În ideea că probabil v’aţi săturat să citiţi aici numai şi numai despre Barcelona, de vreo 2 săptămâni încoace, o să vă fac un bine şi o să schimb subiectul. Însă doar pentru moment, că mai am de arătat Sagrada Familia în toată splendoarea ei, plus nişte poze pe cre vreau eu musai să le văd pe pagina asta.
Mie îmi plac cărţile în multe limbi, călătoriile, serialele (unele chiar obsesiv de mult), hainele, poşetele, bijuteriile, converşii, second-urile, mâncarea, alcoolul, zahărul în exces, 1.85+ (se calculează în metri şi e singura matematică pe care o înţeleg)… Sunt lucruri despre care am vorbit nu doar o dată, pentru că la ele mă şi gândesc în principal, ordinea fiind în mare parte aleatorie. După cum se poate remarca, sunt probabil o snoabă cu aere de intelectuală (sau invers) şi mie chiar îmi place să fiu sinceră cu lucrurile astea…
Nu ştiu dacă e tot din snobism, dar de când mă ştiu mi’au plăcut bijuteriile. N’o să uit niciodată ce fascinată eram de mărgelele albe ale maică’mii, le purtam pe ascuns până le’am făcut bucăţi. Şi îmi plăceau şi insignele de război ale bunicului meu (le purtam ca pe broşe), cred că tot eu i le’am pierdut până la urmă, fiind, în general, o pagubă la casa omului. În şcoală şi liceu colegele mă admirau pentru multitudinea de bijuterii pe care le purtam (nu toate odată, doh!), aveam aşa de multe că rar mi se întâmpla să le repet la un interval prea scurt… Sunt mare fană Renée Lalique şi am fost la expoziţia lui de bijuterii din Lisabona de vreo 3 ori, ştiu pe de rost fiecare pietricică şi firişor de argint…
Acum nu mai port aşa de mult bijuterii (cu excepţia celor 6 pierce-uri din urechi, dintre care 4 sunt veşnic ocupate cu cercei minusculi, ce’i drept). Dar au ajuns să însemne destul de mult pentru mine, fiindcă toate au o poveste. Fie le’am primit de la vreo persoană dragă, fie le’am cumpărat dintr’un anumit loc sau cu cineva anume, fie mi le’am făcut singură – de oriunde ar proveni, au o valoare sentimentală, nu doar estetică. Sunt cercei care îmi amintesc de Lisboa, brăţări care mă fac să mă gândesc la soră’mea sau la prieteni de’ai mei, mărgele care îmi dau o stare de spirit, inele care mă fac să zâmbesc… Oricum ar fi, mă simt bine purtându’le.
Zilele trecute am primit de la BeSpecial nişte bijuterii numai bune de adăugat la colecţia de accesorii sentimentale (că de întregit nu poate fi vorba, cred că nu m’aş opri în veci). Şi am constatat că dacă îmi araţi o tonă de astfel de bijuterii, probabil că semăn leit cu Hansel şi Gretel la un loc când ajung în faţa casei de marţipan. Adică îmi fac ochii ca la melc şi nici nu ştiu la ce să mă uit prima dată… Inele? Nu, mai degrabă cercei! Sau poate coliere? Mi’ar plăcea să cred că nu sunt singura fiinţă care manifestă tendinţe obsesivo-convulsive la gândul că am murit şi’am ajuns în rai sau poate că am vreun deficit de atenţie şi nu mă pot concentra doar pe un singur pandantiv, trebuie să’mi umplu câmpul vizual până la refuz…
După cristale Swarovski sau sticlă de Murano nu prea mă omor pentru că nu’s deloc genul meu, dar am zeci de cercei hand-made şi îmi plac la nebunie formele originale, iar la BeSpecial am găsit destule după care să’mi fugă ochii, gen:
Cerceii-topor, o preferinţă personală: Pandantul rachetă de tenis:
Unul dintre multele inele-fluture : Pandantul-chitară:
Ştiţi că eu nu fac advertising decât pentru cărţi (ha, am făcut câţiva aseişti să citească, e o victorie personală :D), Portugalia şi, mai nou, Barcelona, dar la domeniul bijuterii chiar nu sunt atât de ignorantă încât să nu’mi permit să zic vreo câteva vorbe despre ce mi se pare mie că merită văzut… De’asta nici n’o să mă auziţi vreodată dându’mă cu părerea despre harduri, Linux sau teoria relativităţii… Şi pentru că aţi rezistat până la acest paragraf, vă ofer spre delectare câteva dintre operele de artă ale lui Renée Lalique care se găsesc la Fundaţia Gulbenkian din Lisabona. Era foarte funny că toată lumea venea să’i (re)vadă pe Monet, Rembrandt sau Rubens, iar eu abia aşteptam să ajung la Lalique 🙂
Blog de om cu Barbie la cap 