Mă duc la Milano!

Ce poate fi mai frumos decât să petreci un weekend prelungit în Milano? Motivele sunt nenumărate.

- pentru că n’am ajuns până acum în Italia şi îmi doream de mult.

- pentru că e perla nordului Italiei, incomparabil mai bogat, mai frumos şi mai stilat decât tot restul Italiei (mai are rost să ne minunăm de ce seamănă izbitor italienii din sud cu românii noştri?).

- pentru că mă amuză italienii şi vreau să’i văd cum se manifestă şi la ei acasă, nu doar prin lume.

- pentru Dom, pentru Santa Maria delle Grazie, pentru Leonardo da Vinci.

- pentru că e oraşul modei, pentru Dumnezeu! (cu asta vroiam de fapt să încep, dar mi’era că o să par snoabă, aşa că am băgat şi eu placa cu da Vinci)

- pentru că e februarie (februarie =  solduri, pentru cine n’a dedus din prima).

- pentru că biletul dus-întors n’a costat decât 160 RON, mai ieftin decât să mă duc până la Cluj şi înapoi.

- pentru că mi’era dor de o excursie cu harta în mână şi cu hoinărit de’aiurea pe străzi, ca să retrăiesc momentele de la Barcelona.

Cu alte cuvinte, dacă a mai fost cineva la Milano şi mă poate sfătui ce să văd/cumpăr/mănânc, aştept sugestii nenumărate. Oricum, abia baştept să încerc nişte paste cu sepie în suc propriu, aş muri de bucurie să văd în farfurie un sos negru-albăstrui!

 

Fetiţa care l’a luat pe oh my god în braţe

Am şi eu o problemă : mor, da’ rău de tot, când aud că alte naţii îşi imaginează că URSS încă mai există şi că toată Europa de Est vorbeşte una şi acceaşi limbă. Mai precis, rusa! Mi se ridică aşa la cap un soi de orgoliu naţional pe care nici nu’mi închipuiam vreodată să’l nutresc!

Un singur rus am cunoscut eu la viaţa mea, la Lisabona, care, când a auzit că sunt româncă, a arborat aşa un zâmbet greţos şi a început să’mi zică ceva în limba lui. Dacă de la vestici m’aş fi aşteptat oarecum să creadă că sunt vorbitoare de rusă, un asemenea lucru m’a luat prin surprindere. Nu înţeleg ce se întâmplă în Mama Rusie, oare lor nu le’a spus nimeni că Stalin a murit de mult, la fel ca şi URSS-ul lor ?! Sau o fi doar de la vodcă ?

Era şi o americancă la Lisabona, mai tipică decât v’o puteţi imagina. Era exact genul ăla de se minuna de orice, fetiţa care l’a luat pe oh my god în braţe. Când am cunoscut’o, într’o seară târzie, eram cu Niţu şi rodeam împreună dintr’o pungă de Skittles. Ne’am prezentat noi fiecare şi când i’am zis că suntem din România, ochii americancei s’au căscat atât de tare de’am zis c’o să ne înghită cu Skittles cu tot!

“Oh my god, that’s so cool, ssssooo cool (nu mă întrebaţi ce era aşa de cool)! But I have a question, rostită cu un accent sudist tărăgănat, do you guys speak Russian there?”

Ochii noştrii s’au micşorat, pregătind un mic voodoo, iar Niţu m’a apucat de mânecă şi a şuierat printre dinţi: “Ene, dă’mi un Skittles c’o omor!”

Instinctul meu a fost s’o întreb şi eu: “Do you guys milk cows there in Texas?”. Dar mi’am dat seama că oricâte cunoştinţe de geografie şi istorie aş avea eu în plus faţă de ea, paşaportul meu vişiniu de România n’ar putea nici să’i şteargă pantofii paşaportului ei albastru de USA. M’am resemnat şi i’am zis că avem şi noi o limbă a noastră, chiar dacă paşapoartele ni’s vişinii…

 

Piraţii trebuie să fi fost tare şmecheri

De vreme ce foloseau următoarele unităţi de măsurare a timpului:

o secundă = ’bout one grain o’sand ago

un minut = ’bout one shot o’rum ago

o oră = ’bout one turn o’ yer hourglass ago

o zi = ´bout one sunrise ago

Ştiaţi că există o Talk Like a Pirate Day? Precum şi unelte lingvistice folositoare în acest sens?

 

Ce păţeşti când ţi-e capul în nori

Sau cum mi’am dat eu seama cât pot fi de tâmpă şi cât de mult îmi merit această soartă.

Era marţi. Trebuia să fie marţi că altfel n’ar fi avut nici un sens. Aşadar, primesc pe la 11 un telefon cum că trebuie să ajung de urgenţă la metrou la Eroilor să semnez o traducere , totul în mai puţin de o oră. Mă îmbrac în grabă, mănânc (proastă alegere) şi plec. Apuc să ies din bloc şi după 3 minute îmi dau seama că am uitat ştampila acasă. Da, am ştampilă cu numele meu! Fuck, trebuie să mă întorc, sigur îmi merge rău (e una din puţinele superstiţii în care cred pentru că, la dracu, mereu se adevereşte!).

Deci e marţi şi eu mă întorc din drum.

Alerg gâfâind până la metrou, constat că o lună de pilates nu ajută la nimic că tot mi se taie răsuflarea la fiecare 30 secunde, tocmai am pierdut metroul, vine altul după 5 minute abia, iar ăsta are probleme tehnice şi în loc să ajungă la Eroilor în 16 minute face de fapt 25. Aşa e când e marţi şi te întorci din drum! Ajung la Eroilor, însă persoana cu care trebuia să mă întâlnesc mă anunţă că vine în 5 minute. Nu de alta, dar e deja 12.30 şi la 13.00 dacă nu sunt la muncă primesc sancţiune pentru întârzire. Şi eu nu întârzii niciodată!

Deci e marţi, m’am întors din drum şi sunt într’o întârziere cumplită.

Vine şi persoana respectivă. Ne aşezăm la o tonetă de loto să semnez traducerea, pun 15 ştampile, îmi dă banii şi aud metroul. Presimt că e fix cel pe care trebuie să’l iau şi fug spre el, urmând să tai chitanţa şi factura mâine. Pur şi simplu fug, mă arunc periculos în metrou, Atenţie se închid uşile. Cum aveam braţele pline de hârtii, deschid geanta să le bag înăuntru. Inima mi se opreşte în loc, metroul porneşte. Am uitat autorizaţia de traducător pe toneta de loto! Dumnezeule! Dumnezeule! Ce mă fac?! E marţi, se putea altcumva?!

O sun pe doamna cu care tocmai mă întâlnisem să’i spun să’mi ia şi mie autorizaţia. Răspunde o voce deloc familiară. “Doamna Tina?”, întreb. “Nu ştiu de care doamna Tina vorbiţi, mie mi’a adus un băiat telefonul ăsta.” Eu, disperată: “Deci nu sunteţi doamna Tina?!”. “Eu lucrez la metrou, la bilete. Şi’a uitat cineva telefonul, o anunţaţi dumneavoastră să vină să’l recupereze?”. Cu glasul tremurând: “N’aţi găsit cumva şi un dosar cu o autorizaţie?”. Dă doamne, dă doamne, dă doamne… “Nu, domnişoară, doar telefonul.” “Sunteţi sigură că nu e şi un dosar pe acolo?”. Ea, deja enervată de disperarea mea: “Nu, domnişoară, nu e NICI UN DOSAR!”. “Mulţumesc…”. Îmi dau seama că nu are rost să mă mai întorc la Eroilor, probabil că autorizaţia nici măcar nu mai era acolo, aşa că îmi continui drumul spre muncă, măcar un salariu să iau şi eu.

Deci e marţi, m’am întors din drum, sunt într’o întârziere cumplită şi mi’am uitat autorizaţia la metrou.

Ajung la Victoriei, într’un final, de unde am cam un sfert de oră de mers până la serviciu. Cu toată alergătura mea reuşesc să fac doar 10 minute, 10 minute oribile în care plămânii refuzau să mai inspire oxigen, inima stătea să’mi bubuie, şi toţi trecătorii şi şoferii deopotrivă de pe Calea Victoriei m’au înjurat de toate neamurile. Am reuşit să întârzii doar 2 minute la muncă fără ca prea multă lume să’mi remarce capul mai roşu ca o sfeclă. Într’un final, reuşesc să vorbesc cu doamna Tina care îmi văzuse autorizaţia chiar de dinainte să’şi uite telefonul şi care mi’a transmis că merit “bătăiţă“. Eu mi’aş fi dat şi un pumn, dar nu am suficientă forţă cât mi s’ar fi cuvenit…

 

Şi mâine e o zi, nu?

Îmi pun alarma devreme, la 9.30. Până plec la muncă la 12, am timp să lucrez la engleză o oră întreagă. Nu reuşesc să mă trezesc chiar la 9.30, îmi mai ia vreun sfert de oră să amân alarma la fiecare 2 minute, e epuizant. La baie aproape că adorm pe closet vreo 10 minute, iar când mă uit în oglindă îmi dau seama că am porii cam încărcaţi, aşa că’mi fac o mască. Nu durează mult, 15 minute, o nimica toată!

După care deschid laptopul să mă apuc de lucru (n’am decât manuale în format .pdf). Mai întâi decid să’mi verific totuşi mailul, nu pot trăi aşa în sălbăticie. După care dau un refresh la FaceBook, să văd cine ce a mai făcut. A, ce test interesant, What hipster city do you vibe with, trebuie să’l fac! Bineînţeles că vreau să aflu şi What kind of drunk are you, mereu m’am întrebat. Gata cu testele, deschid una din cărţile de engleză. Însă îmi amintesc subit că trebuie să’mi joc şi Sorority Life, am poşete Prada şi pantofi Manolo Blahnik de cumpărat, măcar în viaţa virtuală să am şi eu tot ce visez, nu?

Fuck, e deja 10.30, într’o oră jumate plec la muncă şi eu nu ştiu cu ce să mă îmbrac! După 20 minute reuşesc să potrivesc fusta cu dresurile colorate şi cizmele, iar ca bonus găsesc şi bluza care să completeze outfit’ul. Totul e bine acum, pot să mă întorc la treabă. După vreo pagină lucrată, îmi amintesc că n’am mai vorbit cu soră’mea de câteva zile, o sun să văd ce mai face, just to say hi. Ne cam întindem la vorbă mai mult decît preconizasem şi observ că e aproape 11.30 şi eu încă nu m’am îmbrăcat şi nici n’am mâncat! Încă 30 minute de alergat prin casă şi plec la serviciu.

La muncă, timp de 8 ore nu fac decât planuri despre cum o să mă întorc eu diseară acasă şi o să fac repede-repede un duş, nici nu mai mănânc, direct de engleză mă apuc, nimic nu mai contează pentru mine!

8 ore mai târziu, ajung acasă. E aproape 22.00. Fac duş, însă sunt prea înfometată să sar peste cină, aşa că până mă îndur să ies din bucătărie mai trece o oră. Mă aşez în pat, reverific mailul, FaceBook şi Sorority, îmi mai iau o poşetă virtuală. Redeschid manualul de engleză şi încerc să’mi amintesc unde rămăsesem ultima dată când mă apucase hărnicia.

În schimb, îmi amintesc mai degrabă că iar am mâncat prea mult seara şi remuşcările nu’mi dau pace până nu mă apuc de nişte Pilates la saltea. Când reuşesc să termin rutina de 40 min. e deja trecut de miezul nopţii. Cine mai învaţă după 00.00?! Aşa că mă bag la un episod de Lost, şi’aşa rămăsesem în suspans de aseară. După 40 de minute, tentaţia e prea mare să mă opresc la un singur episod, mai deschid încă unul.

E aproape 2.00. Mi’e somn. Dar nu suficient de somn să adorm şi nici prea puţin somn să învăţ. Un episod de How I Met Your Mother ar fi perfect, durează 20 min. şi apoi mă culc. După 3 episoade, pe care le mai văzusem deja, îmi zic că e cazul să închid şi laptopul, şi ochii. E deja 3.00, mâine gata, mă trezesc şi mai devreme, la 9.00 chiar!

 

Ziua’n care o să fac multe…

… e departe.

Prin iunie aşa am hotărât eu că e cazul să dau examenul pentru atestatul de engleză. Am zis că îl dau în decembrie, am timp aproape 6 luni să mă pregătesc, o să lucrez constant, o să citesc numai în engleză, îmi iau cărţi, fac teste etc. În iunie atunci am început în forţă pentru că am făcut şi un curs de engleză pentru care aveam destul de multe teme. Totul a durat fix 3 săptămâni, până am terminat cursul. Iar când m’am văzut eu scăpată de teme şi de obligaţia de a face ceva constant, am zis totuşi să iau o scurtă pauză.

Pauza a fost mai lungă decât prevăzusem iniţial. Nu ştiu cum de s’a întâmplat, însă vara a trecut pe nesimţite. Adică pe nesimţită, ca asta sunt! La mine vara include şi septembrie, că facultatea am terminat’o pe 30 iunie şi vacanţa a început abia în iulie. Şi aşa m’am trezit eu în octombrie cum că, doamne, ce mă fac, n’am învăţat nimic, mai am 3 luni până la examen! Într’o ploiasă zi, mi’am luat inima’n dinţi şi am pus mâna pe Biblia-verde-a-oricărui-om-care-doreşte-să-înveţe-engleza, adică Advanced Language Practice a lui M. Vince, care sunt convinsă că se regăseşte în coşmarurile multora dintre noi. De menţionat că din respectiva Biblie am lucrat şi într’a 12a pentru BAC şi admitere, ba chiar am început’o de mai bine de 5-6 ori la viaţa mea, deşi nu am terminat’o niciodată până în prezent. Cum spuneam, am început eu să lucrez sistematic, de la primele capitole – pe care le ştiam aproape pe de rost de la câte tentative eşuate am avut (culmea e că tot nu am reuşit să le fac perfect, poate doar la Present Tense, Vince e un nenorocit). Înscrierile pentru decembrie se făceau din octombrie şi mi’am dat eu seama că n’o să am timp să termin de învăţat până atunci, lasă că dau în ianuarie, o să mă pregătesc, o să lucrez constant, o să citesc numai în engleză, îmi iau cărţi, fac teste etc.

Octombrie a trecut, apoi şi noiembrie, cu munca, cu petrecerile bisăptămânale, prieteni noi, treburi de făcut. Şi m’am trezit în decembrie, în săptămâna cu înscrierile, cea de dinaintea Crăciunului. Plină de avânt pompieristic, mi’am zis lasă, de săptămâna viitoare gata cu petrecerile şi cu lenevitul, am 6 săptămâni in care o să mă pregătesc, o să lucrez constant, o să citesc numai în engleză, îmi iau cărţi, fac teste etc. 3 săptămâni au trecut de atunci până să mă hotărăsc să deschid şi eu un test să văd măcar cum arată, nici măcar atâta lucru nu făcusem. După ce am constatat că e mai greu decât speram eu iniţial, am fost în depresie 3 zile şi n’am putut să învăţ deloc, evident. După care mi’am luat inima’n dinţi, pentru a nu ştiu câta oară, şi am zis că nu se mai poate, acum chiar o să mă pregătesc, o să lucrez constant, o să citesc numai în engleză, îmi iau cărţi, fac teste etc.

Mi’am stabilit şi un program de lucru, am calculat că şi dacă aş lucra câte o oră în fiecare zi tot aş reuşi să trec prin toată materia să fiu pregătită. 2 zile. Atât a durat entuziasmul. După care m’am întors la veşnica placă o să mă pregătesc, o să lucrez constant, o să citesc numai în engleză, îmi iau cărţi, fac teste etc. Au mai rămas 2 săptămâni în care probabil că o să mai repet placa de câteva ori bune.

Iniţial, 6 luni mi se păreau insuficiente să învăţ, apoi am zis că până la urmă şi 6 săptămâni mi’ar fi de ajuns. Nu mi’e teamă decât că o să mă trezesc de fapt cu 6 zile înainte că eu tot nu ştiu nimic. Sau 6 ore… 6 minute?!

 

Un cocktail de impresii

Acest post este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Tot ceea ce scriu eu este pură ficţiune inspirată din realitate.

Mie îmi place să nu mănânc cu zilele şi sunt foarte încântată când reuşesc. Mă simt uşoară şi flower-power, lucru ce’mi aminteşte de vorbele unui personaj preferat: “But I haven’t eaten in three days, just to look lovely”. Iar dacă ies sâmbătă seara în club, nici nu se mai pune problema să mănânc altceva decât mere, varză sau morcovi, ca să pot ţopăi în voie ca un iepure. Întâmplător am descoperit că toată treaba asta poartă un nume ştiinţific şi este considerată o tulburare de alimentaţie: alcoorexie, definită ca un “fenomen care implica saritul peste mese pentru “cheltuirea” caloriilor zilnice pe bauturi alcoolice”. Mie mi se pare o prostie să zici că toată treaba asta e o boală! În primul rând, a cui e vina că băuturile alcoolice sunt hipercalorice? Ce e de făcut când o bere are tot atâtea calorii ca şi masa de prânz? Normal că preferi să sari peste o friptură ca să poţi savura liniştit(ă) un pahar mare cu vin roşu delicios. Iar o cherry vodka e de nu ştiu câte ori mai îmbucurătoare decât o salată de ridichi, nimeni nu poate nega asta! Cel mai înţelept ar fi ca toate barurile şi cluburile de pe mapamond să’şi ticsească rafturile cu băuturi precum low-fat tequila, diet beer, low-calory vodka, precum şi diet absinth, diet B52, diet sambuca… Şi lista poate continua până mâine!

Nu vă puteţi închipui câtă bucurie şi explozie de lumină şi culoare a fost în sufletul meu când am dat peste Dieta băutorului (the Drinking Man’s Diet). Mare om a fost inventatorul ei când a spus: mai puţini carbohidraţi, mai mult alcool! Este, bineînţeles, recomandat să’ţi consulţi doctorul înainte de a începe o asemenea dietă, însă nu ştiu ce’ar zice medicul meu de familie dacă i’aş spune la următoarea consultaţie că eu vreau să beau în loc să mănânc. Dar ce treabă au medicii cu caloriile, veţi întreba. Niciuna!

 

Nopţi albe pentru zile negre

Post scris pe vremea când chiar mă trezeam de dimineaţă.

Ţinând cont de vasta mea experienţă de viaţă şi analizând zecile de boli pe care le’am îndurat cu stoicism (închipuite sau nu), am constatat că cea mai groaznică dintre toate (fie’mi permisă exprimarea pleonastică, e doar o licenţă poetică) nu poate fi decât insomnia. Te trece prin toate starile posibile – stres, agitaţie, plâns şi bocet, nervozitate, disperare, nevroză, psihoză şi are stadii progresive de evoluţie.

1. Stadiul iniţial

22.00 – te bagi în pat mai devreme decat de obicei, în speranţa că aşa vei adormi mai repede. Ca să accelerezi procesul, bei inainte şi o cană de ceai de tei cu vreo 2-3 boabe de distonocalm (asta in cazurile mai avansate ale maladiei) 23.00 – ghinion! (ca de fiecare dată, de altfel). Tot nu reuşeşti să adormi, petrecând o oră întreagă în căutarea poziţiei ideale – pe spate, pe burtă, pe stânga, pe dreapta, cu capul sub pernă, poziţia lotusului etc. Dupa ce încerci mai bine de 69 de poziţii (cifră simbolică, deh!) îţi propui să stai nemişcat !

2. Stadiul intermediar

00.00 – nu reuşeşti să stai nemişcat mai mult de 3 min, căci tot universul pare să comploteze împotriva ta: ba te strânge o şoseată, ba te gâdilă vreun fulg din pernă, ba îţi amorţeşte o mână… Însă tot încerci să te convingi că mai e cale lungă până dimineaţă şi ai timp berechet să dormi, e doar miezul nopţii, ce naiba!

3. Stadiul nevrotic

1.00-2.00 – deja începe să te cuprindă disperarea. Parcă tot patul a luat foc şi nu’ţi mai găseşti locul, te muţi de pe o parte pe alta fără nici un rezultat. Şi ceasul ăla nenorocit ticăie cu atâta spor de parcă ar avea duracell! Te enervează la culme şi’ţi vine să te duci să’l trânteşti de podea…

4. Stadiul psihotic (climax)

3.00 – psihoza e în floare… Mai ai puţin şi plângi de nervi (asta în cazul în care n’ai făcut’o deja). Apoi începi să te resemnezi, să’ţi accepţi soarta de proscris, mai ales când te gândeşti că Cioran n’a dormit ani la rand (bine, dar el măcar era un geniu).

5. Stadiul final

4.30 – adormi (accidental, evident). Ţi se rupe firul… 6.00 – sună ceasul (da, ăla cu duracell), când abia ai închis ochii… Te ridici din pat, plin de nervi, sudoare şi lacrimi, promiţând solemn că la noapte dormi buştean. Însă unele promisiuni sunt făcute tocmai pentru a fi încălcate…

 

Retrospectiv

Dacă ar fi să mă uit înapoi către ultimele 12 luni care au trecut, mi’ar fi imposibil să nu privesc şi la ceea ce’mi propusesem cu un an în urmă. Vroiam să ajung la Lyon şi în Polonia, însă în schimb am văzut Barcelona şi Porto. Am reuşit să ajung la Tiramisu, iar Tomata s’a ţinut de cuvânt şi m’a luat de la gară . În plus, am revăzut Sinaia şi Braşov, două locuri care mereu mi’au fost foarte dragi, şi am fost pentru prima dată la Sibiu şi Mediaş. Am mai vrut să fiu turist şi’n Bucureşti, însă îmi pare rău că nu pot să bifez o asemenea reuşită, m’am obişnuit prea tare cu oraşul ăsta.

Am vrut să scap de licenţă, şi iată că’s om licenţiat, plus traducător autorizat! Am vrut să dau şi la master, dar mi’am dat seama că mai înţelept ar fi să’mi iau un an liber şi să mă gândesc puţin la anii ce vor veni. Şi atâta gândire n’a fost până la urmă bună la nimic, pentru că tot la nişte decizii instinctive am ajuns, decizii care s’au soldat cu un bilet de avion dus (despre care voi povesti la momentul oportun).

Ziceam că anul ăsta o să învăţ, în sfârşit, germana şi că o să’mi amintesc franceza, dar am lăsat baltă planurile lingvistice. În schimb, m’am înscris pentru IELTS în ianuarie, măcar de engleza mea să se aleagă şi altceva decât praful. Vroiam să scriu şi să citesc, dar n’am făcut destul niciuna din toate astea. Visam şi să traduc o carte, dar planul meu s’a limitat la Manualul de utilizare a ferăstrăului mecanic pentru şantiere. Am mai zis că mă apuc să’mi fac proprii cercei, dar mai amân încă un an. Iar jobul pe care mi’l doream nu l’am găsit, căci Lonely Planet a auzit că’i criză, însă am avut (şi am în continuare) cel mai longeviv job al meu – intru în a 8a lună deja, când maximul de până acum a fost de 4 luni. Este un progres major pentru un om care fuge de commitment mai ceva ca de, ştiu şi eu, decizii…

Îmi mai doream şi să cunosc oameni, ceea ce am reuşit din plin. Şi am şi ajutat lume de toate naţiile într’o ţară care nu e a lor, lucru despre care sper să reuşesc să povestesc într’o zi mai pe larg. Despre beţiile legendare nu o să povestesc mai multe decât am făcut’o deja, însă mărturisesc că încă mai păstrez un zâmbet tâmp în amintirea nopţilor care au stat sub semnul unor vorbe înţelepte precum Kiss me, I’m drunk.

M’am întors din Portugalia alt om. Am mai donat şi sânge şi am slăbit şi 5 kilograme într’o lună. Mi’a murit un pixel, am absolvit, am vrut să scriu un roman, dar am renunţat pe parcurs. Am devenit ipohondră şi am făcut un experiment literar de care eu sunt foarte mândră. Şi am făcut multe alte lucruri despre care poate că n’am scris sau pe care le’am trecut cu vederea, căci 12 luni trec uneori prea repede.

Planuri pentru 2010 n’am apucat încă să scriu pe hârtie, dar mi’am propus să reuşesc ceea ce’mi propusesem să reuşesc de mult: să găsesc locul în care să mă simt împlinită. M’am făcut un curaj nebun şi o să’mi încep căutarea în aproximativ o lună, iar primul loc o să fie o insulă mare. Şşş… Mai multe veţi afla într’un episod viitor

 

Introspectiv

Oi avea eu câteva bube, celulită şi vreo 2-3 kilograme pe care nu mi le doresc, dar cu toate astea oricine ar putea spune că arăt chiar bine.

Oi fi eu leneşă şi m’oi plictisi prea repede de orice, dar tot am reuşit să fac multe din lucrurile pe care mi le’am propus.

Oi fi eu distantă, rece, dificilă, ironică şi antisocială, dar jur că există o groază de oameni care mă iubesc.

Oi avea eu frustrările şi neîmplinirile mele, dar tot nu m’aş putea considera un om nefericit.

 

Despre decoraţiuni interioare şi viaţa de adult

Mai întâi mi’am zis că am devenit adult când am dat ultima probă de licenţă. “Gata, până aici ne’a fost!” După care m’am simţit şi mai adult când cuvintele “vă declar absolvenţi” mi’au răsunat în urechi şi mi’am privit capa zburând în aer. Însă nimic nu se compară cu momentul în care mi’am lăsat în urmă camera de cămin, goală şi pustiită, locul unde am petrecut ultimii 3 ani din viaţă, pentru a mă muta şi eu, ca toţi adulţii, cu chirie. Altă etapă de conştientizare este şi ziua în care plătesc, lunar, banii de chirie, şi fac inevitabilul calcul mental de câte haine, genţi, pantofi şi bilete de avion mi’aş cumpăra eu dacă aş alege să locuiesc într’o cutie de carton.

Am ştiut de la început că singura metodă în care mi’aş putea păstra sănătatea mentală şi liniştea sufletească locuind la Obor (pe Teiul Doamnei, dacă vreţi să mă vizitaţi), este să’mi repet tot timpul că “e temporar”. Gândul meu suprem şi rezoluţia pentru 2010 fiind să plec departe, în lume. Şi faptul că îmi spun eu “e temporar” privindu’mă în oglindă nu ar fi fost nici pe departe de ajuns dacă nu aş fi avut şi un decor pe măsură.

Locuiesc într’o cameră cu pereţii albi şi complet goi, nici un cui n’am bătut în ei (oricum mi’e cam frică să nu’mi turtesc vreun deget cu ciocanul). Singura piesă de mobilier este un fotoliu-pat pe care l’am primit în dar, nu am investit nici măcar sudoarea frunţii în el. Un scaun pe care îmi ţin din haine şi o etajeră de plastic pe care am umplut’o cu cosmetice şi cărţi. Restul de multe cărţi le ţin pe jos, aşezate frumos în teancuri, alături de cutiile de pantofi şi revistele glossy. Restul de haine mi le ţin în geamantanul de călătorie (bagajul de cală, na), stivuite pe categorii (în zilele în care fac curăţenie). Noaptea mă învelesc în sacul de dormit, iar pe podea nu am decât izoprena (în speranţa că oi mai face şi eu vreun abdomen, două).

Când intră cineva la mine în cameră, îi trebuie câteva secunde bune să se obişnuiască cu ideea că aici chiar locuieşte un om. Aş fi putut să fac rost de mobilă, să cumpăr rafturi sau să’mi pun covor pe podea şi postere pe pereţi. Dar nu am vrut. Prefer să mă bag seara în pat cu gândul că, de dimineaţă, nu trebuie decât să’mi strâng sacul de dormit şi să trag fermoarul valizei, iar apoi pot să plec liniştită în lume. Totul e pregătit. Eu nici măcar nu locuiesc aici. E temporar. De 3 luni încoace tot temporar e, dar voi pleca.

 

Şi pisicile nasc câteodată

Nu, nu e o metaforă. M’am uitat la Animal Planet.

Eram la Keiko şi tot aveam de aşteptat câteva minute bune, timp în care mi se topea celulita de zor, aşa că mi’am îndreptat atenţia către televizor. Animal Planet, o emisiune despre pui de animale. Prefer Discovery Channel de obicei, dar m’am gândit că nici AP nu poate fi prea rău. Nu? Nu!

Să vă povestesc. Emisiunea era un reality show cu o doamnă, care fusese actriţă “de când se ştie”, jucase chiar şi cu Elvis în vremurile ei de glorie. Acum nu mai era decât o babă oxigenată, a cărei viaţă se învârtea în jurul preţioasei pisici, pe numele ei Mimosa, care stătea să nască. După ce a povestit cum se înţeleg ele din priviri şi cum clipeşte mâţa languros să’şi exprime dragostea şi cum o hrăneşte numai cu carne crudă şi nu cu chimicale la cutie, doamne apără’ne!, reality show-ul continuă cu vizita la medicul veterinar. Acolo mâţa are parte de o radiografiere şi de un pronostic asupra viitoarei naşteri, după care doamna îngrijorată îşi ia odrasla acasă. Îngrijorată pentru că Mimosa era la prima naştere (!!) şi unul dintre cei 3 pui nu era în poziţie pelvină (!!).

Eu speram în tăcere că ăştia de la Animal Planet or să se limiteze doar la lamentările babei, cu toate comentariile ei penibile (“Sper să fie în poziţie pelvină!”, “Mimosa e agitată, cred că are o contracţie” – Mimosa nu’şi mişca nici mustăţile etc). Însă ghinion! Spre oroarea mea, privată de telecomandă, am asistat la naşterea celor 3 pui – Tiramisu, Créme Brullée şi Créme Nu-ştiu-ce pe numele lor. Apoi, gen după câteva săptămâni, au chemat un soi de medium care citea gândurile animalelor şi care le’a făcut profilul psihologic. Tiramisu se pare că avea o imaginaţie bogată, iar altul era mai timid – cel care nu se născuse în poziţie pelvină, fusese afectat la naştere se pare.

Şi am făcut o înţelegere cu mine însămi: eu n’o să ajung niciodată “baba cu pisica”, pentru că 1. prefer să mă sinucid decât să ajung la o prea venerabilă vârstă la care să nu am altă ocupaţie decât să’mi moşesc pisica şi 2. eu o sa’mi iau căţel.

 

Pentru că tot n’am mai făcut o leapşă de luni de zile

De la Tomata am primit în dar o leapşă în care trebuie să vorbesc despre personajele mele preferate, 10 la număr. De multe zile tot stau să mă gândesc intens la această temă şi constat cu stupoare că, deşi am zeci de romane şi de autori preferaţi, chiar nu pot spune acelaşi lucru şi despre personaje. De obicei, am o tendinţă bolnăvicioasă de a mă îndrăgosti până peste urechi de scriitorii cărţilor pe care le iubesc. Pe José Saramago, Kazuo Ishiguro, John Fowles, Aldous Huxley sau George Orwell pur şi simplu îi ador, iar de multe ori proiectez această adoraţie asupra romanelor şi personajelor deopotrivă. Nici nu o să încerc să fac un Top 10 pentru că sigur nu o să’mi iasă, dar o să vorbesc puţin despre câteva dintre personajele care m’au impresionat pe mine.

O să încep cu Stevens, din The Remains of the Day al lui Ishiguro, personaj cu care cred că m’am identificat cel mai mult până acum. Îţi aminteşte de toate gândurile nespuse şi sentimentele nearătate, pe care încerci să le arunci cât mai departe, de regretele peste care îţi este atât de greu să treci.

De Alex din A Clockwork Orange mărturisesc cu mâna pe inimă că m’am îndrăgostit. Oricât de scandalos e personajul şi cât de brutale faptele lui, are un farmec greu de explicat. Dincolo de brutalitate, furie şi cruzime, e ceva fascinant în modul în care îşi descrie Burgess personajul, pare să’i justifice defectele învinovăţind societatea pentru încăpăţânarea ei de a-i schimba pe oameni, făcându-i astfel să devină nişte simple maşinării încapabile de a mai lua o decizie etică.

Hawksmoor din romanul omonim de Peter Ackroyd, însuşi subiectul tezei mele de licenţă, este un alt personaj pe care l’am adorat. Tot un personaj negativ, criminal în serie, adept al unei religii oculte, fără de care romanul n’ar fi avut nici un farmec.

Şi de Jack Kerouac şi Neal Cassady m’am îndrăgostit în On the Road, însă nu ştiu dacă intră tot la categoria “personaje”, dar fiind că romanul este în mare parte autobiografic. Cert e că mi’ar fi plăcut să trăiesc viaţa lor, străbătând America de la est la vest just for fun.

Ralph din Lord of the Flies este un alt personaj care mi’a plăcut, însă cred că a fost mai mult din cauza poveştii.

Şi ca să nu las impresia că’s atât de snoabă încât nu citesc decât literatură străină, o să completez lista şi cu câteva personaje precum Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni (motiv pentru care am urât’o pe Matilda), Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte sau Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraţilor (pe care am citit’o de 3 ori şi de fiecare dată am sperat că n’o să mai dezerteze, după care am plâns când a fost executat).

Leapşa merge mai departe către:  Ela, Liana, Gemenele vitrege şi  Zâna Carabină.

 

Pentru că CH3CH2OH nu e doar o formulă chimică

Sufăr de sindromul obsesivo-convulsiv. Când am o sticlă de bere în mână, nu pot rezista tentaţiei de a o soarbe în 6-7 minute. Dacă miros vreun shot de tequila prin apropiere, trec la etapa “aaah lămâie!” în câteva secunde. La fel păţesc şi cu vodka tonic, cuba libre sau vin de orice culoare, preferabil unul după altul şi toate în aceeaşi seară.

În fiecare seară când plec de acasă cu poşeta la subraţ, am un soi de premoniţie că mă paşte o comă alcoolică de toată frumuseţea, deşi îmi propun de la bun început ca fardul să’mi stea pe pleoape aşa cum l’am lăsat, cerceii în urechi şi sinapsele în bună stare de funcţiune. Dar, drace! E ca un făcut. Prima bere nu face decât să’mi dea de veste că vor urma şi altele, din ce în ce mai viteze şi mai bogate în etanol. Rezultatul e că, după ore întregi care par să fi zburat la propriu, mă trezesc că iar s’a făcut 5 şi ceva, soarele stă să răsară, iar eu tot în club îmi duc traiul…

Problema e de fapt ce se întâmplă între acea primă bere şi ultima înghiţitură de alcool. Adică, ce se întâmplă? Că eu niciodată nu ştiu. Nu’mi amintesc decât euforia şi ţopăiala de pe un picior pe altul, sticlele date peste gât şi chicotelile. Iar când mă trezesc, încep să’mi vină în minte frânturi răzleţe şi indicii dureroase a tot ceea ce am făcut în orele de beţie. Accese de sinceritate, dovezi de afecţiune, păreri politically incorrect strigate’n gura mare – nimic nu lipseşte din scenariul comediei. La fel ca şi recurenţa întrebărilor din categoria “Am I drunk?”, “Are you drunk?” sau “Will I remember this tomorrow?”, în toate limbile pe care le cunosc, în funcţie de conjunctură şi de locaţie. Dimineaţa, gânduri precum “Nu se poate să fi făcut asta” sau “Nu mai beau niciodată în neştire” pur şi simplu nu’mi dau pace. La care se adaugă tortura obişnuită a mahmurelii (cum este posibil să fii deshidratat după atâtea lichide?!).

Mereu îmi spun că mi’am învăţat lecţia, însă adevărul e că înţelepciunea vine odată cu reumatismul. Iar cum încă nu au început să’mi pârâie oasele chiar şi după astfel de excentricităţi, atunci nu pot decât să mă întreb: cui îi mai trebuie înţelepciune când există CH3CH2OH?!

 

Pentru că febra musculară e mai comodă decât viruşii

Bănuiesc că s’a convins toată lumea cum ar arăta Bucureştiul fără metrou: ca o capitală a călcatului în picioare şi a autobuzelor gemând de lume. Eu una am preferat să nu asist la acest spectacol al comediei umane şi, timp de 2 zile cât s’a revoltat Metrorex-ul sub bagheta jocurilor politice, am preferat să nu mă alătur gloatei plătitoare de bilete RATB şi să fac oraşul la pas până la muncă.

Nu de alta, dar nu am mască de gaze acasă şi chiar nu aş fi rezistat fără în asemenea condiţii vitrege. Ca să nu mai menţionez că detest mulţimile furibunde şi dezorganizate care mişună libere prin capitala României, aduse până la isterie de greva Metrorex-ului. Iar faptul că sunt ipohondră mă face să vizualizez cu ochii minţii toţi viruşii şi bacteriile propulsate de pensionari, vârsta a 3ª şi alte clase sociale cu care prefer să nu’mi împart aerul.

Şi pe bune de nu’i o experienţă înălţătoare să faci Ştefan cel Mare sau Calea Moşilor la picior, e dovada vie a faptului că Bucureştiul nu’i chiar o întindere interminabilă de betoane şi gunoaie. Întindere e, cu tot cu betoane şi gunoaie, dar nu e interminabilă! Are chiar mai multe capete balaurul ăsta de oraş…

 

Pentru că, deşi e criză, shoppaholicii nu dorm niciodată

De fiecare dată când mă gândesc la hoinărit prin magazine, inima stă să’mi iasă din piept , iar ochii din cap, atâta sunt de entuziasmată de perspectiva unor noi haine, pantofi sau poşete.

Criza a picat ca un bolovan peste portofelul meu (cu imprimeu cu Minnie jucând bowling ), mai ales din cauza necesităţii de a strânge bani pentru emigrat (planul meu pentru 2010). Însă nevoia de a’mi schimba periodic garderoba şi de a combina haine şi accesorii noi nu a scăzut proporţional cu finanţele, deci trebuie cumva hrănită.

De aceea, eu şi soră’mea ne’am gândit la un sistem ideal prin care să ne reînnoim periodic garderoba. Cum amândouă avem tone de haine din care nu purtăm decât o zecime, de care ne’am şi săturat de mult timp, am decis să profităm de faptul că avem aceleaşi măsuri, în ciuda celor mai bine de 6 ani care ne despart. Am deschis şifonierele şi am ales din ele toate hainele mişto pe care nu le mai purtăm din cauză că ne’am plictisit de ele. Apoi le’am dat la schimb pe cele pe care nu le mai poartă cealaltă din aceleaşi motive. Iar când ne vom plictisi şi de aceste haine, ni se va face dor de ale noastre şi vom declanşa procesul invers, de recuperare a vestimentaţiei pierdute…

Rezultatul e că, prin numeroase combinaţii şi aranjamente, reuşim amândouă să ne bucurăm de o garderobă nouă, fără să investim altceva decât nişte ore pierdute în faţa oglinzii. Iar spiritul de shoppaholic rămâne la fel de viu chiar şi pe timp de criză (mai ales datorită second-urilor de care mă declar dependentă de ani de zile).

 

Pentru că, până la urmă, I’m nothing but a quitter

Cam o săptămână a durat entuziasmul şi seriozitatea mea, după care am trecut la vechile obiceiuri. Lasă că scriu mâine, acum sunt obosită / n’am destul timp / trebuie să mai văd un episod din Ally McBeal (btw, Dora, plecăciuni!). Iar mâine nu fac decât s’o iau de la capăt. Da, da, aş putea să mă mint că eu chiar fac lucruri importante şi că am obligaţii de îndeplinit, beri de băut şi tequila de dat pe gât, dar până la urmă rezultatul e acelaşi: I’m a quitter!

De roman vorbesc, cel pe care am început să’l scriu la 1 noiembrie. Ar fi trebuit să mă aflu deja la jumătate, însă am un deficit de nici mai mult nici mai puţin de 10.000 cuvinte (din cele 25.000 la care ar fi trebuit să ajung duminică). Aşadar, temerile mi s’au adeverit, iar procrastinatul m’a aruncat cu multe pagini în urmă.

Cei care citesc toate astea au 2 soluţii la îndemână:

1. să arunce cu idei despre ce aventuri ar putea avea un clown undercover. Ţin să menţionez că am vorbit deja despre fobia de clowni, fetişul pentru clowni şi ponei roz.

2. să arunce cu oo fix în freaza’mi pentru că le merit, de quitter ce sunt.

Cu menţiunea că prefer termenul quitter celui de loser, încă mi’au mai rămas câteva de ratat în viaţă, deci nu pot să mă pronunţ în avans că aduce ghinion.

 

Zona crepusculară

Eu sunt obsesiv de punctuală. Cel mai frecvent coşmar al meu e cel în care întârzii la serviciu, eu un gând care nu mă lasă să dorm noaptea. De fapt, e doar unul din miile de gânduri care’mi provoacă insomnii, motiv pentru care ora mea obişnuită de culcare e cam 3 noaptea. Sau dimineaţa, depinde din ce perspectivă priveşti.

Ieri am sărit speriată din pat crezând, evident, că am dormit în exces. Mai ales că în cameră era o lumină orbitoare care mă făcea să cred că suntem în miezul zilei (eu trebuie să fiu la muncă la 13°°). M’am uitat la telefon şi arăta 07:45, dar am crezut că sunt prea ameţită de somn şi că ochii mă înşeală, apoi m’am gândit că mi’a stat ceasul (de la telefon, da). M’am dus fuga să mă uit pe fereastră pentru vreun indiciu, habar n’am de ce, că doar nu ştiu să citesc ceasul după soare.

Era de fapt 07:45, m’am convins după câteva tumbe prin cameră, cele 2 creasuri de mână ale mele m’au convins.

Iar acum urmează partea cea mai stranie. Când le’am povestit colegelor de serviciu, 3 dintre ele mi’au spus că au păţit exact acelaşi lucru, în aceeaşi dimineaţă, toate 3 între 07:30 şi 08:00. A fost o halucinaţie colectivă sau criza asta chiar a început să ne afecteze până şi somnul?

Deci nu’mi spuneţi că şi voi ţopăiaţi ieri prin cameră pe la 8 fără dimineaţa crezând că e 12, că deja încep să cred şi în extratereştri!

 

De la foame mi se trage

Aseară mă cuprinse o foame(te) pe care salata de varză nu reuşi să o doboare. Ultima mea speranţă era o gutuie de talie mijlocie, care aştepta cuminte să se lase devorată. Am hotărât că nu merită cruţată, mai ales că s’a şi dovedit în scurt timp că era de fapt o gutuie malefică.

După lupte seculare care au durat mai bine de 5 minute, am reuşit să o tai echitabil pe jumătate. Apoi am continuat operaţiunea Măcelul gutuii prin curaţarea de sâmburi a primei jumătăţi. Totul a decurs în deplină linişte până în momentul în care am ajuns la cea de-a 2a jumătate. Ne’am privit ochi în sâmburi şi am înfipt cuţitul cu vârf prea bont şi lamă prea zimţată. Gutuia a întâmpinat rezistenţă cu toată puterea care mai zăcea în miezul ei de gutuie retezată. Am strâns atunci din dinţi şi mi’am adunat pentru utima dată puterile de a lupta împotriva fructului oprit.

Păcat că nu au şi cuţitele un al 6-lea simţ care să le ajute să se oprească la timp. Căci, fără voia lui, a trecut dincolo de coaja gutuii şi mi s’a înfipt vitejeşte în palmă. Prima mea reacţie a fost de panică, nici să ţip nu mi’a mia dat prin cap. Apoi, venindu’mi în fire, am vrut să scot totuşi cuţitul de unde se înfipsese, dar supriză ! Refuza să se desprindă ! Am înghiţit în sec şi am tras cu toată puterea, mai ales că panica îmi anesteziase orice durere. A ieşit într’ul final, cu tot cu gutuie, care prinsese deja o culoare sângerie, şi am zis Mulţumesc doamne că s’a oprit cuţitul în os că altfel ieşea pe partea cealaltă ca prin gutuie.

Morala : nu e bine să mănânci seara prea târziu, nu e sănătos.

 

Îmi place toamna…

… când arată aşa:

… fără ploaie, vânt sau frig, fără frunze umede care să ţi se lipească de cizme, fără bălţi de noroi la fiecare pas. Doar aşa, liniştită, călduţă, uşor însorită…