Micile bucurii ale vieții

De la Ambasadoarea vine o leapșă care include doi termeni-cheie care mie îmi fac mereu cu ochiul: listă și fericire. Iar când am de făcut o listă despre lucrurile care mă fac pe mine fericită, atunci nici că se putea să mă încânte mai tare! Așadar, se face că trebuie să enumăr zece lucruri care-mi aduc fericirea, ultimele cinci dintre ele fiind cele la care aș fi dispusă să renunț pentru a-i face pe alții fericiți.

1. Laptopul este principala mea sursă de mici bucurii zilnice. Abia aștept să-l deschid dimineața și ultimul lucru pe care îl fac înainte de culcare este să-l închid… Nici nu-mi amintesc cuma era viața mea până să-l am, dar bănuiesc că se aseamănă cu dilema ce făceau oamenii până să se inventeze google?

2. Camera foto. Am un Nikon Coolpix, roșu, subțirel și mai ușor decât un telefon care-mi face zilele mai frumoase. Aveam o perioadă când nu plecam fără el în geantă nici măcar până la supermarket și-mi place la nebunie să experimentez shot-uri, lumini și umbre la orice colț de stradă.

3. Fotografiile – cele mai frumoase amintiri, din călătorii, de la petreceri, de la absolvire… Nimic nu se compară cu o imagine frumoasă care să-ți amintească de momentele fericite. Acesta este și motivul pentru care mi le-am afișat peste tot prin camera unde stau, de fiecare dată când le privesc mă umplu de zâmbet.

4. Vederile. Cred că am mai menționat asta de vreo câteva ori până acum, dar nu mă deranjează să mă repet: colecționez vederi de peste tot pe unde mă duc și am un teanc întreg de vederi primite de la prieteni din întreaga lume. Am cochetat și cu postcrossing o perioadă, însă am ajuns la concluzia că vederile cu valoare sentimentală sunt totuși mai frumoase.

5. Converșii și adidașii de alergat. Dintre toate încălțările pe care le iubesc din toată inima (inclusiv cle dou[ perechi de sandale portocalii), aceste două perechi sunt cele fără de care nu (mai) pot trăi. Converșii aduși din Honolulu de prietenele mele m-au însoțit absolut peste tot pe unde am umblat (bineînțeles, atâția kilometri și-au pus deja amprenta pe ei, însă am promis să-i port până-mi ies degetele prin tălpi), iar de adidașii Supernova mi-e greu să mă mai desprind, sunt încălțările care mă fac să simt că plutesc…

6. Hainele mele cele multe și niciodată destule, mândria mea de zi cu zi și sursă nesecată de mulțumire sufletească, sunt primele pe lista de bucurii pe care sunt dispusă să le împart cu alții – preferabil după ce m-am săturat deja de ele, însă nu neapărat (soră-mea știe!).

7. Cerceii. Mulți ani am colecționat și purtat cercei zi de zi și mă pot lăuda cu faptul că am strâns câteva perechi absolut superbe și pe care nu multe fete de pe lumea asta le dețin (cel puțin, nu are cum să existe o fată care să aibă fix toate aceleași perechi ca ale mele!). Dar nu am mai purtat cercei de mai bine de un an și acum stau cuminți în cutiuța special dedicată lor, motiv pentru care încep să-mi dau seama că poate ar trebui să fac și pe alții (a se citi altele) fericiți cu frumusețea lor și să-i împart frățește.

8. Cosmeticele mi-au plăcut dintotdeauna – să le testez, să le miros, să le cumpăr și să le folosesc. De obicei, nici nu am răbdare să aștept până se termină un tub de cremă/fond de ten/rimel etc ca să-l cumpăr pe următorul, am veșnic un stoc considerabil de absolut tot ce am și nu am nevoie.

9. Cărțile mele îmi sunt foarte, foarte dragi și de la un timp îmi face mare plăcere să le împart cu alții, mai ales când e vorba de un roman bun care să facă pe cineva fericit.

10. Mâncarea este, până la urmă, un izvor nesecat de bucurii – nu doar când o consumi, ci poate mai degrabă atunci când o prepari (sau atunci când e atât de proaspătă încât nici nu e nevoie să o mai pregătești în vreun fel). Asta este hrana care pe mine mă face fericită și pe care îmi place să o împart cu cei din jur (poate de aceea nu mi-a plăcut niciodată să mănânc de una singură și prefer să-mi savurez salatele în compania altora).

Leapșa cu bucurii merge mai departe la cine o dorește, însă o să numesc și câteva persoane pe care vreau să le citesc scriind despre acest subiect: Ana, Bianca, Tomata și Mihai.

Mănânci, calule, ovăz?

Photo source

Prin anul întâi, într’o după-amiază însorită de binemeritat chiul de la cursuri şi umblat aiurea prin oraş, am descoperit în Piaţa Lahovary o băcănie ponosită care ascundea o comoară pe care omenirea, în frunte cu Indiana Jones, o căutase secole la rând: biscuiţi cu ovăz (şi nu oricum – la kilogram!). Pentru cine nu a gustat încă din această a opta minune a lumii, este rugat să o facă numaidecât! Biscuiţii cu ovăz sunt pur şi simplu nişte mici firimituri pe care însuşi Sfântul Petru le scapă printre degete fără propria’i voie atunci când stă de pază la Poarta Raiului. De obicei, îngerii se folosesc de proprietăţile zburătoare şi îi culeg cu repeziciune de la barba sfântului, însă ocazional li se întâmplă să mai rateze câte un biscuite, ce ajunge inevitabil pe pământ, întru delectarea muritorilor. Zeii obişnuiau să consume biscuiţi cu ovăz la fiecare masă, cu un pahar de ambrozie alături. În plus, legenda spune că însăşi Cleopatra l’a fermecat pe generalul roman Marcus Antonius oferindu’i doi biscuiţi cu ovăz pe un platou de aramă.

Aşa se face că, după ce am descoperit biscuiţii cu ovăz în acea binecuvântată zi, chiulurile de la cursuri s’au înteţit şi au căpătat o frecvenţă aproape zilnică. De fapt, singurul motiv pentru care mai mergeam la facultate era faptul că se afla deosebit de aproape de băcănia unde ne aşteptau, cuminţi, biscuiţii cu ovăz. De pe uşa băcăniei ieşeam zi de zi cu câte o pungă de bunătăţi în braţe, proaspeţi şi fragezi cum numai biscuiţii cu ovăz pot fi, apoi ne plimbam agale pe străzile din jur, savurând în tăcere. Cuvintele erau de prisos. Până într’o zi, când undeva în spatele nostru am auzit următoarea întrebare:

“Da’ ce, voi sunteţi cai de mâncaţi ovăz?!”, nedumerire venită din partea unui muncitor de pe marginea drumului, uimit fiind de alegerea noastră culinară. Şi eu care mă credeam mai degrabă o vacă!

Încă nu am renunţat la biscuiţii cu ovăz şi la ovăz în general, numai bun de consumat la micul-dejun cu lapte, fructe uscate şi nuci. Sau seara înainte de culcare. Sau după masă, ca desert. Sau când ţi’e lumea mai dragă!

Povestea unei naţii care mănâncă pizza la micul-dejun

Căci despre asta se vorbeşte în Food Revolution, ultiml reality show al lui Jamie Oliver. Nu am văzut decât un prim episod, dar mi’a fost de ajuns să mă aşez bucuroasă pe podea pentru o sesiune dureroasă de abdomene. În naivitatea’i caracteristică, Jamie străbate oceanul cu scopul precis de a’i învăţa pe americani cum să mănânce sănătos, ceea ce reuşeşte să le insufle englezilor (unora dintre ei, evident) de câţiva ani încoace. Şi pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, li s’a spus Huntington, West Virginia, oraşul cu cea mai mare rată de obezitate şi cea mai mare incidenţă a diabetului şi a bolilor cardiovasculare din SUA. Aşadar, cea mai obeză comunitate din cea mai obeză naţiune. Din lume!

Eu m’am speriat. Nu mi’a venit să cred ochilor când am văzut copii care primesc la cantina de la şcoală pizza la micul dejun şi chicken nuggets la prânz, toate semipreparate, alături de nelipsitul pahar de lapte ultraprocesat şi plin de coloranţi dintre care mai atrăgători. Iar cina în familie nu face decât să păstreze aceeaşi reţetă a semipreparatelor, ieftine şi rapide, rezultatele fiind evident tragice. Copiii americani nu ştiu să distingă o roşie de un morcov şi consumă cartofii prăjiţi drept una dintre cele 5 porţii zilnice de legume şi fructe recomandate de autorităţi.

Am mai văzut şi o familie care se vroia a fi tipic americană. Mama obeză, tatăl obez şi cei trei copii (cum altfel decat obezi?). Care aveau frigiderul plin ochi cu pungi şi cutii de chicken nuggets, fish fingers, cartofi congelaţi gata de prăjit, plăcinte şi gogoşi pe care le consumau cam la orice masă, scăldate bine într’o baie de ulei cum numai angajaţii de la McDonald’s au măiestria să facă.

Nu înţeleg ce fel de mecanisme funcţionează invers în creierul meu, dar eu ador emisiunile cu graşi. M’aş uita non stop la Biggest Loser US, Biggest Loser UK sau chiar şi Biggest Loser Australia. Creează un soi de reacţie în lanţ în mintea mea, care îmi dă puterea de a mă trezi dimineaţa devreme doar să mă pot bucura de o oră în plus de aerobic la sală. Şi de a’mi savura mai mult decât încântată iaurtul cu două linguri de tărâţe de ovăz şi salata de spanac. Da, sunt fericită când stomacu’mi sună a gol şi muşchii mă dor de fiecare dată când inspir, căci ştiu că aşa sunt cu un pas mai departe de a fi unul dintre graşi. De’asta îmi plac mie graşii*!

*supraponderalii/obezii (ca să nu mă acuzaţi că sunt discriminatorie şi politically incorrect)

Mândria mea

Mă ştie lumea că îmi plac excentricităţile. Şi lucrurile făcute pe negândite şi uneori chiar ne(mai)văzute. Cum ar fi, de exemplu, să cumpăr orbeşte tot ce ating şi să arunc o droaie de bani în termen de câteva minute, în special după ce m’am străduit chiar şi luni întregi să îi pun la saltea. Iar unul din accesoriile pe care tind să le achiziţionez în exces şi cu orice ocazie îl reprezintă cerceii. Am o colecţie întreagă de care sunt cu adevărat mândră (şi pentru care multe suflete pe lumea asta mă invidiază). Şi cum îmi place să mă laud, am să scot la lumină partea mai răsărită din această colecţie, mai exact cerceii care mi’au încăput în bagaj când am venit în Anglia.

Colecţia handmade:

1. Primii mei cercei pictaţi, o veritabilă operă de artă, pe care i’am cumpărat acum aproape 3 ani de la Catwork, strada Speranţei la parter 🙂 2. Sunt luaţi la doar câteva zile după primii, când îmi propusesem eu să cumpăr câte o pereche de cercei pe săptămână (cred că am depăşit totuşi numărul) 3. Sunt făcuţia cum mulţi ani de Adina, care încă mai meştereşte cercei coloraţi. 4. I’am primit cadou de la soră’mea într’o vară (deşi eu sunt născută în miez de iarnă) şi îmi amintesc că prima dată i’am purtat când a venit Tomata la Bucureşti. 5. I’am cumpărat de la Pumpkin Design chiar până să plec la Lisabona. 6. Tot de la sora’mea sunt primiţi, cadou de 22 ani, pe care mi i’a trimis până departe în Portugalia. 7. Alt cadou de la o prietenă, unul este pe faţă, iar celălalt pe dos.

Colecţia Claire’s

Claire’s este, de departe, magazinul meu preferat de cercei, au cele mai colorate şi originale accesorii. De obicei petrec chiar şi ore întregi analizând fiecare pereche în parte, mai ales când vitrina este tapetată cu afişe roşii pe care scrie SALES cu litere de’o schioapă. 1. Primii şi cei mai frumoşi cercei de la Claire’s sunt cerceii-chitară, pe care i’am primit din însoritul Honolulu. 2. Cerceii-cupcakes din Lisabona. 3. Steluţele tot din Lisabona. 4. Alte cupcakes. 5. Ultima mea achiziţie, luaţi din Anglia. 6. Sunt de fapt două văcuţe, dar cam greu de remarcat în poză. 7. O pereche de pantofi şi una de sandale, fiecare având undeva până într’un cetimetru. 8. Două broaşte ţestoase şi două floricele, tot din Lisabona.

Colecţia (aproape) verde

Verdele este culoarea mea preferată şi majoritatea accesoriilor pe care tind să le cumpăr (sau să le primesc) sunt, implicit, verzi. 1. Sunt din sticlă de murano şi au şi pandantiv în dotare, primiţi cadou acum trei ani. 2. Alt cadou, o pereche de cercei tricotaţi. 3. Tot cadou, de la nişte prieteni de toate naţiile din Lisabona. 4. Una din piesele de rezistenţă ale colecţiei, cumpăraţi de mine însămi din Lisabona, de la un târg (Feira da Ladra, pentru cunoscători). 5. Sunt de la Tria Alfa şi primiţi cadou în decembrie. 6. Inutil de menţionat, cado’ 😀 7. Cerceii-poşetă sunt luaţi de la nişte tarabe de pe lângă Castelul Peleş. 8. Făcuţi din fimo şi primiţi cadou din Turcia.

Colecţia “De prin lume adunate”

1. Cerceii mei de clubbing preferaţi, comandaţi de la Promod direct din Franţa. 2. Cerceii “ghem de sârmă” sunt altă piesă de rezistenţă care a făcut multe ravagii, primiţi de la BeSpecial. 3. Cerceii roboţel (şi roboţică) sunt primiţi cadou iarna asta. 4. Cadou de despărţire de la o prietenă poloneză, luaţi din Portugalia. 5. Pe ăştia i’am cumpărat eu cu mâna mea de la un târg de Crăciun din Lisabona. 6. Altă pereche luată din Sinaia, sunt de fapt un cuplu, fetiţă si băieţel. Din nefericire, într’o noapte de tequila am reuşit să o pierd pe fetiţă pe undeva prin B52, iar când am găsit’o la orele dimineţii îi lipsea o codiţă 😦 Şi de atunci mi’am promis că nu o să mai port cercei firavi când mă duc să mă îmbăt! 7. Luaţi din Costineşti prin 2007. 8. Cei mai “veterani” dintre toţi cerceii prezentaţi sunt cele două perechi de inimioare din sticlă de murano de la Tria Alfa (recunosc, cei roşii erau ai soră’mii, dar mi i’am însuşit eu :D).

Am timp

Pentru prima dată în viaţa mea, am timp. Timp să citesc câte cărţi vreau, să văd orice film mi’ar trece prin cap, să urmăresc toate serialele la care plănuiam de luni de zile să mă uit, să scriu, să trimit mailuri, să citesc bloguri, să alerg, să merg cu bicicleta, să fac sport, să pictez mărgele, să gătesc… Mai pe scurt, să fac toate lucrurile pe care le amân de ani de zile spunându’mi că o să le fac într’o bună zi, când timpul va fi de partea mea.

Pentru prima dată în viaţa mea, am timp. Timp pentru care toată lumea mă invidiază, mai ales că sunt plătită să lucrez mai puţin de 2 ore pe zi cu acelaşi salariu pe care îl luam acasă pentru 6 ore la birou. Am un program lejer pe care mi’l fac singură, nu depinde decât de mine când şi cum îmi fac treburile, fără prea multe presiuni din afară.

Pentru prima dată în viaţa mea, am timp. Şi culmea e că nu fac nimic cu el! Da, mai citesc câte o carte, şi mă mai uit la vreo 2-3 filme pe săptămână, şi sunt la zi cu Lost, şi mai scriu din când în când, şi mai trimit şi câte un mail, şi mai citesc şi câte un blog, dar nici unul nou, şi mai alerg câteodată când e soare, şi mai ies cu bicicleta ocazional, şi mai gătesc câte ceva, de data asta pentru mai multă lume decât de obicei. Dar I heart colorz mi’a deschis apetitul pentru lucru manual… Vreau să fac ceva şi să mi’l pun pe cap, la gât sau în piept. Iar lumea care trece pe lângă mine să exclame: „Ptiu, drace, frumos mai e ceva-ul ăla la tine pe cap, la gât sau în piept!”. Iar eu să răspund „Ştiu, eu l’am făcut, cu mâinile astea două” si să simt cum îmi creşte inima de mândrie că mi’a ieşit ceva în această viaţă. Ceva de genul ăsta sau poate un simplu din’ăsta sau ceva mai complicat ca ăsta.

Căci, pentru prima dată în viaţa mea, am timp. Şi vreau idei, ca să’l pot folosi din plin, atâta timp cât încă îl mai am…

Mno…

Sunt unele momente în care îmi vine efectiv să bag capul în borcanul cu Nutella. Asta în special după vreo 2-3-4 zile în care am rezistat eroic cu doar 3 mese şi 2 fructe, întocmai ca un om civilizat. Iar după ce cad în păcatul lăcomiei şi alunec uşor către prăpastia orgiei calorice, nu’mi vine decât să mă aşez în pat şi să oftez. Eventual cu perna peste ochi, departe de această lume crudă unde există prea multă ciocolată care te pândeşte pe la colţuri, doar-doar aşteptând să fie devorată…

Poate că e ceva suspect undeva în creierul meu, dar mă simt mai plină de energie şi mai motivată să fac sport şi să ard, aşadar, mai multe calorii, în zilele în care mănânc „ca o vrăbiuţă” şi abia am ce arde (asta exceptând, bineînţeles, rezervele proprii care sunt mai ceva decât sacul fără fund din poveste). Iar atunci când am parte de festinuri elefantice şi remuşcările ar trebui să mă târască direct pe podea făcând abdomene, eu mă aşez comod cu laptopul în braţe să’mi ţină de cald.

Mno, chiar n’am nici un mesaj de transmis cu postul asta, n’am vrut decât să vedeţi cum e să trăieşti în mintea mea.

Leapşa cu ciudăţenii

Unde se vorbeşte despre 10 ciudăţenii pe care Lene, Barbie şi Românu’ le au în comun cu ei înşişi şi cu alţi oameni cu potenţial de ciudaţi. Leapşă venită de la Tomata, care fie vorba între noi, are potenţial de criminal în serie cu foarfeca pe care o tot poartă în buzunar când iese la plimbare… Şi merge mai departe către Zuzzu, Liana, Richie, Dora, Ela şi Simona.

1. După cum probabil că am mai menţionat până acum, am o fobie de nasturi. Mai exact, de nasturii de plastic, îmi provoacă repulsie. Motiv pentru care nu am nici un fel de cămaşă în garderobă şi nici tricouri polo.

2. Am oroare de luat decizii. Probabil că multă lume resimte o oarecare teamă când este pusă în situaţia de a lua o hotărâre, dar teama mea e de’a dreptul patologică. Motiv pentru care eu nu iau aproape niciodată decizii gândite, ci doar instinctive sau accidentale. Sau deloc. Aştept.

3. Sunt ipohondră. Efectiv vizualizez microbii plutind spre mine şi bolile atacându’mă. De aceea, nu suport mijloacele de transport în comun prea aglomerate şi nici să fiu în apropierea unui pensionar pentru că am veşnicul sentiment că o să mă molipsească de… bătrâneţe (cu bolile ei cu tot).

4. Sunt obsesiv de punctuală. Uneori nici nu pot dormi de teama ca nu cumva să întârzii, şi asta nu doar la evenimente importante gen examene, ci şi la banalul serviciu.

5. Am obsesia cumpărăturilor. Instinctul acela de a arunca sume exorbitante în doar câteva minute pe lucruri care mi se par mie importante, gen dresuri colorate, tratamente de faţă, cosmetice felurile.

6. Am tulburări de comportament alimentar şi de pe la 14 ani încoace trăiesc cu obsesia că sunt grasă. Fie mănânc până simt că voi crăpa în următoarele secunde, fie nu pun mâna pe mâncare cu zilele. Nu există cale de mijloc. În plus, îmi place să ştiu câte calorii îngurgitez, citesc zilnic site’uri dietetice, sunt veşnic la curent cu ultimele noutăţi în domeniu, sunt obsedată să mănânc sănătos şi am remuşcări de fiecare dată când nu o fac. Şi urăsc cântarul.

7. Sunt antisocială şi nu prea îmi place să fiu în prezenţa oamenilor. Cu toate astea, am o groază de prieteni şi ador să merg la petreceri, unde de obicei îmi place să mă îmbăt şi să mă înconjor de alţi oameni al fel de beţi ca mine. În plus, I hug people when I’m drunk şi sunt îngrijorător de sinceră.

8. Sufăr de obsesia oglinzii. Pentru că trăiesc cu teama că mă voi trezi într’o dimineaţă plină de bube.

9. Visul (până acum nemărturisit) al vieţii mele este să devin profesor doctor şi keynote speaker pe la diverse conferinţe.

10. Mi’e frică de apă şi de şofat.

După cum se vede, am mai vorbit până acum de ciudăţeniile mele, deşi este totuşi pentru prima dată când le aştern pe toate pe aceeaşi pagină. Şi probabil că o nu este nici ultima dată când le menţionez, doar fac parte din farmecul meu personal :D.

La ce foloseşte cântarul

Context. De fiecare dată când mergeam acasă la Buzău, cam la o lună – o lună şi jumătate, cu emoţie în glas şi sufletul cât un purice, mă aşezam pe cântar. Sufletul cât un purice îmi era mereu de folos, căci avea un gramaj redus şi nu riscam să’mi dea gabaritul peste cap. E lesne de înţeles că operaţiunea se petrecea dimineaţa în zori, pe stomacul gol şi fără prea multe haine de prisos care să afecteze acurateţea măsurătorilor. Iar bucuria mea era nemărginită când vedeam că, indiferent de cât de mulţi biscuiţi cu ovăz (preferaţii mei) îngurgitasem şi de cât de sedentară fusesem în luna aceea, cântarul arâta veşnic aceeaşi greutate, fără nici cea mai mică oscilare. Unui om normal acest lucru trebuiie să i se fi părut dubios şi fizico-anatomic imposibil, însă eu eram extaziată. Nu era neapărat greutatea la care visam, dar nici nu se multiplica atunci când făceam excese culinare.

Toate astea au durat până într’o seară când, masochistă din fire, am zis să mă “distrez” puţin şi să testez adevăratele limite ale cântarului. Aşadar, am mâncat mult şi bine, un adevărat festin, şi m’am aşezat voioasă pe cântarul cu pricina. Şi mare mi’a fost mirarea când am constatat că greutatea mea nu se modificase cu nici măcar 100 grame, în ciuda eforturilor mele de a goli frigiderul familiei. În minte au început să’mi încolţească gânduri terifiante şi aproape sinucigaşe, fiindu’mi deja clar că luni de zile cântarul mă înşelase cu o neruşinare dezarmantă.

Câteva săptămâni au trecut de atunci şi iată că am dat zilele astea peste un cântar adevărat, electronic chiar, a cărui acurateţe nu prea mai poate fi pusă la îndoială. Deşi, la dracu, aş fi dat orice să fie şi cântarul ăsta stricat! Cert e că gândurile sinucigaşe au început să’mi răsară iar în minte, de data aceasta pe bună dreptate. Acum am cu 3-4 kg în plus faţă de cât aveam pe vremea când vroiam să am cu 3-4 kg în minus! Iar acest raţionament aparent neinteligibil se traduce printr’un singur lucru: e nevoie de măsuri drastice.

Experimentul pe care vreau să îl încep azi, că tot e 1 martie (început de săptămână, de lună, de primăvară – nu există zi mai potrivită de atât), este unul foarte simplu şi se bazează pe principiul mai puţine calorii, mai multă mişcare. Nu prea pot să promit mare lucru în privinţa caloriilor, căci mi’e greu să le contorizez şi mă lupt cu tendinţa de a ciuguli veşnic câte ceva, oricât de mic, dar o să încerc să păstrez nişte limite normale. Ceea ce mi’am propus este să fac mişcare în fiecare zi, nu degeaba am în calculator 30 giga de programe de pilates, aerobic şi tae-bo downloadate ilegal (unii preferă porno, eu am o pasiune pentru pilates).

Principalul motiv pentru care am spus toate astea în gura mare este că mă motivează şi ştiu de pe acum că o să am nevoie de toată motivaţia din lume când rezultatele se vor lăsa aşteptate şi cântarul cel nou mă va călca din nou pe nervi cu acurateţea lui nesuferită. Mă retrag, am nişte cardio de făcut!

Nopţi albe pentru zile negre

Post scris pe vremea când chiar mă trezeam de dimineaţă.

Ţinând cont de vasta mea experienţă de viaţă şi analizând zecile de boli pe care le’am îndurat cu stoicism (închipuite sau nu), am constatat că cea mai groaznică dintre toate (fie’mi permisă exprimarea pleonastică, e doar o licenţă poetică) nu poate fi decât insomnia. Te trece prin toate starile posibile – stres, agitaţie, plâns şi bocet, nervozitate, disperare, nevroză, psihoză şi are stadii progresive de evoluţie.

1. Stadiul iniţial

22.00 – te bagi în pat mai devreme decat de obicei, în speranţa că aşa vei adormi mai repede. Ca să accelerezi procesul, bei inainte şi o cană de ceai de tei cu vreo 2-3 boabe de distonocalm (asta in cazurile mai avansate ale maladiei) 23.00 – ghinion! (ca de fiecare dată, de altfel). Tot nu reuşeşti să adormi, petrecând o oră întreagă în căutarea poziţiei ideale – pe spate, pe burtă, pe stânga, pe dreapta, cu capul sub pernă, poziţia lotusului etc. Dupa ce încerci mai bine de 69 de poziţii (cifră simbolică, deh!) îţi propui să stai nemişcat !

2. Stadiul intermediar

00.00 – nu reuşeşti să stai nemişcat mai mult de 3 min, căci tot universul pare să comploteze împotriva ta: ba te strânge o şoseată, ba te gâdilă vreun fulg din pernă, ba îţi amorţeşte o mână… Însă tot încerci să te convingi că mai e cale lungă până dimineaţă şi ai timp berechet să dormi, e doar miezul nopţii, ce naiba!

3. Stadiul nevrotic

1.00-2.00 – deja începe să te cuprindă disperarea. Parcă tot patul a luat foc şi nu’ţi mai găseşti locul, te muţi de pe o parte pe alta fără nici un rezultat. Şi ceasul ăla nenorocit ticăie cu atâta spor de parcă ar avea duracell! Te enervează la culme şi’ţi vine să te duci să’l trânteşti de podea…

4. Stadiul psihotic (climax)

3.00 – psihoza e în floare… Mai ai puţin şi plângi de nervi (asta în cazul în care n’ai făcut’o deja). Apoi începi să te resemnezi, să’ţi accepţi soarta de proscris, mai ales când te gândeşti că Cioran n’a dormit ani la rand (bine, dar el măcar era un geniu).

5. Stadiul final

4.30 – adormi (accidental, evident). Ţi se rupe firul… 6.00 – sună ceasul (da, ăla cu duracell), când abia ai închis ochii… Te ridici din pat, plin de nervi, sudoare şi lacrimi, promiţând solemn că la noapte dormi buştean. Însă unele promisiuni sunt făcute tocmai pentru a fi încălcate…

Pentru că febra musculară e mai comodă decât viruşii

Bănuiesc că s’a convins toată lumea cum ar arăta Bucureştiul fără metrou: ca o capitală a călcatului în picioare şi a autobuzelor gemând de lume. Eu una am preferat să nu asist la acest spectacol al comediei umane şi, timp de 2 zile cât s’a revoltat Metrorex-ul sub bagheta jocurilor politice, am preferat să nu mă alătur gloatei plătitoare de bilete RATB şi să fac oraşul la pas până la muncă.

Nu de alta, dar nu am mască de gaze acasă şi chiar nu aş fi rezistat fără în asemenea condiţii vitrege. Ca să nu mai menţionez că detest mulţimile furibunde şi dezorganizate care mişună libere prin capitala României, aduse până la isterie de greva Metrorex-ului. Iar faptul că sunt ipohondră mă face să vizualizez cu ochii minţii toţi viruşii şi bacteriile propulsate de pensionari, vârsta a 3ª şi alte clase sociale cu care prefer să nu’mi împart aerul.

Şi pe bune de nu’i o experienţă înălţătoare să faci Ştefan cel Mare sau Calea Moşilor la picior, e dovada vie a faptului că Bucureştiul nu’i chiar o întindere interminabilă de betoane şi gunoaie. Întindere e, cu tot cu betoane şi gunoaie, dar nu e interminabilă! Are chiar mai multe capete balaurul ăsta de oraş…