi cluburile de pe mapamond să’şi ticsească rafturile cu băuturi precum low-fat tequila, diet beer, low-calory vodka, precum şi diet absinth, diet B52, diet sambuca… Şi lista poate continua până mâine!

Nu vă puteţi închipui câtă bucurie şi explozie de lumină şi culoare a fost în sufletul meu când am dat peste Dieta băutorului (the Drinking Man’s Diet). Mare om a fost inventatorul ei când a spus: mai puţini carbohidraţi, mai mult alcool! Este, bineînţeles, recomandat să’ţi consulţi doctorul înainte de a începe o asemenea dietă, însă nu ştiu ce’ar zice medicul meu de familie dacă i’aş spune la următoarea consultaţie că eu vreau să beau în loc să mănânc. Dar ce treabă au medicii cu caloriile, veţi întreba. Niciuna!

Retrospectiv

Dacă ar fi să mă uit înapoi către ultimele 12 luni care au trecut, mi’ar fi imposibil să nu privesc şi la ceea ce’mi propusesem cu un an în urmă. Vroiam să ajung la Lyon şi în Polonia, însă în schimb am văzut Barcelona şi Porto. Am reuşit să ajung la Tiramisu, iar Tomata s’a ţinut de cuvânt şi m’a luat de la gară :). În plus, am revăzut Sinaia şi Braşov, două locuri care mereu mi’au fost foarte dragi, şi am fost pentru prima dată la Sibiu şi Mediaş. Am mai vrut să fiu turist şi’n Bucureşti, însă îmi pare rău că nu pot să bifez o asemenea reuşită, m’am obişnuit prea tare cu oraşul ăsta.

Am vrut să scap de licenţă, şi iată că’s om licenţiat, plus traducător autorizat! Am vrut să dau şi la master, dar mi’am dat seama că mai înţelept ar fi să’mi iau un an liber şi să mă gândesc puţin la anii ce vor veni. Şi atâta gândire n’a fost până la urmă bună la nimic, pentru că tot la nişte decizii instinctive am ajuns, decizii care s’au soldat cu un bilet de avion dus (despre care voi povesti la momentul oportun).

Ziceam că anul ăsta o să învăţ, în sfârşit, germana şi că o să’mi amintesc franceza, dar am lăsat baltă planurile lingvistice. În schimb, m’am înscris pentru IELTS în ianuarie, măcar de engleza mea să se aleagă şi altceva decât praful. Vroiam să scriu şi să citesc, dar n’am făcut destul niciuna din toate astea. Visam şi să traduc o carte, dar planul meu s’a limitat la Manualul de utilizare a ferăstrăului mecanic pentru şantiere. Am mai zis că mă apuc să’mi fac proprii cercei, dar mai amân încă un an. Iar jobul pe care mi’l doream nu l’am găsit, căci Lonely Planet a auzit că’i criză, însă am avut (şi am în continuare) cel mai longeviv job al meu – intru în a 8a lună deja, când maximul de până acum a fost de 4 luni. Este un progres major pentru un om care fuge de commitment mai ceva ca de, ştiu şi eu, decizii…

Îmi mai doream şi să cunosc oameni, ceea ce am reuşit din plin. Şi am şi ajutat lume de toate naţiile într’o ţară care nu e a lor, lucru despre care sper să reuşesc să povestesc într’o zi mai pe larg. Despre beţiile legendare nu o să povestesc mai multe decât am făcut’o deja, însă mărturisesc că încă mai păstrez un zâmbet tâmp în amintirea nopţilor care au stat sub semnul unor vorbe înţelepte precum Kiss me, I’m drunk.

M’am întors din Portugalia alt om. Am mai donat şi sânge şi am slăbit şi 5 kilograme într’o lună. Mi’a murit un pixel, am absolvit, am vrut să scriu un roman, dar am renunţat pe parcurs. Am devenit ipohondră şi am făcut un experiment literar de care eu sunt foarte mândră. Şi am făcut multe alte lucruri despre care poate că n’am scris sau pe care le’am trecut cu vederea, căci 12 luni trec uneori prea repede.

Planuri pentru 2010 n’am apucat încă să scriu pe hârtie, dar mi’am propus să reuşesc ceea ce’mi propusesem să reuşesc de mult: să găsesc locul în care să mă simt împlinită. M’am făcut un curaj nebun şi o să’mi încep căutarea în aproximativ o lună, iar primul loc o să fie o insulă mare. Şşş… Mai multe veţi afla într’un episod viitor 🙂

Despre decoraţiuni interioare şi viaţa de adult

Mai întâi mi’am zis că am devenit adult când am dat ultima probă de licenţă. “Gata, până aici ne’a fost!” După care m’am simţit şi mai adult când cuvintele “vă declar absolvenţi” mi’au răsunat în urechi şi mi’am privit capa zburând în aer. Însă nimic nu se compară cu momentul în care mi’am lăsat în urmă camera de cămin, goală şi pustiită, locul unde am petrecut ultimii 3 ani din viaţă, pentru a mă muta şi eu, ca toţi adulţii, cu chirie. Altă etapă de conştientizare este şi ziua în care plătesc, lunar, banii de chirie, şi fac inevitabilul calcul mental de câte haine, genţi, pantofi şi bilete de avion mi’aş cumpăra eu dacă aş alege să locuiesc într’o cutie de carton.

Am ştiut de la început că singura metodă în care mi’aş putea păstra sănătatea mentală şi liniştea sufletească locuind la Obor (pe Teiul Doamnei, dacă vreţi să mă vizitaţi), este să’mi repet tot timpul că “e temporar”. Gândul meu suprem şi rezoluţia pentru 2010 fiind să plec departe, în lume. Şi faptul că îmi spun eu “e temporar” privindu’mă în oglindă nu ar fi fost nici pe departe de ajuns dacă nu aş fi avut şi un decor pe măsură.

Locuiesc într’o cameră cu pereţii albi şi complet goi, nici un cui n’am bătut în ei (oricum mi’e cam frică să nu’mi turtesc vreun deget cu ciocanul). Singura piesă de mobilier este un fotoliu-pat pe care l’am primit în dar, nu am investit nici măcar sudoarea frunţii în el. Un scaun pe care îmi ţin din haine şi o etajeră de plastic pe care am umplut’o cu cosmetice şi cărţi. Restul de multe cărţi le ţin pe jos, aşezate frumos în teancuri, alături de cutiile de pantofi şi revistele glossy. Restul de haine mi le ţin în geamantanul de călătorie (bagajul de cală, na), stivuite pe categorii (în zilele în care fac curăţenie). Noaptea mă învelesc în sacul de dormit, iar pe podea nu am decât izoprena (în speranţa că oi mai face şi eu vreun abdomen, două).

Când intră cineva la mine în cameră, îi trebuie câteva secunde bune să se obişnuiască cu ideea că aici chiar locuieşte un om. Aş fi putut să fac rost de mobilă, să cumpăr rafturi sau să’mi pun covor pe podea şi postere pe pereţi. Dar nu am vrut. Prefer să mă bag seara în pat cu gândul că, de dimineaţă, nu trebuie decât să’mi strâng sacul de dormit şi să trag fermoarul valizei, iar apoi pot să plec liniştită în lume. Totul e pregătit. Eu nici măcar nu locuiesc aici. E temporar. De 3 luni încoace tot temporar e, dar voi pleca.

Astăzi se împlineşte un an

Un an de când am zburat prima dată, un an de când am pus întâia oară piciorul pe pământ străin, un an de când mi’am văzut visul cu ochii.

Şi ştiu că n’ar trebui să fiu tristă că s’a terminat, ci să mă bucur că s’a întâmplat. Dar nu pot deloc să’mi înving teama că nu se va mai întâmpla niciodată, că n’o să mai am şansa să trăiesc departe, acolo, undeva , altundeva… Că o să rămân mereu nicăieri…