Despre decizii, studii şi Londra

Londra, pe malul Tamisei într-o noapte divină de aprilie

Cine mă cunoaşte (sau doar mă citeşte când mai scriu) ştie că am venit în Anglia cu doi ani în urmă să fac masterul. A durat apoi aproape un an şi jumătate până să reîncep studiile, timp în care m-am gândit şi m-am răzgândit de vreo 100 ori pe zi, m-am întrebat dacă am într-adevăr nevoie de studii postuniversitare şi dacă nu sunt cumva doar un moft ca să mă menţin în pas cu “lumea” pentru care o licenţă nu e suficientă să ocupi un post “bun” de secretară în Bucureşti.

Apoi, când am realizat că masterul nu e doar o toană şi că merită investiţia de aproape 5000 lire, mi-am pus problema locaţiei: în Bucureşti nici nu încăpea vorbă, nu mai cred de mult în învăţământul românesc (poate Cluj ar fi fost singura opţiune din România, dar nu ofereau ce vroiam eu), aşa că nici prin cap nu-mi trecea să mă întorc înapoi în România. Vroiam să rămân în Anglia şi oscilam zilnic între Manchester, Edinburgh şi Leeds, unde mi s-a oferit şi o bursă care să-mi acopere taxa de aproape 5000 lire. Venisem în Londra doar pe timp de vară, cât urma să iau decizia finală, însă m-am îndrăgostit iremediabil de oraşul ăsta şi ştiam că dacă l-aş fi părăsit după doar 3-4 luni, fără să fi apucat să-l cunosc şi să-l experimentez la adevărata lui valoare, aş fi regretat pentru tot restul vieţii. În plus, aici aveam unde să stau, nu doar un job, ci mai multe joburi, plus cei mai buni prieteni ai mei din Anglia. Nici acum nu ştiu dacă am rămas în Londra de teamă (teamă să o iau iar şi iar de la început, într-un oraş necunoscut plin de necunoscuţi, la o vârstă la care simţeam că mi s-a domolit brusc tot curajul şi spiritul de aventură) sau, din contră, dacă am rămas aici tocmai din prea mult curaj…

Povestea are un final fericit, în ciuda deciziei de a alege o universitate în Londra cotată sub cele pe care le-am refuzat, care se regăsesc în top 10 în UK şi printre primele 100 universităţi din lume. Birkbeck College unde studiez face parte din University of London şi din grupul Bloomsbury şi devine tot mai competitiv pe an ce trece. Standardele de educaţie sunt cu mult peste cele ale Universităţii Bucureşti (sau ale altor instituţii româneşti), profesorii sunt incredibili, facilităţile pe care le oferă sunt cum nici n-aş fi visat, iar suportul oferit studenţilor este impecabil. Dacă ar fi să fac o comparaţie între Facultatea de Limbi Străine de la UniBuc şi School of Arts de la Birkbeck nu cred că aş termina vreodată! Să mă mai laud oare că am cursuri chiar în clădirea istorică în care se întâlneau Virginia Woolf şi ceilalţi scriitori din Bloomsbury Group sau în care John Maynard Keynes şi-a dezvoltat teoriile de macroeconomie?

Acum am intrat deja în ultima parte a masterului, am terminat cursurile şi am predat o tonă de eseuri fiecare în parte mai lungi şi mai muncite (şi mult mai bine coordonate de profesorii îndrumători!!) decât lucrarea de licenţă de la Bucureşti – eseuri despre care o să vă povestesc într-o zi dacă sunteţi cuminţi, nu îmi mai rămâne de scris decât teza de disertaţie. O sa fie despre Saramago, naturally 🙂

Depărtare

Chiar nu vroiam să scriu despre asta, dar e un lucru care mă frământă zi de zi, iar de câteva ori pe an devine aproape insuportabil. Depărtarea e cea care mă roade și care nu se vindecă nici măcar cu un bilet de avion, care n-ar funcționa decât ca o doză de ambicilină – mi-ar scădea febra și m-ar face să cred că sunt bine, în timp ce bubele ar crește nestingherite.

Așa se face că, o dată la câteva săptămâni și uneori mai des, îmi vine să urlu. Să sparg o farfurie. Să arunc toate lucrurile prin cameră. Să trântesc o cană de podea. Să dau cu un pumn în perete. Să plâng ore întregi…

De ciudă, de dor, de dorul ăsta cu care parcă nu mă pot obișnui cu nici un chip…

Mi-e ciudă că nu sunt acolo lângă cei dragi când se întâmplă fix momentele alea pe care ți le amintești tot restul vieții. Mi-e ciudă că nu pot să-i îmbrățișez de ziua lor. Mi-e ciudă că trebuie să aflu toate veștile pe messenger, skype sau mail, mereu la cateva zile distanță, după ce ei s-au bucurat deja de ele. Mi-e ciudă că soră-mea a făcut 18 ani și eu sunt la 2000 și ceva de kilometri distanță, deși de când au adus-o de la maternitate parcă m-am întrebat cum va fi când mogâldeața aceea mică și neastâmpărată pe care am plimbat-o de mână ani de zile va deveni majoră. Mi-e ciudă că nu am fost acolo când s-a dus la Balul Bobocilor și că probabil tot departe voi fi și când va absolvi liceul. Mi-e ciudă că nu-mi văd nepoții crescând și că nu pot decât să mă minunez de 2-3 ori pe an de cât de mari s-au făcut. Mi-e ciudă că de fiecare dată când mă întorc acasă mă simt ca un străin printre cei dragi. Mi-e ciudă că prietenii de acasă nu-mi mai sunt prietenii de altădată și că timpul ne-a aruncat în direcții atât de diferite. Și mi-e ciudă, în general, că viața tuturor merge mai departe și fără mine…

Mărturisire

Mulți dintre voi veți fi uimiți și poate de-a dreptul șocați de ceea ce urmează să vă povestesc. Câțiva vor alege chiar să închidă această pagină și să nu o mai deschidă niciodată, oripilați să afle astfel de lucruri despre mine. Însă cert e că mărturisirea pe care o voi face nu va lăsa pe nimeni indiferent, iar acesta este un risc pe care sunt dispusă să mi-l asum.

Eu nu am fost dintotdeauna persoana integră și cu standarde morale ridicate, obsedată de corectitudine și gata de a lupta pentru ea până în pânzele albe – adică așa cum sunt acum, dacă nu ați dedus deja din context. Cândva, acum mulți ani, atât de mulți încât pare să se fi întâmplat într-o altă viață, am făcut poate cel mai oribil lucru pe care l-ați auzit până acum:  când eram în clasa a 7-a am copiat la religie! Și nu oricum, ci la un extemporal anunțat, pentru care ar fi trebuit să mă pregătesc, dar am ales calea cea întunecată și, în loc să învăț ca orice elev silitor, am căzut în ispita de a copia. Însă nu cu caietul pe genunchi și cu privirea aplecată de rușine, ci cu lecția direct pe bancă, chiar sub ochii neștiutori ai profesoarei. Lecția pe care o avusesem de învățat era despre Fericiri, însă de la Fericiți cei săraci cu duhul încolo nu mai știam nici un cuvânt. Care dintre ei vor moșteni pământul și a cui e împărăția cerului? În apărarea mea, încă mi se pare prea complicat și fără sens cine și cum o să fie fericit pe lumea cealaltă, iar acum 10 ani mă jur că nici măcar nu-mi puneam această întrebare (nu ca acum aș face-o prea des…)

Așa se face că am copiat, cuvânt cu cuvânt, fiecare dintre cele șapte (nu știu dacă sunt chiar șapte, dar de obicei e cifră magică până și în Biblie) fericiri și am primit 10 cu felicitări. Lucrarea mea a fost singura fără cusur din întreaga clasă și profesoara aproape că nu-și mai găsea cuvintele de laudă la adresa mea.

Ce fel de om este oare acela care copiază la religie?! Și câți ani de mătănii și pomelnice întru izbăvire ar spăla un asemenea păcat? Mă întreb și vă întreb, căci eu am uitat de mult cum e să mai crezi în Biserică…

Micile bucurii ale vieții

De la Ambasadoarea vine o leapșă care include doi termeni-cheie care mie îmi fac mereu cu ochiul: listă și fericire. Iar când am de făcut o listă despre lucrurile care mă fac pe mine fericită, atunci nici că se putea să mă încânte mai tare! Așadar, se face că trebuie să enumăr zece lucruri care-mi aduc fericirea, ultimele cinci dintre ele fiind cele la care aș fi dispusă să renunț pentru a-i face pe alții fericiți.

1. Laptopul este principala mea sursă de mici bucurii zilnice. Abia aștept să-l deschid dimineața și ultimul lucru pe care îl fac înainte de culcare este să-l închid… Nici nu-mi amintesc cuma era viața mea până să-l am, dar bănuiesc că se aseamănă cu dilema ce făceau oamenii până să se inventeze google?

2. Camera foto. Am un Nikon Coolpix, roșu, subțirel și mai ușor decât un telefon care-mi face zilele mai frumoase. Aveam o perioadă când nu plecam fără el în geantă nici măcar până la supermarket și-mi place la nebunie să experimentez shot-uri, lumini și umbre la orice colț de stradă.

3. Fotografiile – cele mai frumoase amintiri, din călătorii, de la petreceri, de la absolvire… Nimic nu se compară cu o imagine frumoasă care să-ți amintească de momentele fericite. Acesta este și motivul pentru care mi le-am afișat peste tot prin camera unde stau, de fiecare dată când le privesc mă umplu de zâmbet.

4. Vederile. Cred că am mai menționat asta de vreo câteva ori până acum, dar nu mă deranjează să mă repet: colecționez vederi de peste tot pe unde mă duc și am un teanc întreg de vederi primite de la prieteni din întreaga lume. Am cochetat și cu postcrossing o perioadă, însă am ajuns la concluzia că vederile cu valoare sentimentală sunt totuși mai frumoase.

5. Converșii și adidașii de alergat. Dintre toate încălțările pe care le iubesc din toată inima (inclusiv cle dou[ perechi de sandale portocalii), aceste două perechi sunt cele fără de care nu (mai) pot trăi. Converșii aduși din Honolulu de prietenele mele m-au însoțit absolut peste tot pe unde am umblat (bineînțeles, atâția kilometri și-au pus deja amprenta pe ei, însă am promis să-i port până-mi ies degetele prin tălpi), iar de adidașii Supernova mi-e greu să mă mai desprind, sunt încălțările care mă fac să simt că plutesc…

6. Hainele mele cele multe și niciodată destule, mândria mea de zi cu zi și sursă nesecată de mulțumire sufletească, sunt primele pe lista de bucurii pe care sunt dispusă să le împart cu alții – preferabil după ce m-am săturat deja de ele, însă nu neapărat (soră-mea știe!).

7. Cerceii. Mulți ani am colecționat și purtat cercei zi de zi și mă pot lăuda cu faptul că am strâns câteva perechi absolut superbe și pe care nu multe fete de pe lumea asta le dețin (cel puțin, nu are cum să existe o fată care să aibă fix toate aceleași perechi ca ale mele!). Dar nu am mai purtat cercei de mai bine de un an și acum stau cuminți în cutiuța special dedicată lor, motiv pentru care încep să-mi dau seama că poate ar trebui să fac și pe alții (a se citi altele) fericiți cu frumusețea lor și să-i împart frățește.

8. Cosmeticele mi-au plăcut dintotdeauna – să le testez, să le miros, să le cumpăr și să le folosesc. De obicei, nici nu am răbdare să aștept până se termină un tub de cremă/fond de ten/rimel etc ca să-l cumpăr pe următorul, am veșnic un stoc considerabil de absolut tot ce am și nu am nevoie.

9. Cărțile mele îmi sunt foarte, foarte dragi și de la un timp îmi face mare plăcere să le împart cu alții, mai ales când e vorba de un roman bun care să facă pe cineva fericit.

10. Mâncarea este, până la urmă, un izvor nesecat de bucurii – nu doar când o consumi, ci poate mai degrabă atunci când o prepari (sau atunci când e atât de proaspătă încât nici nu e nevoie să o mai pregătești în vreun fel). Asta este hrana care pe mine mă face fericită și pe care îmi place să o împart cu cei din jur (poate de aceea nu mi-a plăcut niciodată să mănânc de una singură și prefer să-mi savurez salatele în compania altora).

Leapșa cu bucurii merge mai departe la cine o dorește, însă o să numesc și câteva persoane pe care vreau să le citesc scriind despre acest subiect: Ana, Bianca, Tomata și Mihai.

Ești ceea ce mănânci

De la Miruna am aflat zilele trecute despre un documentar care mie mi-a schimbat viața. Căci dacă suntem ceea ce mâncăm, atunci putem deveni și redeveni așa cum ne dorim să fim, pornind pur și simplu de la farfuria din fața noastră. Filmul se cheamă Food Matters (Mâncarea contează) și îl puteți urmări integral și subtitrat aici.

Documentarul se bazează pe o idee surprinzător de simplă și logică, dar pe care societatea pare să fi uitat-o, și anume cum să folosești hrana ca medicament. De la o simplă răceală până la simptome de oboseală cronică, depresie, anxietate, dar și boli precum cancer și afecțiuni cardio-vasculare, toate par să-și găsească soluționarea prin nutriție.

Medicina tradițională ne oferă câte un medicament pentru fiecare boală și de cele mai multe ori ajungem să ne îndopăm cu câte un pumn de pastile care să-și amortizeze una alteia efectele adverse. Acest lucru nu se aplică însă nutriției pentru că, atunci când corpul este bine hrănit, devine suficient de puternic să se vindece singur de orice afecțiune. Oamenii au nevoie de educație și nu de medicație pentru a-și putea transforma hrana de zi cu zi în cel mai bun mijloc de prevenire a bolilor.

Linus Pauling, câștigător a două premii Nobel, a demonstrat, printre altele, că dozele sporite de vitamina C pot vindeca răceala. Experimentele medicale din aceeași serie au dovedit că afecținile cronice precum cancerul și bolile cardio-vasculare sunt reversibile și că se pot trata, pur și simplu, cu vitamine. Ideea din spatele acestor descoperiri este că trebuie să facem tot posibilul pentru a ne întări organismul și nu pentru a-l distruge, așa cum face chimoterapia, de exemplu. Motivul pentru care o singură vitamină poate trata niște boli complet diferite este faptul că lipsa acesteia poate cauza reacții diferite. În plus, nu vitaminele sunt cele care tratează de fapt bolile, ele nu fac decât să fortifice organismul care ajunge să-și folosească astfel propriul mecanism de vindecare. Iar nutriția nu tratează selectiv, așa cum face medicina, ci atunci când te vindeci, întregul organism se vindecă.

Un alt lucru care m-a surprins și m-a determinat să-mi schimb complet abordarea asupra mâncării este o descoperire medicală făcută în anii ’30, dar despre care nimeni nu vorbește astăzi, când starea generală de sănătate a populației indică faptul că avem cea mai mare nevoie de o alimentație corectă. Dacă mănânci o dietă de peste 51% hrană gătită la foc și procesată, organismul reacționează la ea ca atunci când este invadat de un corp străin. Practic, el nu o recunoaște drept hrană și începe să producă un număr sporit de globule albe pentru a se apăra, proces numit leucocitoză. Ce poate fi mai înspăimântător decât să-ți otrăvești organismul cu hrana care ar trebui să-l țină în viață?

Soluția este hrana vie – fructe și legume cât mai proaspete și în stare naturală (chiar și fierberea la aburi afectează valoarea nutrițională), nuci neprăjite și semințe încolțite, la care se adaugă faimoasele super-alimente (spirulină, maca, acai, goji, lăptișor de matcă, aloe vera, alge etc) – în proporție de cel puțin 51% pentru a evita leucocitoza. Experții recomandă de fapt ca alimentația să fie constituită din 80% hrană vie și 20% alimente gătite.

Fiecare dintre noi este liber să aleagă ce mănâncă și cum își trăiește viața. Nu trebuie decât să învățăm cum.

3

A mai trecut un an de când a mai trecut un an de când a mai trecut un an de când scriu pe blog. Cu toate astea, nu sunt (încă) blogger. Scriu pentru ca familia să știe că mai trăiesc și în perioadele de tăcere prelungită, pentru ca prietenii să mă simtă aproape de parcă le-aș spune povești la o cafea, pentru că am prea multe gânduri să le păstrez pentru mine, pentru că sunt suficient de narcisistă să-mi pese și să mă bucure că mă citiți.

Sunt 3 ani de când scriu, 3 ani care mi s-au părut deopotrivă plini și goi, 3 ani care mi-au arătat pe zi ce trece că nu știi niciodată unde te duce fiecare zi ce trece.

Curios lucru, dar eu n-am știut niciodată ziua precisă în care am început să scriu aici. În fiecare an m-am uitat la data primului post și în fiecare an am uitat-o. Sfârșit de mai e tot ce-mi spune calendarul meu mental. Însă îmi amintesc încă ce zi călduroasă de început de vară era, ce tricou verde purtam și cu ce colegi împărțeam biroul unde lucram. Și asta pentru că timpul de fapt nu există, ci doar amintirile.

Zilele astea sunt în urmă cu tot. Citesc, dar de aproape 3 luni n-am mai apucat să scriu despre ce citesc. Vă citesc, dar din umbră, însă știu că Bianca, Ela și Mihai și-au împărtășit lecțiile de viață, Coolnewz a ajuns în sfârșit în îndepărtata Chină, Tomata a fost la TIFF, Cristina a devenit cetățean american… Vedeți, stiu tot! 🙂

Lucrez, și lucrez mult, în unele zile mă trezesc la 7 și mai ajung în pat abia a doua zi la 5 dimineața. Dar zău că nu m-am mai simțit de mult atât de în formă! Trăiesc în Londra și asta îmi ocupă cel puțin 7 zile pe săptămână…

Lecții de viață

Cu toții învățăm atâtea de-a lungul unei zile sau al unei vieți întregi, unii de la alții sau chiar de la noi înșine. Sasha m-a făcut să-mi amintesc lecțiile cele mai de seamă pe care le-am primit eu.

Am învățat că minunile există și că apar nu atunci când le așteptăm sau când ni le dorim mai tare, ci la momentul potrivit.

Am învățat că o minune nu vine niciodată singură, ci se produce o reacție în lanț, în care o minune dă naștere alteia, uneori în multipli de 3, dar de fiecare dată în numărul potrivit.

Am învățat că nu ai voie să te mulțumești doar cu puțin, căci în felul acesta nici nu vei putea vreodată mai mult de-atât.

Am învățat că nu există sfârșituri, ci doar începuturi.

Am învățat că noi, oamenii, putem depăși imposibilul atunci când ne propunem, trebuie doare să nu încetăm niciodată să credem că putem.

Am învățat că viitorul nu există cu adevărat și că trecutul se schimbă de la o clipă la alta. Nu există decât momente, și momente, și momente…

Am învățat că planurile și calculele sunt zadarnice și nu funcționează niciodată așa cum le gândim noi.

Am învățat că cea mai eficientă strategie pentru o viață fericită e să te înconjori de oameni care te fac fericit.

Am învățat că există oameni care trec prin viața ta fără să lase vreo urmă, dar și oameni care te fac să te oprești din drum doar pentru a-i avea aproape.

Am învășat că distanțele le clădim noi și doar de noi depinde să le doborâm.

Am învățat că mai am încă multe de învățat…

Iar acum aș vrea să ne spună și Tomata, Bianca, Ela și Coolnewz despre lecțiile pe care le-au primit în dar de la viață.

România nu ne vrea

A fost o vreme în care tot ce-mi doream era să plec departe, încotro oi vedea cu ochii, să fug doar de dragul de a fugi de o țară în care toate lucururile nu mergeau decât anapoda. Să-mi vâr pașaportul într-un buzunar uitat și să nu mă mai uit în veci înapoi, să știu că am străbătut suficienți kilometri spre Vest încât România să nu rămână decât o pată neagră din trecut.

Dar toate gândurile astea rebele au fost demult, și ele la rândul lor o pată neagră din trecut. Căci până la urmă am plecat din România nu cu gândul de a nu mă mai întoarce nici în ruptul capului, ci privind mereu înapoi, uneori cu dor, alteori cu tristețe, cu veșnica întrebare de ce alții pot, iar nouă nu ne iese?

Vor fi mereu guri care să ne dojenească și să ne privească cu indignare ca pe cei mai aprigi dușmani, că ne-am părăsit țara la greu, că lucrurile n-or să se schimbe niciodată cu lași ca noi care, la primul obstacol, își iau valiza în spinare și duși sunt. Am plecat cu gândul la mai bine, dar nu am ajuns nicidecum într-o lume câini frumos pieptănați zburdă veseli și nestingheriți, cu covrigi calzi și pufoși atâtnându-le de coadă, mici bobițe de mac scuturându-se pe iarba grasă a câmpiilor înverzite – așa cum poate că-și imaginează unii. N-am plecat cu nimic de acasă, am luat-o de la zero și uneori chiar de la minus, iar singurul gând care ne poartă mai departe e că aici putem – putem să construim ceva din nimic, puțin câte puțin, fără să ne temem că un val ne-ar putea spulbera castelul de nisip, ridicat fir cu fir. Ne lovim de multe uși ferecate, dar aici va exista mereu o fereastră întredeschisă prin care să te strecori dacă muncești destul. Da, unii preferă să spargă yala și să dea buzna unde nu sunt primiți, dar pentru ei va exista mereu un Sarkozy care abia așteaptă să se dea viteaz.

Chiar credeți că ne e bine printre străini? – deși nu de puține ori ne bucurăm de mai mult respect din partea lor decât de la “ai noștri”. Chiar vă închipuiți că am plecat cu dragă inimă de lângă cei dragi și că nu le ducem dorul zi și noapte? Chiar credeți că ne-am șters țara cu un burete și că ne-am făcut toți dintr-odată englezi, francezi sau austrieci?

N-am plecat din România doar din ambiția de a pleca, ci de teama că o să fim nevoiți într-o zi, tineri de 20 și ceva de ani, licențiați și uneori chiar masteranți, să cerem bani de la părinți să plătim o chirie, să nu trăim decât o zi pe lună – atunci când așteptăm leafa pe card, cu sufletul la gură – și să ne târâm prin viață într-o continuă amorțeală, fără speranța că mâine va fi mai bine. Ne-am lăsat țara, dar asta pentru că e locul unde se petrec cele mai cumplite paradoxuri – unde salariile scad și prețurile cresc pe zi ce trece, unde o stradă se construiește în cinci ani doar ca să se umple de gropi peste alți doi, unde ți se reproșează că nu vrei schimbare, dar ți se dă în cap când vii cu o idee. Suntem tineri și poate că vrem mai mult de la viață decât să perpetuăm toate astea încă o generație.

Am lăsat în urmă corupția, lăcomia, nedreptatea, răutatea sau invidia și am păstrat doar zâmbete, vorbe bune, ospitalitatea și prietenia. România văzută prin ochii noștri e infinit mai frumoasă decât cea ce care o arată știrile ProTv. Dar, din nefericire, România, așa cum e ea, nu ne vrea. Și nu ne-a vrut vreodată.

Oameni

Am cunoscut la viaţa mea nişte oameni, veniţi de prin toate părţile Europei şi ale lumii chiar. Oameni care ştiau tot ce mişcă în oraș, văzuseră toate muzeele şi nu ratau nici un festival de film, nici o premieră de teatru, nici măcar o paradă de carnaval. Oameni care vorbeau multe limbi şi văzuseră multe ţări. Oameni care citiseră cărţi şi care jucau în trupe de teatru doar de plăcere. Studenţi, masteranzi, chiar şi vreo câţiva doctoranzi. Oameni care, atunci când vroiau să plece în lume, îşi luau rucsacul în spate şi nu ziceau decât: ne vedem la gară. Oameni care nu pierdeau nici un fel de petrecere şi care făceau beţii crunte până la 8 dimineaţa. Iar a doua zi îi găseai negreşit în sala de lectură. Fie că citeau o carte, fie că veniseră pentru wireless sau pur şi simplu să stea cu capul pe o masă, ei erau acolo, la facultate. Acolo unde era toată lumea, indiferent de ce făcuse cu o noapte înainte. Şi toată lumea cunoştea pe toată lumea, fără să conteze din ce colţuri ale lumii veneau, ce filme le plăceau, ce limbi vorbeau, ce cărţi citeau, ce studii aveau sau ce fel de alcool beau.

Vroiam să’mi amintesc că am fost unul dintre ei.

Partir, c’est mourir un peu

Și iar o să-mi spună mama că am scris trist…

Cine ar putea să numere vreodată toate bucăţile din noi pierdute involuntar într’un colţ de lume? Căci de fiecare dată când părăseşti un loc de care te îndrăgosteşti, pare că nu te poţi desprinde cu desăvârşire şi o frântură din sufletul tău se lipeşte cu toată forţa de un perete dărăpănat, de un drum pietruit, de un zâmbet scurt… Firea omului urăşte ideea de sfârşit şi singurul mod de a’i pune capăt este să nu sfârşească niciodată. Să nu înceteze să se frângă pe zi ce trece mai mult, să rămână înfiptă bucată cu bucată într’o părticică de pământ, mereu alta, tot mai departe una de cealaltă.

Am crezut până acum că am învăţat, după câţiva ani de hoinărit prin ţări străine, să’mi iau “la revedere” şi să merg mai departe. Să’mi continui drumul pe care mi l’am ales de bună voie cu un simplu oftat şi fără prea mult privit înapoi. Dar niciodată nu mi’a fost aşa de greu să plec cum mi’a fost de data asta. Dacă mereu când spui “la revedere” moare câte o bucăţică din tine, de data asta am simţit că o să mor de tot. Îmi venea să arunc valiza pe geam şi să n’o mai folosesc niciodată, să rămân acasă unde’mi e atât de bine şi parcă nici nu’mi mai aminteam ce’a fost în mintea mea de am plecat prima oară, ce’am căutat eu oare atât de departe?

Apoi mi’am amintit. Am ales un drum şi nu vreau să mă întorc fără să’l duc la capăt. Cum aş mai putea oare să trăiesc cu gândul că m’am dezamăgit pe mine însămi?

Mi’am amintit şi că acasă sunt cei dragi. Doar cei dragi. Restul e departe. Cel puţin acum, nu reuşesc să găsesc acasă mai mult decât oamenii pe care îi iubesc. Aşa că îmi continui drumul pe care l’am ales, chiar dacă asta înseamnă să mai mor câte puţin de fiecare dată când plec, căci revederea este cea care mă învie tot timpul şi’mi dă puterea de a nu mă uita înapoi.