I heart brands

Mai întâi Zuzzu, apoi gemenele m’au provocat să pun pe hârtie brandurile pe care le folosesc zi de zi. Eu am precizat în nenumărate rânduri cum că’s snoabă şi că nu pot să respir fără branduri în jurul meu, asta mi’e soarta . Aşa că lista va fi luuuungă, cum era de aşteptat, şi pe cuvânt de n’am muncit din greu la ea!

Am înghesuit în amărâtul de paint brandurile pe care le folosesc cel mai des şi de care m’am ataşat, aspiraţionale să zicem, iar la mâncare n’a mai încăput mare lucru, hainele au înghiţit toţi pixelii… Nu ştiu exact ce’ar mai fi de zis. Recunosc că sunt brand-addict, brand-freak sau orice alt mutant din această categorie, dar refuz să mă tratez. Sunt perfectă aşa cum sunt! Adică Barbie…

Acum să vedem cine mai e aşa perfect… Leapşa merge la Tomata, Oaanaa - că pe ea sigur o prinde leapşa asta – şi Ana-neprinţesa. Enjoy!

 

De ce mor pixelii?

Se sinucid? Îşi spun că nu mai pot îndura o soartă crudă şi preferă să’şi pună capăt zilelor ca să’şi curmeze suferinţa?

Sau se omoară între ei? Se mai trezeşte în toiul nopţii câte un pixel cu tulburări de personalitate şi instincte violente şi’i dă una în cap pixelului de lângă, după care îşi trage pătura peste el şi se culcă liniştit la loc?

Sau poate se evaporă? Îi răpesc extratereştrii!

Sau pixelii suferă şi ei de boli ca toată lumea? Mai fac un infarct, mai intră într’un şoc anafilactic, le stă inima’n somn, li se cirozează ficatul, fac cancer la plămâni?

Era într’o frumoasă dimineaţă de duminică, soarele zâmbea din străfunzimile cerului, când mi’am deschis laptopul să ma mă uit la nişte episoade din One Tree Hill, pardon, să mai scriu o pagină la licenţă. Şi în timp ce mă concentram eu asupra jocului actoricesc/capitolului de traductologie, am constatat cu stupoare existenţa unui minuscul punct albastru în partea de centru-dreapta a ecranului, fix pe poşeta uneia dintre actriţe. Mi’am zis că o avea ea poşetă cu o picăţică şi am trecut peste eveniment, dar picăţica se încăpăţâna să apară pe toate poşetele, bluzele, maşinile…

Aşa că  am făcut ecranul alb (am deschis un Word, altă idee nu mi’a venit) şi ce le’a fost dat ochilor mei să vadă îmi va rămâne veşnic întipărit pe retină: pe ecranul de un alb imaculat, ca o primă ninsoare până să apuce ţâncii să dea năvala în ea, trona victorios cadavrul unui pixel mort! Un nenorocit de punct albastru!

De ce’a murit? I’am făcut eu ceva? Sunt o asasină fără pic de suflet? Şi întrebarea supremă: vor mai muri şi alţii, tot ecranul meu va deveni un cimitir nesfârşit de pixeli răpuşi de soartă?

 

Voi aţi remarcat?

Atunci când ai o zi proastă, până şi spam-urile pe care le primeşti sunt depresive. Gen 7 semne că te va părăsi*.

Cum este cu putinţă?! Universul ăsta…

*Nu, nu l’am citit, nu cred în… spam-uri.

 

Sunt vie!

Nu m’au răpit extratereştrii. N’am intrat în comă alcoolică prelungită. N’am fugit în America fără viză.

Am luat doar o pauză de la tot ce înseamnă spaţiu virtual, abia de mi’am citit mailul de vreo 3 ori săptămâna trecută. Sunt la serviciu 8 ore pe zi pentru că-virgulă corporaţia are nevoie de mine şi eu am nevoie de banii ei. Aseară am învins vitregiile sorţii şi am terminat de scris licenţa! Ce surpriză de proporţii o să aibă profa când o citi ce’am scris eu acolo! Mă pregătesc sufleteşte pentru cele 3 examene de licenţă şi pentru beţia cruntă ce se anunţă în noaptea de 30 iunie (cu termen de finalizare nelimitat).

De multe zile mă zbat ca nu cumva să mă pună Sfântu’ să’mi iau bilete la Milano pentru săptămâna viitoare, că aşa de tare mă rod palmele (sunt foarte ieftine, merită să renunţi la mâncare pentru aşa ceva)… Iar m’a apucat dorul de fugit în lume, de fluturii ăia pe care îi ai simt în stomac şi în cap de fiecare dată când decolează avionul, de priveliştea pe care o am când mă zgâiesc prin hublou ca un ţânc de 6 ani…

Mda, acum ştiu ce  înseamnă să revii cu picioarele pe pământ…

Mă voi întoarce şi pe blog. Dar nu acum.

 

Cum te vezi peste 5 ani?

Dacă aş avea 30 ani, 2 copii acasă şi rate la bancă, răspunsul ar fi cât se poate de previzibil, zic eu, adică “Tot aici”. Dar când am 22 de ani, încă 5 mi se par o veşnicie. Aşa că mi’e mai simplu să spun cum să salvăm lumea de carii decât cum voi fi eu peste câţiva ani. În plus, orice răspuns aş da, nu o să fie în veci mulţumitor.

Dacă’ţi spun că peste 5 ani voi lucra pentru Lonely Planet şi voi străbate planeta în lung şi’n lat, din Madagascar până’n Alaska, o să zici despre mine că’s visătoare, că nu am nici un dram de raţiune. Sau că sunt instabilă şi că nu corespund profilului niciunui job, că toate te vor pe termen lung, iar tu o să’ţi dai seama că eu nu’mi doresc să lucrez pe termen lung decât pentru Lonely Planet*.

Pe de altă parte, dacă’ţi spun că peste 5 ani îmi doresc să fiu managerul propriei companii de îmbuteliat castraveţi muraţi, o să mă descalifici pentru că sunt iraţional şi e clar că fug de muncă dacă mă visez manager în scurt timp. Sunt un neserios arogant, cine m’ar angaja pe mine oare?

Acuma serios, ce se aşteaptă un angajator să audă ca răspuns? “Peste 5 ani mă văd în firma ta, lucrând 8 ore pe zi pe acelaşi scaun, cu ochii în acelaşi monitor. La asta visez din copilărie! Ştiu că mulţi puşti îşi doreau să fie aviatori sau pompieri, dar eu nu am visat decât la jobul ăsta, în fiecare zi a vieţii mele, de 22 ani încoace!” Chiar asta vrea lumea să audă? Deci degeaba sunt eu bun în ceea ce fac (orice ar fi ceea ce fac), că nu am nici o şansă dacă ceea ce’mi doresc eu să ajung peste 5 ani nu se potriveşte cu ceea ce crezi tu că trebuie să ajung?

Sincer, eu mereu am dat răspunsuri ambigue la această întrebare (pentru că viziunea mea pe termen lung e ambiguă) şi m’au angajat toţi (la cele două joburi pe care le’am avut în vasta mea carieră şi în scurt timp şi la al treilea). O singură dată le’am dat răspunsul pe care în mod sigur nu vroiau să’l audă, dar am făcut’o special pentru că mi’am dat brusc seama că nu’mi doresc jobul. Şi răspunsul meu a fost gen “Peste 5 ani mă văd la Lisabona, cu 5 kile în minus”, doar că ceva mai cosmetizat şi fără referire la propria’mi greutate. Şi culmea e că mă “potriveam perfect profilului” (cum s’ar zice în limbaj de HR ), ştiam mai mult decât suficient din ceea ce îşi doreau ei, doar că peste 5 ani nu eram în locul în care vroiau ei să fiu (pe acelaşi scaun trist)… Iar prin anul întâi am fost pe punctul de a mă angaja tot într’o companie tare cul (cum se pare că se cred toate), însă am zis pas din cauză că îmi ceruseră să semnez contract pentru 2 ani neîntrerupţi. Le’am spus că nici o căsnicie nu durează 2 ani, d’apoi un job, şi în plus ar fi însemnat să renunţ la visul cu Lisabona care na că s’a şi împlinit. Nu s’a născut încă jobul care să mă facă pe mine să renunţ la vise!

Şi concluzia e că dacă mai aud vreodată această întrebare, promit solemn să dezlănţui potopul şi să arăt oricărui interesat cât de psihopată sunt eu de fapt. Pentru că o să spun adevărul!

Dar zău, doar pe mine mă sperie întrebarea asta? Brrrr!

*Apropo, ăsta chiar e jobul meu de vis

 

Caragialisme. Pretutindenarul

1. Cine este pretutindenarul: Pretutindenarul este o specie aparte şi foarte curioasă în peisajul autohton. El există de când lumea şi a fost creat de însuşi Sfântul Duh după chipul şi asemănarea Lui, pe vremea când zbura deasupra apelor şi se afla în tot şi în toate deopotrivă.

2. Portret-robot: Din punct de vedere fizic, pretutindenarul nu pare să se deosebească cu nimic de un om de rând, motiv pentru care ai putea să juri că el chiar e o fiinţă ca noi toţi, de altfel. Asta la prima vedere. Şi poate şi la a doua sau chiar şi a treia. Însă în momentul în care îţi dai seama că este mai prezent în viaţa ta decât oxigenul (pe care ţi’l şi suge precum un vampir sângele), realizezi că pretutindenarul este în realitate un monstru urban deghizat în… om.

3. Portret psihologic: Pretutindenarul poate fi definit printr’o singură calitate supremă: este atotştiutor. Nu’i scapă nimic pe această lume, nici măcar ceea ce un om de rând nu poate percepe din cauză că nu este dotat cu calităţile fizice necesare. Spre deosebire de restul oamenilor, pretutindenarul poate intercepta ultrasunetele ca delfinii şi ca veveriţele, la fel cum poate auzi iarba crescând şi atomii înmulţindu’se. Pretutindenarul este perfect conştient de propriile’i calităţi (cu care însuşi Sf. Duh l’a înzestrat) şi nu ezită nicicând să’şi manifeste presupusa superioritate în primul rând printr’o expresie facială ce poate fi lesne încadrată în categoria *smug*.

4. Cum recunoşti un pretutindenar: Pe un pretutindenar nu’l poţi recunoaşte niciodată din prima, ci doar folosindu’te de regula socială de 3 simplă: dacă întâlneşti un om de minim 3 ori consecutiv, atunci individul respectiv nu este om, ci pretutindenar. Nu există excepţii de la această regulă, teorema nu va da niciodată greş şi poate fi aplicată în orice context social. Pretutindenarul poate fi reperat şi prin intermediul figurii *smug* mai sus menţionate, pe care o poţi confunda relativ uşor cu cea a unui ştie-tot de rând (genul acela de persoană care trăieşte cu impresia că nu există nimeni care să ştie la fel de multe ca el). Însă, spre deosebire de acest fals ştie-tot, pretutindenarului chiar nu îi scapă în veci nimic!

5. Mediu de viaţă: Sf. Duh a fost blând cu pretutindenarul şi l’a mai înzestrat cu o calitate demnă de invidiat: adaptabilitatea. Oriunde s’ar afla, pretutindenarul este ca peştele în apă sau ca porumbelul în aer (dacă înţelegeţi ironia subtilă). El nu are nevoie de prea mult oxigen să trăiască pentru că şi’l face şi singur, deci orice mediu îi este absolut propice, inclusiv cel acvatic sau cosmosul larg.

6. Ocupaţie: Pretutindenarul a fost creat cu scopul de a întrupa verbul “a fi”. Însă nu este vorba de valoarea lui existenţială (aceea de “a exista”, se înţelege), ci aceea de “a se afla”. Pretutindenarul se află ici, se află colo, şi nimeni nu’şi dă seama prin ce metode miraculoase reuşeşte el să fie omniprezent (teleportarea ar fi o ipoteză, însă nu a fost niciodată demonstrată ştiinţific). De aceea, prima întrebare pe care ai vrea să i’o adresezi este, invariabil, “Tu de unde ai mai apărut?”. Însă rareori îndrăzneşte cineva să o facă şi motivul este teama – uneori parcă e mai bine să nu ştii… Pretutindenarul are o misiune nobilă: că’i o premieră de film în mall, o coadă la abonament la metrou sau reduceri la pătrunjel în piaţă, el le tratează pe toate cu seriozitatea maximă cu care merită privit orice eveniment de proporţii. Şi sincer, oare cine altcineva ar mai putea face asta în afară de el? Poate doar Sf. Duh…

 

Cum e să’ţi fie teamă

Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată cu o teamă aşa de mare care să vă urmărească până şi în somn. E ca atunci când simţi că cineva e pe urmele tale şi stai veşnic la pândă pentru că ştii că la un moment dat va apărea, însă niciodată de unde te aştepţi. Şi ciuleşti urechile să’i prinzi orice mişcare, căci bezna din jur te împiedică să vezi altceva decât noaptea.

Dacă nu aţi trăit niciodată cu aşa o frică, atunci sigur o să ziceţi că sunt Barbie, ca sunt superficială, shallow and vain, că eu nu ştiu care sunt lucrurile cu adevărat importante în viaţă, că eu nu trăiesc decât pentru aparenţe…

Dar mie mi’e frică, mi’e groază, mi’e oroare… să mă mai uit în oglindă. Uneori nici nu vreau să mă mai trezesc dimineaţa ca să nu fie nevoie să trec prin ritualul firesc care include întotdeauna şi oglinda. E oribil să tremuri la gândul „oare ce’o mai fi azi pe faţa mea?”, de multe ori nu’mi doresc decât să’mi pun o pernă pe cap şi să stau aşa, fără să’mi pese că e noapte sau zi.

Nu sunt nebună (ba sunt, dar asta nu e una din manifestările nebuniei), dar deja nu mai suportam să aud aceeaşi întrebare: „da’ ce’i pe faţa ta?” şi să văd aceeaşi groază în priviri. Şi nu e o groază pe care doar mi’o închipui doar eu. Acasă n’am mai fost din martie şi sincer n’aş mai fi putut să îndur privirea îngrijorată a maică’mii, simţeam că mă transform în monstru…

O să râdeţi, dar se cheamă acnee, deşi eu o alint „ciupercă atomică” sau „hiroshima” (auto-ironia e de multe ori foarte utilă). Recunosc că mai vedeam la alţii înainte, dar niciodată la mine. La pubertate aveam ten de copil, bine că a înnebunit la 22 ani. Şi e o acnee foarte ciudată, pentru că azi trece, dar peste 2 zile revine, nu poţi să spui niciodată că e în stare de vindecare. Doctorii nu şi’au dat seama de la ce e, fiecare cu propria lui variantă (şi probabil niciuna bună). Şi se fac 3 luni de consultaţii, tratamente, creme, săpunuri, antibiotice şi tot felul de pastile…

Dar de o săptămână arat, în sfârşit, a om. Pot să ţin oglinda în mână şi chiar să zâmbesc în timp ce fac asta. Poate că tratamentele au început să dea roade sau poate că e pur şi simplu soarta. Sau poate că e o lecţie să învăţ să nu mă mai vait pentru nimicuri, să pot să spun „am trăit şi mai rău”…

Dar ce nu dispare e teama că mâine o s’o iau de la capăt…

Doar eu trăiesc cu teamă oare?

 

Ce tot ciripeşte lumea asta?

Mess am, că nu mai trăieşte nimeni fără de mulţi ani de zile, uneori te ţine în viaţă mai mult decât oxigenul. Hi5 am, că nu poţi fi cu adevărat cul fără câteva poze prin care să le arăţi cunoscuţilor şi necunoscuţilor unde ai ajuns tu în viaţă. Facebook mi’am făcut în Portugalia pentru că tot globul pământesc are şi altfel nu poţi să rămâi în contact cu restul lumii. În plus, Facebook e şi foarte tru. Nici Picasa nu’mi lipseşte, că doar îmi place să fac poze şi am văzut şi câteva locuri de merită fotografiate pentru eternitate, aşa că firesc ar fi să unesc poza cu locul şi să iasă… galeria. Flickr tot la asta e bun, însă e în paragină de multă vreme. Shelfari este şi el pe listă, că doar e foarte util când vine vorba de contorizat cărţi, mai ales că senilitatea va sosi şi ea într’o bună zi. De blog nu mai zic, că se vede cu ochiul liber că nu duc lipsă de o asemenea unealtă de comunicare, fără de care ceea ce scriu eu aici nici nu ar mai fi posibil.

Un ochi mai avizat şi mai perspicace de la natură ar sesiza de îndată ce lipseşte cu neruşinare din lista de mai sus. Twitter, domne, Twitter! D’ăsta chiar n’am! Mi’a luat ceva până să mă prind cu ce se mănâncă ciripeala asta şi am făcut multe ture prin microblogosferă până să mă luminez cât de cât. Dar ce n’am înţeles eu nici până în sfânta zi de azi (care nu ştiu cât de sfântă e ea de fapt, da’ aşa sună mai plastic) care este adevăratul lui scop, menirea lui supremă pe acest pământ?

Că îi satisface omului nevoia de a spune cip-cip-cip la intervale mai mult sau mai puţin regulate? Că îţi oferă ocazia să te exprimi în păsărească în orice secundă te’ar cuprinde pe tine dorul de un croncănit sau un măcăit scurt, după caz? Oamenii se trag din maimuţe sau din păsări?!

Eu tot nu înţeleg. Însă recunosc pe deplin valoarea de trend a Twitter-ului şi ca un culăr sârguincios ce sunt, am început chiar să mă şi întreb: mie oare chiar îmi trebuie Twitter ca să ţin pasul cu civilizaţia? Aşa că supun atenţiei domniilor voastre una bucată poll, la care rog a se răspunde cu maximă seriozitate, dat fiind că onoarea unui culăr e în joc!

 

Leapşa beletristică

O leapşă primită în dar de la Tomata zilele trecute:

1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecã?
Există o strânsă concurenţă între piesele lui Shakespeare (în variantă Oxford, se înţelege) şi romanele lui Saramago. Dar ultimul cred că a ieşit totuşi câştigător pentru că mi’am mai îmbogăţit colecţia şi în Portugalia.

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?
Ştiu că din Dicţionarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie aveam mai multe exemplare pentru că le primeam cadou de la mai multă lume, însă le’am dat şi eu mai departe.

3) De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezată în secret?
Am avut pasiuni “ciudate” pentru multe personaje, care de care mai diferite. Ultimele de care îmi amintesc acum sunt Alex din A Clockwork Orange (nu ştiu de ce, dar chiar mi’a plăcut mult, oricât de dubios sună pentru cine ştie povestea), Lanark din romanul cu acelaşi nume, Hamlet, Heathcliff din Wuthering Heights, Dyer din Hawksmoor… Am o minte bolnavă oare?

4) Ce carte ai citit cel mai des?
Nu prea îmi place să recitesc cărţile pentru că mă obsedează gândul că sunt atâtea romane pe care nu o să apuc să le citesc în viaţa asta şi mi se pare că aş pierde prea mult timp. Însă recunosc că aş vrea totuşi să recitesc Siddharta sau Groapa, precum şi alte cărţi pe care le’am citit acum mulţi ani şi care mi’au plăcut mult, dar le’am uitat atât de tare încât uneori am impresia că doar am visat că le’am citit.

5) Care era cartea ta preferată la 10 ani?
Pe aripile vântului.

6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
Cartea care merită acest titlu e Sfetnicul din sânge a lui Flannery O’Connor, pentru că e prost scrisă, deşi ideea de la care porneşte ar fi putut fi exploatată cu mult mai bine dacă scriitoarea ar fi ştiut ce vrea să zică de fapt. Nici 320 de pisici negre a Rodicăi Ojog-Braşoveanu nu mi’a plăcut deloc din cauza clişeelor comuniste, însă recunosc că nici nu sunt fană a genului, cunoştinţele mele se rezumă la Agatha Christie.

7) Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?
Cred că anul trecut a fost cel mai bun an din toată viaţa mea, literar vorbind (şi nu numai). Am descoperit foarte mulţi scriitori buni şi foarte buni, aşa că mi’e imposibil să decid care dintre romane merită să primească titlul de “cartea anului”. Oscilez între Nineteen Eighty-Four, Brave New World, Lord of the Flyes şi The Remains of the Day (asta ca să mă limitez doar la câteva titluri).

Dacă ar trebui să obligi pe cineva să citească o carte, care ar fi aceea?
Doar una? Grea alegere. Nu se poate 2? Pentru că aş zice Eseu despre orbire şi Nineteen Eighty-Four.

9) Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru literatură?
Sunt foarte mulţi scriitori buni care ar merita Nobelul, dar eu una încă nu m’am prins care sunt de fapt criteriile pentru care se acordă acest titlu. Lobo Antunes zicea săptămâna trecută că el ar vrea Nobelul că se dau mulţi bani . Şi tot el zicea (şi mare dreptate avea) că Nobelul înseamnă mai mult publicitate şi e ceva foarte relativ pentru că, de exemplu, sunt puţine persoane care ‘şi mai amintesc acum cine a luat Nobelul anul trecut. Acum doi ani ştiu că a fost Doris Lessing (ştiu asta pentru că îmi place mie de ea) şi Saramago în 1998 parcă, dar cam la asta se limitează cunoştinţele mele în materie de Nobeluri.

10) Ce carte ti-ar plăcea să vezi ecranizată?
Sunt multe cărţi numai bune de pus pe peliculă şi mă gândeam acum la Never Let Me Go a lui Ishiguro sau Colecţionarul lui Fowles care cred că ar da bine şi pe sticlă, nu doar pe hârtie.

11) Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?
Nu’mi prea amintesc visele de obicei, doar pe cele care au un impact foarte puternic şi mă trezesc brusc din somn (coşmarurile) sau mă fac să’mi pară rău că nu pot să mai dorm (visele prea frumoase să fie adevărate). Cert e că nici un vis de care să’mi amintesc nu includea scriitori sau cărţi, probabil că şi creierul meu zice ca măcar în somn să stea degeaba .

12) Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?
Ar suna prea snob dacă aş spune că eu nu citesc decât cărţi culte, dar chiar nu’mi amintesc să fi citit în ultimii ani vreo carte se self-help din categoria “Cum să…”, la fel cum nici Sophie Kinsella nu am lecturat până acum.

13) Care e cartea cea mai dificilă pe care citit-o?
A Clockwork Orange a fost dificilă din punct de vedere al vocabularului, cel puţin până am reuşit eu să mă obişnuiesc cu ea. The Waves a Virginiei Woolf a fost greu de citit pentru că e prea lirică şi mă plictisea la culme, iar Lanark a lui Alasdair Gray mi’a cam dat bătăi de cap, mai ales în primele 300 pagini (din 400 ), mai ales că mulţi critici au considerat’o un soi de Ulysses în variantă scoţiană. A, de Ulysses nu mai zic că e dificilă, pentru că nici măcar nu am reuşit s’o termin.

14) Preferi autorii francezi său ruşi?
Nici francezi şi nici ruşi, pentru că pe nici unii dintre ei nu’i cunosc suficient de bine, am citit prea puţin din ei să mă pot pronunţa. De aceea prefer britanicii

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?
Shakespeare. Nu doar pentru că Milton şi Chaucer au o engleză care pe mine una mă omoară cu zile, dar şi pentru că Shakespeare chiar e un maestru, după ce’l citeşti o dată, îţi e imposibil să’l uiţi.

16) Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?
Că nu pot citi orice carte în orice loc, ca de exemplu în metrou. Am veşnic o carte în geantă, dar trebuie mereu să am grijă să aleg una nu foarte solicitantă, pentru că zgomotul mă împiedică să mă concentrez suficient şi mi’e imposibil să citesc ceva prea dificil sau prea important când sunt înconjurată de o mulţime de oameni.

17) Care e romanul tău favorit?
Nu am un roman favorit pentru că, cu cât citesc mai mult, cu atât descopăr mai multe cărţi pe care le iubesc.

18) Joci ceva?
Surority Life pe Facebook se pune? Nu joc nimic, în general.

19)Povestiri scurte, schiţe?
Caragiale îmi plăcea acum mulţi ani. Am mai citit povestiri ale mai multor autori, în special portughezi, pentru că sunt mai uşor de citit decât romanele (Saramago, Miguel Sousa Tavares, Antonio Lobo Antunes).

20) Non-ficţiune?
Doar pentru şcoală citesc non-ficţiune. Acum, din cauza licenţei, viaţa mea se învârte în jurul criticii postmoderniste şi a traductologiei.

21) Scriitorul favorit?
Aş putea să spun Saramago, dar nu e decât unul dintre ei.

22) Ce scriitor crezi că este supraevaluat?
Din instinct aş tinde să spun Paulo Coelho, dar aş fi nedreaptă pentru că nu am citit decât Alchimistul şi nu e corect să vorbesc despre ceva ce nu ştiu.

23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?
Dostoievski, muuult Dostoievski, pentru că nu am citit şi pentru că îmi doresc.

24) Şi…acum ce citeşti?
Eu citesc în paralel de obicei. Cartea mea de metrou e un volum de cronici al lui Antonio Lobo Antunes, iar acasă mă lupt când cu Brian McHale – Postmodernist Fiction, când cu Ian Higgins – Thinking Translation. Şi nu mai termin…

Mai departe o dau şi eu către Gemenele vitrege, Zuzzu şi Alina.

 

Leapşa cu super-eroi

S’a făcut aproape o lună de când Răzvan se visa Lordul Umbrelor, dar aşa păţesc eu mereu: deşi îmi plac lepşele şi răspund la toate cu maximă seriozitate, îmi ia ceva timp să le rumeg, să’mi pun ideile în ordine ca nu cumva să cauzeze adevărate migrene bietului cititor (cum am demonstrat că sunt capabilă)…

Leapşa zică că, în cazul în care m’aş trezi eu super-erou peste noapte, ce putere aş avea şi ce aş face cu ea.

Singura super-putere care mi’ar putea veni mie în minte este aceea de a zbura. Oricum nu cred că aş putea salva omenirea doar prin simplul fapt că m’aş da eu drept It’s a bird, it’s a plane, tot mai util ar fi să donez sânge, de exemplu (sânge de super-erou, cine n’ar vrea să’i curgă prin vene? ). Dar eu îmi doresc să zbor din considerente pur egoiste – să mă plimb oriunde oi vedea cu ochii, fără să am nevoie de vreun BlueAir sau WizzAir, să fiu pur şi simplu LeneAir! Ceea ce implică şi faptul că nu voi avea nici o restricţie la bagaje! Există ceva mai tru de’atât? Eu nu cred.

Acum, serios, cât de fain ar fi să poţi spune “trebuie să zbor, am întârziat la servici” şi apoi chiar să’ţi iei zborul, fără să mai ai nevoie de Metrorex sau RATB? Sau să zici “ce’aş mânca eu o bezea imensă” şi să te duci o fugă până la Lisabona sau Barcelona să’ţi iei una? Nu mai vreau sa continui, că deja dau în diabet. Dar cert e că sunt milioane de lucruri pe care le’aş face cu o asemenea super-putere…

În buna tradiţie a lepşelor, fie că implică sau nu super-eroi cu puteri care mai de care, provocarea merge către toţi visătorii deopotrivă şi cu predilecţie înspre Ambasadoarea, Alina, Zuzzu şi Green Girl. Să vă fie de bine!

 

Şi până la urmă al cui e papagalul?

Mie îmi place Julian Barnes, că altfel nu aş fi citit chiar trei din multele lui romane. Papagalul lui Flaubert nu m’a atras atât de mult cum a făcut’o Anglia, Anglia, deşi este considerat a fi capodopera lui cea mai de preţ. Şi probabil că îşi merită titlul, şi asta în principal datorită subiectului – joaca de’a postmodernismul, devenită pe parcurs o meditaţie interesantă asupra triunghiului scriitor-cititor-critic. O să vă rog a’mi scuza stilul poate prea formal a ceea ce vorbesc eu aici, dar îmi petrec zilele şi nopţile citind şi scriind despre o licenţă unde e vorba, culmea, tot despre postmodernism. Şi dacă tot am menţionat cuvântul licenţă, mărturisesc că Barnes a fost una din opţiuni pentru măreaţa temă, însă l’am dat la schimb pentru Peter Ackroyd, despre care nu se vorbeşte prea des la noi în lucrările de diplomă şi eu mi’am dorit cu tot dinadinsul să fiu originală.

Chiar dacă mi’aş dori, tot n’aş reuşi să vă povestesc evenimentele din cartea asta, pe motiv că nu se întâmplă mare lucru, dacă e să privim situaţia la modul concret. E doar un doctor britanic pasionat de Gustave Flaubert care îşi petrece mulţi ani din viaţă investigând diverse detalii din biografia marelui scriitor. Şi dintre aceste detalii, cel mai important lucru pentru el este găsirea papagalului despre care vorbise Flaubert într’una din operele sale, papagal care a iscat o adevărată polemică prin simplul fapt că mai multe muzee se laudă că la ei se găseşte papagalul autentic, cel care i’a servit drept sursă de inspiraţie scriitorului. Bineînţeles că e de’a dreptul ilar că un om în toată deplinătatea facultăţilor mintale îşi pierde vremea şi banii căutând o pasăre împăiată şi te şi bufneşte râsul de câte inutilităţi le mai trec unora prin cap… Dar asta este şi intenţia pur ironică a scriitorului, să’ţi arate până unde poate ajunge absurdul când oamenii se încăpăţânează să critice o carte. Şi dacă un papagal împăiat încă nu v’a convins de acest absurd, Barnes merge şi mai departe şi face “inventarul creaturilor domestice cărora Gustave le’a fost gazdă”, ceea ce include până şi animale precum păduchii.

E absurd să vorbeşti despre păduchii lui Flaubert, nu? Dar asta fac şi criticii când analizează culoarea ochilor lui Madame Bovary sau când investighează de’a fir a păr relaţiile pe care le’a avut scriitorul cu toate femeile care au trecut prin viaţa lui, de parcă asta ar fi mai important decât opera în sine. Dacă veţi citi cartea, veţi remarca un prim capitol care mie mi s’a părut teribil de plictisitor, în care Barnes vorbeşte iniţial despre statuile care îl ilustrează pe Flaubert, despre cum li s’a ciobit cuprul sau li s’a zgâriat bronzul. Însă totul capătă sens pe parcursul romanului când îţi dai seama că scriitorul mizează pe absurd ca să’şi atingă scopul, acela de a’şi face cititorul să se întrebe. De ce ne face scrierea să’l vânăm pe scriitor, de ce paginile cărţii nu ne sunt de ajuns, ce vrem de fapt să aflăm despre el?

Flaubert însuşi spunea: “Artistul trebuie să facă posteritatea să creadă că n’a existat niciodată“. Iar ceea ce face criticul este exact opusul acestui lucru, când de fapt cu toţii nu ar trebui să ne limităm decât la carte, aşa cum a fost ea scrisă. Asta este ceea ce ar face un cititor “perfect”, dar câţi dintre noi se pot considera oare cititori cu adevărat perfecţi?

Per ansamblu, mie mi’a plăcut romanul, însă nu este o carte care să te distreze şi să te captiveze cum ar face’o Fowles sau Lodge sau chiar şi Barnes în alte opere de’ale sale. Însă e o carte inteligentă, plină de fraze pe care să ţi le aminteşti cândva:

“Cărţile sunt locul unde totul are o explicaţie. Viaţa este locul unde nimic nu se explică. Nu mă surprinde că unii preferă cărţile. Ele dau sens vieţii. Singura problemă e că dau sens vieţii altora, niciodată vieţii tale.”

“O maximă despre maxime. Adevărurile despre scris pot fi formulate înainte de a fi aşternut vreun cuvânt pe hârtie. Adevărurile despre viaţă pot fi formulate numai când e prea târziu ca să mai conteze.”

“Când ai pieptul plat, drumul spre inimă e mai scurt” – o replică pe care i’o adresează un personaj unei domnişoare )

Papagalul e plin de vorbe inteligente, nici n’aş avea eu unde să le înşir aici, aşa că amatorii genului “ironic” or să fie încântaţi de romanul lui Barnes.

Romanul e de găsit la editura Nemira, care vine şi cu o propunere originală pentru amatorii de cărţi.

 

Random Barcelona

Pentru că deşi voi v’aţi săturat probabil de atâta Barcelona şi probabil v’aţi gândit cum că gata, băi, a terminat, slavă cerului, aş vrea să vă demonstrez că viaţa este totuşi imprevizibilă. Chiar nu ştii niciodată la ce te poţi aştepta – aceasta este lecţia pe care o veţi învăţa chiar acum, dat fiind că urmează nişte ultime poze cu… Barcelona! (Promit că’s ultimele!)

Manifestări naţionaliste (discrete)

Torre Agabar sau motivul pentru care Sagrada Familia nu mai este cea mai înaltă clădire din oraş. Deci cum să construieşti în mijlocul oraşului o asemenea… chestie? Mintea mea pervesă să fie de vină oare?

Îngheţata e bună în orice context…

Nişte cutii de bomboane în formă de cărţi (arătau delicios, jur!)

Bezeaua imensă cu multe arahide (comă diabetică garantată )

Deja clasicele magazine de jeleuri, de unde ieşi de obicei cu braţele pline (de zahăr)

Deci nu, chiar nu am dat iama în H&M, doar vreo 2 rochiţe, un bolero, o poşetă, un cadou… Şi m’am şi întors cu bani acasă, jur! Şi mi’am cumpărat un braţ de vederi pentru că le strâng de prin toate locurile unde mă duc (am un tenculeţ la care mă uit aproape zilnic şi suspin), un mic album foto cu Barcelona şi un volum de poezii de Pablo Neruda în original (noroc că ştiu doar atâta spaniolă încât să pricep ce citesc sau aud).

Şi gata, asta a fost tot cu Barcelona, mă întorc pe meleagurile natale (deşi nu e greu de ghicit spre ce’mi va zbura mie gândul)…

 

Încotro?

Home is where your heart is, se zice şi nimeni n’a îndrăznit vreodată să conteste. Dar ce te faci când inima ţi’e atât de uşuratică încât se dăruieşte când unuia, când altuia (despre oraşe este vorba, se înţelege), fără să gândească măcar? Când face atâtea promisiuni deşarte, cum că “doar pe tine te iubesc”, “la tine mă voi întoarce mereu” sau chiar că “sunt doar a ta”. Şi nici ea nu mai ştie pe unde să scoată cămaşa de cât de multe iubiri răpitoare a avut…

Şi, în loc să te întrebi unde ţi’e oare casa, nu te mai macină decât un gând deznădăjduit: pe unde mi’o mai umbla mie inima? Pe ce străduţă o mai hoinări, prin ce mare sau ocean şi’o mai scălda picioarele sau prin ce nisip o mai căuta pietricele? Cine să mai ştie oare?…

***

Şi până mi’oi găsi eu oraşul visurilor, am de mulţumit mai întâi Lămâiei şi oraşului fierbinte pentru proaspătul interviu şi pentru mai vechiul top al celor 10 care ar trebui in orice top.

Şi o veste bună pentru fanii literaturii portugheze şi nu numai: vine Antonio Lobo Antunes la Bucureşti! Îşi lansează volumul Ordinea naturală a lucrurilor la Cărtureştiul din Arthur Verona, miercuri după’amiază. Zice şi Metropotam aici. Eu abia aştept să’l văd, mai ales că a fost cât pe ce să ajungă în România încă de anul trecut, însă a fost anulat totul în ultimul moment.

Pe mine doar ce m’a cuprins o adâncă mâhnire metafizică pentru că am constatat subit că la unul din cursurile la care nu am fost eu tot semestrul (mai exact, nu am dat pe la nici un curs, sunt un student rebel) s’a vorbit chiar despre Saramago. Un semestru întreg! O să’mi şterg lacrima din colţul ochiului şi o să’mi fac promisiunea pe care oricum mi’o fac zilnic: data viitoare nu mai ratez nimic în viaţă. După care mă întorc la ratările mele cotidiene…

 

Ce te faci când nu mai ştii ceea ce vroiai să spui după ce urma să spui ceea ce ai spus deja?

Păi nu ştiu ce te faci tu, că eu, deşi păţesc asta des, tot n’am reuşit să descopăr vreo soluţie viabilă pentru lapsusurile astea ocazionale care par să’ţi pună neuronii în poziţie de pe locuri-fiţi gata-stop şi e prea posibil să fie fără de leac sau poate că se vindecă cu mătrăgună, cine ar putea şti oare, că dacă a încercat cineva până acum varianta cu mătrăguna, probabil că deja nu mai este printre noi să ne prezinte rezultatele experimentului care, cel mai probabil, s’a soldat cu victime colaterale, adica şi de partea experimentatorului, care, se înţelege, probabil că a dat vreun colţ, poetic şi plastic vorbind, dar şi de partea mătrăgunei, pentru că, de ce să nu încercăm să ne punem şi în locul boabelor veninoase care, la o adică, aşa s’au născut ele pe lumea asta, pline de otravă, a cui e vina că trebuie să apară vreun temerar în căutarea gloriei eterne şi să’şi încerce norocul fix cu mătrăguna care, vorba ceea, e şi ea o plantă fără de noroc, de care lumea fuge ca de necuratu’, deşi ea tot ca orice buruiană trăieşte pe acest pământ, din acelaşi proces de fotosinteză dătătoare de oxigen muritorului de rând, care, se ştie, fără de aer nu ar mai putea face umbră pământului, precum şi fără de soare, pentru că, nu ştiu dacă v’aţi gândit la asta până acum, dar acolo unde soare nu e, nici umbră nu e, pentru că nu ar avea cum să fie, fizic şi ştiinţific vorbind, nu că fizica nu ar fi o ştiinţă la rândul ei, ba una chiar foarte importantă, căci cine altcineva ar studia gravitaţia fără de care, cum era şi evident, toţi am pluti în aer, dar care aer, aţi putea întreba voi, dat fiind că, în cazul în care gravitaţia nu ar exista, atunci probabil că şi aerul s’ar răspândi prin toate cotloanele unuiversului care nu ştiu eu de câtă gravitaţie ar avea el nevoie să existe, dar în mod sigur i’ar prinde tare bine nişte viaţă pe o a treia planetă de la soare, şi iar ne întoarcem la soarele fără de care umbra nu ar fi nici măcar punct, dat fiind că punctul tot e ceva, oricât de mic şi pricăjit ar părea el unui ochi miop, deşi, ce’i drept, punctul nu e ca linia, care ar putea să ajungă de la un infinit la celălalt infinit, nu că ar putea demonstra cineva vreodată că există doar două infinituri pe lumea asta, că doar de’aia se şi numesc infinituri ca să nu aibă pic de finit, adică să fie mai mult in şi mai puţin finit, care, metaforic vorbind, ar putea fi un sinonim aproape perfect pentru sfârşit, şi nu oricare sfârşit, ci acel sfârşit pe care toată suflarea îl aşteaptă în aceste secunde, care au devenit minute, ce riscă să devină ore, deci un sfârşit care să pună punct, şi nu linie, unei idei atât de pline de idei încât îi lipseşte chiar ideea, mai exact, un sfârşit pentru acest paragraf…

Nu ştiu dacă asta este şi metoda lui Saramago de’i ies paragrafe de 5 pagini, dar tocmai am demonstrat ce înseamnă, practic vorbind, propoziţia din titlu, pentru că sunt convinsă că au existat şi capete care au stat puţin în loc, întrebându’se ce a vrut oare fata asta să ne spună nouă aici, oare ea chiar o şti ce înseamnă titlul şi, mai ales, ştia de la bun început unde o să ajungă cu titlul ăsta?Dacă vă aşteptaţi să aflaţi răspunsul chiar de la mine, păi atunci puteţi să aşteptaţi mult şi bine, că eu nu mai ştiu nici care era întrebarea. Dar nu, nu cred că mai plouă săptămâna asta…

 

Frânturi de Barcelona. La Sagrada Familia

Haha, aţi crezut că aţi scăpat? Ţeapă!

De Sagrada Familia toată lumea a auzit şi a văzut’o în cel puţin una din milioanele de poze pe care le poţi găsi în vastul internet. La fel o “ştiam” şi eu, dar am constatat că realitatea nici nu se compară cu ce’ţi arată Guglea. Dumnezeule, e o imensitate! Un munte de piatră şi cea mai gotico-fantastică clădire pe care am văzut’o vreodată. Gaudi visa ca turlele catedralei să fie primul lucru care le va apărea marinarilor în faţă atunci când se apropie de Barcelona (şi câţiva ani a fost, până să fie înlocuite de hidoşenia de Torre Agabar – dar asta în episodul următor). Viziunea lui Gaudi e fenomenală, toate elementele inventate de el sunt de fapt inspirate din natură într’un fel cum un om normal nu şi’ar fi putut închipui. Şi de multe ori nu’ţi dai seama de asta nici măcar când le analizezi atent… Şi sunt fericită că mi’am împlinit visul: am ajuns să cobor pe scările în melc, vestitele scări în melc, care sunt pur şi simplu… wow! Şi e aşa o senzaţie incomparabilă să priveşti Barcelona dintr’unul din turnuleţele ca de nisip ale lui Gaudi…

Ce e trist e că Sagrada Familia e momentan o mare de moloz, dat fiind că mai au mult de construit la ea şi din ce am văzut eu lucrările sunt lente şi destul de complicate. Parcă mai au trei turnuri de ridicat şi mă îndoiesc că vom mai trăi noi să o vedem terminată exact aşa cum şi’o închipuise Gaudi. Deci partea tristă, în imagini:

 

Maimuţica cu cercei

În ideea că probabil v’aţi săturat să citiţi aici numai şi numai despre Barcelona, de vreo 2 săptămâni încoace, o să vă fac un bine şi o să schimb subiectul. Însă doar pentru moment, că mai am de arătat Sagrada Familia în toată splendoarea ei, plus nişte poze pe cre vreau eu musai să le văd pe pagina asta.

Mie îmi plac cărţile în multe limbi, călătoriile, serialele (unele chiar obsesiv de mult), hainele, poşetele, bijuteriile, converşii, second-urile, mâncarea, alcoolul, zahărul în exces, 1.85+ (se calculează în metri şi e singura matematică pe care o înţeleg)… Sunt lucruri despre care am vorbit nu doar o dată, pentru că la ele mă şi gândesc în principal, ordinea fiind în mare parte aleatorie. După cum se poate remarca, sunt probabil o snoabă cu aere de intelectuală (sau invers) şi mie chiar îmi place să fiu sinceră cu lucrurile astea…

Nu ştiu dacă e tot din snobism, dar de când mă ştiu mi’au plăcut bijuteriile. N’o să uit niciodată ce fascinată eram de mărgelele albe ale maică’mii, le purtam pe ascuns până le’am făcut bucăţi. Şi îmi plăceau şi insignele de război ale bunicului meu (le purtam ca pe broşe), cred că tot eu i le’am pierdut până la urmă, fiind, în general, o pagubă la casa omului. În şcoală şi liceu colegele mă admirau pentru multitudinea de bijuterii pe care le purtam (nu toate odată, doh!), aveam aşa de multe că rar mi se întâmpla să le repet la un interval prea scurt… Sunt mare fană Renée Lalique şi am fost la expoziţia lui de bijuterii din Lisabona de vreo 3 ori, ştiu pe de rost fiecare pietricică şi firişor de argint…

Acum nu mai port aşa de mult bijuterii (cu excepţia celor 6 pierce-uri din urechi, dintre care 4 sunt veşnic ocupate cu cercei minusculi, ce’i drept). Dar au ajuns să însemne destul de mult pentru mine, fiindcă toate au o poveste. Fie le’am primit de la vreo persoană dragă, fie le’am cumpărat dintr’un anumit loc sau cu cineva anume, fie mi le’am făcut singură – de oriunde ar proveni, au o valoare sentimentală, nu doar estetică. Sunt cercei care îmi amintesc de Lisboa, brăţări care mă fac să mă gândesc la soră’mea sau la prieteni de’ai mei, mărgele care îmi dau o stare de spirit, inele care mă fac să zâmbesc… Oricum ar fi, mă simt bine purtându’le.

Zilele trecute am primit de la BeSpecial nişte bijuterii numai bune de adăugat la colecţia de accesorii sentimentale (că de întregit nu poate fi vorba, cred că nu m’aş opri în veci). Şi am constatat că dacă îmi araţi o tonă de astfel de bijuterii, probabil că semăn leit cu Hansel şi Gretel la un loc când ajung în faţa casei de marţipan. Adică îmi fac ochii ca la melc şi nici nu ştiu la ce să mă uit prima dată… Inele? Nu, mai degrabă cercei! Sau poate coliere? Mi’ar plăcea să cred că nu sunt singura fiinţă care manifestă tendinţe obsesivo-convulsive la gândul că am murit şi’am ajuns în rai sau poate că am vreun deficit de atenţie şi nu mă pot concentra doar pe un singur pandantiv, trebuie să’mi umplu câmpul vizual până la refuz…

După cristale Swarovski sau sticlă de Murano nu prea mă omor pentru că nu’s deloc genul meu, dar am zeci de cercei hand-made şi îmi plac la nebunie formele originale, iar la BeSpecial am găsit destule după care să’mi fugă ochii, gen:

Cerceii-topor, o preferinţă personală:                    Pandantul rachetă de tenis:

Unul dintre multele inele-fluture :                               Pandantul-chitară:

Ştiţi că eu nu fac advertising decât pentru cărţi (ha, am făcut câţiva aseişti să citească, e o victorie personală ), Portugalia şi, mai nou, Barcelona, dar la domeniul bijuterii chiar nu sunt atât de ignorantă încât să nu’mi permit să zic vreo câteva vorbe despre ce mi se pare mie că merită văzut… De’asta nici n’o să mă auziţi vreodată dându’mă cu părerea despre harduri, Linux sau teoria relativităţii… Şi pentru că aţi rezistat până la acest paragraf, vă ofer spre delectare câteva dintre operele de artă ale lui Renée Lalique care se găsesc la Fundaţia Gulbenkian din Lisabona. Era foarte funny că toată lumea venea să’i (re)vadă pe Monet, Rembrandt sau Rubens, iar eu abia aşteptam să ajung la Lalique

 

Barcelona în cuvinte

Deşi încă mai am tone de poze care merită arătate lumii întregi, o să încerc să şi scriu despre experienţa trăită la Barcelona, care a fost una foaaaarte frumoasă, cum probabil s’a simţit şi din puţinele lucruri pe care le’am spus de când m’am întors…

Plecasem puţin sceptică, undeva în sinea mea, pentru că tocmai citisem un post la Richie unde cineva vorbea despre Barcelona ca despre un oraş din care nu a mai rămas decât faima şi o descria ca pe o dezamăgire totală. Aşa că am pornit cu gândul expre să văd cu ochii mei dacă Barcelona este sau nu over-rated… Şi cu mâna pe inimă vă spun că îşi merită toate laudele! Gaudi e incredibil şi inimaginabil, nici nu’mi găsesc cuvintele să descriu ce sentimente îţi trezeşte să te afli într’unul din turnurile Sagradei Familia sau pe una din băncile din Park Güell, e incomparabil. Într’adevăr, intrarea în toate construcţiile lui este puţin spus costisitoare, dar eu zic că se merită să vezi cu ochii tăi, dacă tot ai ajuns până acolo. La Sagrada am dat 9 euro la intrare (preţul întreg e de 11 euro) şi 2.5 e pentru liftul care te duce în vârf. La Pedrera era vreo 8-9 e parcă, iar la Casa Batllo n’am mai ajuns decât pe din’afară. Turişti mulţi, cum era de aşteptat, cozi interminabile la care aştepţi şi câte 3-4 ore, e o nebunie generală când vine vorba de Gaudi. Da, e trist că Sagrada e momentan o mare de moloz şi probabil că va fi terminată peste mulţi ani, e trist că trebuie să plăteşti atâta să vezi tot ce e de văzut, dar până la urmă de’aia te şi duci acolo, să vezi cât mai mult…

Cert e că Barcelona ştie să se vândă, oamenii ăştia chiar fac bani din toate obiectivele (şi au destule, slavă domnului!). Am fost si la muzeul lui Picasso, unde erau picturi din mai toate perioadele lui de creaţie, însă bineînţeles că cele faimoase (Guernica, de exemplu) se afla prin alte mari oraşe. Oricum, e frumos să’i studiezi evoluţia, Picasso e genul de artist care a renăscut din propria cenuşă de nenumărate ori, ai senzaţia că picturile lui aparţin unor oameni complet diferiţi. Marele meu regret este că am ratat muzeul lui Joan Miro, era unul din motivele pentru care mă şi dusesem la Barcelona, pentru că’mi place mult arta lui. Însă am ajuns prea târziu, duminica au program scurt, lunea e închis, deci universul ne’a cam stat împotrivă, am fost dezamăgită de mine că nu m’am interesat din timp, fir’ar!

Au enorm de multe parcuri în Barcelona, comparativ cu Bucureştiul pare grădina raiului. Eu am fost doar în park Güell şi în Montjuic, dar mai erau multe pe hartă. Şi apropo de hartă, deşi am stat doar 4 zile la Barcelona, am ajuns să o învăţ aproape pe de rost, dat fiind că am mers enorm de mult la pas. Ne’am cazat la un hostel-cămin de studenţi (cu nişte condiţii excelente, de altfel) care se afla în partea de nord a oraşului, într’o zonă cam în munţi aşa, destul de pustie, fără prea mulţi locuitori, unde ne’am şi rătăcit de vreo câteva ori, exact ca nişte oi bete… Şi ne’am propus să străbatem cea mai mare parte din oraş pe jos, ca să vedem şi noi ceva, deşi ne avertizaseră cei de la hostel cum că am face vreo 3 ore până în Park Güell. Şi toată lumea pe care o întrebam pe stradă era complet mirată de “nebunia” noastră, toţi ne recomandau instinctiv metroul. Şi nu am făcut decât o oră şi ceva, cu pozele de rigoare şi opririle prin magazine. De fapt, în ziua aia am mers 13 ore în continuu, până nu ne mai simţeam picioarele de epuizare, dar tare frumos a mai fost, aş mai face’o de 1000 de ori, zău! Oricum ne’am bătut recordul la mers zilele astea, pentru că am tot evitat metroul, cu mici excepţii, deci n’am cheltuit decât o sumă infimă pentru transport (mai ales că am trişat, de români ce suntem – sau nu…).

Preţurile la mâncare şi băutură, în special cea tradiţională, sunt scandaloase, recunosc. O farfurie de paella (orez cu fructe de mare sau legume) costă între 10-20 euro, aşa că nu’ţi permiţi de obicei mai mult decât să guşti o dată sau de 2 ori. Noi am mâncat una cu fructe de mare, dar sincer creveţii şi scoicile nu erau prea bine făcute, cam prea crocante, dar orezul e delicios! Sangria este, într’adevăr, un vin prost, dar în definitiv asta şi este reţeta, că doar n’oi strica bunătate de vin ca să’l amesteci cu suc de fructe, ar fi un sacrilegiu. Însă ce am băut eu n’a fost impresionant, am găsit sangria mai bună şi la Lisabona, aşa că ne’am reprofilat pe vin de Porto, febleţea mea . Mâncarea în supermarketuri costă cam ca la noi, deci e perfect accesibilă dacă o raportezi la viaţa spaniolilor.

Una dintre cele mai mari temeri ale mele era naţionalismul catalan de care auzi v0rbindu’se prin toate părţile, cu mişcări separatiste şi oameni aruncându’şi (şi aruncându’ţi) priviri neprietenoase etc. Mă aşteptam să aud doar catalană peste tot şi turiştii care nu cunosc limba să fie trataţi cu dispreţ sau ignoraţi (cum mai păţeam eu prin excursiile din Transilvania când dădeam de unguri care efectiv nu se uitau la noi, românii – e trist, dar sunt şi cazuri din’astea). Cert e că Barcelona nu se comportă ca o capitală a unei Catalunii posesoare de limbă distinctă, steag propriu şi domeniu .cat. Nu am auzit catalană decât de vreo 2 ori, în rest numai spaniolă, ceea ce m’a surprins maxim. Şi am vorbit cu localnicii doar în puţina spaniolă pe care o ştiu eu (de fapt, transform portugheza în aşa fel încât să sune spanioleşte, că eu doar asta ştiu să fac ) şi ne’am înţeles de minune cu ei, pentru că sunt foarte amabili şi prietenoşi. Limba oficială, care apare pe anunţuri şi majoritatea reclamelor, este catalana şi la început pare foarte bizară, o combinaţie de spaniolă, franceză, portugheză şi mai ştiu eu ce alte graiuri de prin jur, dar dacă te concentrezi ajungi să o înţelegi cât de cât, în special în scris. Mie mi’ar plăcea să vorbesc catalană, e faină…

Ca o concluzie (deşi simt eu că aş mai avea încă multe de spus), mărturisesc că 4 zile nu mi’au fost de ajuns să văd toată Barcelona şi m’aş întoarce de mii de ori pentru că e într’adevăr un oraş de vis!

 

Frânturi de Barcelona. La Pedrera

Dacă numele nu vă spune mare lucru, imaginile vă vor lămuri cu siguranţă. E vorba de Casa Mila, numită şi La Pedrera, pentru că arată într’adevăr ca imensă carieră de piatră. E mult mai mare decât pare în poze sau în ghiduri turistice şi mai impresionantă de atât. Ceea ce o face atât de faimoasă este acoperişul, care are nu numai o formă stranie, dar e şi decorat cu cele mai ciudate forme cu putinţă. “Soldaţii” lui Gaudi (care sunt de fapt hornuri) te bântuie noaptea şi te umplu de fiori de fiecare dată când ţi’i aminteşti. La Pedrera e fascinantă şi înspăimântătoare, eu nu reuşesc să mi’o mai scot din minte.

Şi puţin din casa Batllo (faţada):

Mai am tone de poze şi nici n’am ajuns la partea cu Sagrada Familia. Presimt că o să mai vorbesc de Barcelona multe zile de acum încolo…

 

Frânturi de Barcelona. Park Güell

Eu zic că nu s’au inventat încă destule cuvinte pentru Barcelona, iar pentru Gaudi şi mai puţine. Aşa că până voi reuşi eu să’mi adun impresiile, merg pe ideea că o imagine spune oricum mai multe decât ar fi cuvintele în stare să exprime. Încep cu Park Güell, locul meu preferat din toată Barcelona. E ceva absolut incredibil, nici măcar imaginaţia nu te’ar putea ajuta să creezi în minte un loc asemănător. Nici o pietricică nu este identică cu cealaltă în Park Güell, simţi că visezi cu ochii deschişi şi că nu’ţi doreşti să te mai trezeşti vreodată…

 

Barcelona, here we come!

În câteva ore zbor către meleaguri catalane (nu zic spaniole, că vreau să fiu politically correct), unde voi petrece un paşte fericit, cu alcool gârlă şi mult Gaudi (despre care mă tot documentez de vreo 2 săptămâni – n’am reţinut prea multe detalii arhitectonice, cert e că l’a călcat tramvaiul). O să am grijă la tramvaie, promit! Deci voi investiga cu ochii mei cât de overrated e de fapt Barcelona şi promit să fiu sinceră când voi vorbi despre ea (deşi am eu un feeling că o să’mi placă rău, pe mine Occidentul mă îmbată şi fără alcool)…

Vă urez Paşte fericit şi vă invidiez în tăcere că o să aveţi probabil parte de mai mult soare decât mine la Barcelona (se pare că vor ajunge ploile şi aici când mă întorc eu, oh joy!). Până la următorul post (cel despre Barcelona, evident), vă las cu una bucată coloană sonoră, o melodie pe care o tot ascult eu cam de vreo lună: