Retrospectiv

Dacă ar fi să mă uit înapoi către ultimele 12 luni care au trecut, mi’ar fi imposibil să nu privesc şi la ceea ce’mi propusesem cu un an în urmă. Vroiam să ajung la Lyon şi în Polonia, însă în schimb am văzut Barcelona şi Porto. Am reuşit să ajung la Tiramisu, iar Tomata s’a ţinut de cuvânt şi m’a luat de la gară . În plus, am revăzut Sinaia şi Braşov, două locuri care mereu mi’au fost foarte dragi, şi am fost pentru prima dată la Sibiu şi Mediaş. Am mai vrut să fiu turist şi’n Bucureşti, însă îmi pare rău că nu pot să bifez o asemenea reuşită, m’am obişnuit prea tare cu oraşul ăsta.

Am vrut să scap de licenţă, şi iată că’s om licenţiat, plus traducător autorizat! Am vrut să dau şi la master, dar mi’am dat seama că mai înţelept ar fi să’mi iau un an liber şi să mă gândesc puţin la anii ce vor veni. Şi atâta gândire n’a fost până la urmă bună la nimic, pentru că tot la nişte decizii instinctive am ajuns, decizii care s’au soldat cu un bilet de avion dus (despre care voi povesti la momentul oportun).

Ziceam că anul ăsta o să învăţ, în sfârşit, germana şi că o să’mi amintesc franceza, dar am lăsat baltă planurile lingvistice. În schimb, m’am înscris pentru IELTS în ianuarie, măcar de engleza mea să se aleagă şi altceva decât praful. Vroiam să scriu şi să citesc, dar n’am făcut destul niciuna din toate astea. Visam şi să traduc o carte, dar planul meu s’a limitat la Manualul de utilizare a ferăstrăului mecanic pentru şantiere. Am mai zis că mă apuc să’mi fac proprii cercei, dar mai amân încă un an. Iar jobul pe care mi’l doream nu l’am găsit, căci Lonely Planet a auzit că’i criză, însă am avut (şi am în continuare) cel mai longeviv job al meu – intru în a 8a lună deja, când maximul de până acum a fost de 4 luni. Este un progres major pentru un om care fuge de commitment mai ceva ca de, ştiu şi eu, decizii…

Îmi mai doream şi să cunosc oameni, ceea ce am reuşit din plin. Şi am şi ajutat lume de toate naţiile într’o ţară care nu e a lor, lucru despre care sper să reuşesc să povestesc într’o zi mai pe larg. Despre beţiile legendare nu o să povestesc mai multe decât am făcut’o deja, însă mărturisesc că încă mai păstrez un zâmbet tâmp în amintirea nopţilor care au stat sub semnul unor vorbe înţelepte precum Kiss me, I’m drunk.

M’am întors din Portugalia alt om. Am mai donat şi sânge şi am slăbit şi 5 kilograme într’o lună. Mi’a murit un pixel, am absolvit, am vrut să scriu un roman, dar am renunţat pe parcurs. Am devenit ipohondră şi am făcut un experiment literar de care eu sunt foarte mândră. Şi am făcut multe alte lucruri despre care poate că n’am scris sau pe care le’am trecut cu vederea, căci 12 luni trec uneori prea repede.

Planuri pentru 2010 n’am apucat încă să scriu pe hârtie, dar mi’am propus să reuşesc ceea ce’mi propusesem să reuşesc de mult: să găsesc locul în care să mă simt împlinită. M’am făcut un curaj nebun şi o să’mi încep căutarea în aproximativ o lună, iar primul loc o să fie o insulă mare. Şşş… Mai multe veţi afla într’un episod viitor

 

Introspectiv

Oi avea eu câteva bube, celulită şi vreo 2-3 kilograme pe care nu mi le doresc, dar cu toate astea oricine ar putea spune că arăt chiar bine.

Oi fi eu leneşă şi m’oi plictisi prea repede de orice, dar tot am reuşit să fac multe din lucrurile pe care mi le’am propus.

Oi fi eu distantă, rece, dificilă, ironică şi antisocială, dar jur că există o groază de oameni care mă iubesc.

Oi avea eu frustrările şi neîmplinirile mele, dar tot nu m’aş putea considera un om nefericit.

 

Despre decoraţiuni interioare şi viaţa de adult

Mai întâi mi’am zis că am devenit adult când am dat ultima probă de licenţă. “Gata, până aici ne’a fost!” După care m’am simţit şi mai adult când cuvintele “vă declar absolvenţi” mi’au răsunat în urechi şi mi’am privit capa zburând în aer. Însă nimic nu se compară cu momentul în care mi’am lăsat în urmă camera de cămin, goală şi pustiită, locul unde am petrecut ultimii 3 ani din viaţă, pentru a mă muta şi eu, ca toţi adulţii, cu chirie. Altă etapă de conştientizare este şi ziua în care plătesc, lunar, banii de chirie, şi fac inevitabilul calcul mental de câte haine, genţi, pantofi şi bilete de avion mi’aş cumpăra eu dacă aş alege să locuiesc într’o cutie de carton.

Am ştiut de la început că singura metodă în care mi’aş putea păstra sănătatea mentală şi liniştea sufletească locuind la Obor (pe Teiul Doamnei, dacă vreţi să mă vizitaţi), este să’mi repet tot timpul că “e temporar”. Gândul meu suprem şi rezoluţia pentru 2010 fiind să plec departe, în lume. Şi faptul că îmi spun eu “e temporar” privindu’mă în oglindă nu ar fi fost nici pe departe de ajuns dacă nu aş fi avut şi un decor pe măsură.

Locuiesc într’o cameră cu pereţii albi şi complet goi, nici un cui n’am bătut în ei (oricum mi’e cam frică să nu’mi turtesc vreun deget cu ciocanul). Singura piesă de mobilier este un fotoliu-pat pe care l’am primit în dar, nu am investit nici măcar sudoarea frunţii în el. Un scaun pe care îmi ţin din haine şi o etajeră de plastic pe care am umplut’o cu cosmetice şi cărţi. Restul de multe cărţi le ţin pe jos, aşezate frumos în teancuri, alături de cutiile de pantofi şi revistele glossy. Restul de haine mi le ţin în geamantanul de călătorie (bagajul de cală, na), stivuite pe categorii (în zilele în care fac curăţenie). Noaptea mă învelesc în sacul de dormit, iar pe podea nu am decât izoprena (în speranţa că oi mai face şi eu vreun abdomen, două).

Când intră cineva la mine în cameră, îi trebuie câteva secunde bune să se obişnuiască cu ideea că aici chiar locuieşte un om. Aş fi putut să fac rost de mobilă, să cumpăr rafturi sau să’mi pun covor pe podea şi postere pe pereţi. Dar nu am vrut. Prefer să mă bag seara în pat cu gândul că, de dimineaţă, nu trebuie decât să’mi strâng sacul de dormit şi să trag fermoarul valizei, iar apoi pot să plec liniştită în lume. Totul e pregătit. Eu nici măcar nu locuiesc aici. E temporar. De 3 luni încoace tot temporar e, dar voi pleca.

 

Şi pisicile nasc câteodată

Nu, nu e o metaforă. M’am uitat la Animal Planet.

Eram la Keiko şi tot aveam de aşteptat câteva minute bune, timp în care mi se topea celulita de zor, aşa că mi’am îndreptat atenţia către televizor. Animal Planet, o emisiune despre pui de animale. Prefer Discovery Channel de obicei, dar m’am gândit că nici AP nu poate fi prea rău. Nu? Nu!

Să vă povestesc. Emisiunea era un reality show cu o doamnă, care fusese actriţă “de când se ştie”, jucase chiar şi cu Elvis în vremurile ei de glorie. Acum nu mai era decât o babă oxigenată, a cărei viaţă se învârtea în jurul preţioasei pisici, pe numele ei Mimosa, care stătea să nască. După ce a povestit cum se înţeleg ele din priviri şi cum clipeşte mâţa languros să’şi exprime dragostea şi cum o hrăneşte numai cu carne crudă şi nu cu chimicale la cutie, doamne apără’ne!, reality show-ul continuă cu vizita la medicul veterinar. Acolo mâţa are parte de o radiografiere şi de un pronostic asupra viitoarei naşteri, după care doamna îngrijorată îşi ia odrasla acasă. Îngrijorată pentru că Mimosa era la prima naştere (!!) şi unul dintre cei 3 pui nu era în poziţie pelvină (!!).

Eu speram în tăcere că ăştia de la Animal Planet or să se limiteze doar la lamentările babei, cu toate comentariile ei penibile (“Sper să fie în poziţie pelvină!”, “Mimosa e agitată, cred că are o contracţie” – Mimosa nu’şi mişca nici mustăţile etc). Însă ghinion! Spre oroarea mea, privată de telecomandă, am asistat la naşterea celor 3 pui – Tiramisu, Créme Brullée şi Créme Nu-ştiu-ce pe numele lor. Apoi, gen după câteva săptămâni, au chemat un soi de medium care citea gândurile animalelor şi care le’a făcut profilul psihologic. Tiramisu se pare că avea o imaginaţie bogată, iar altul era mai timid – cel care nu se născuse în poziţie pelvină, fusese afectat la naştere se pare.

Şi am făcut o înţelegere cu mine însămi: eu n’o să ajung niciodată “baba cu pisica”, pentru că 1. prefer să mă sinucid decât să ajung la o prea venerabilă vârstă la care să nu am altă ocupaţie decât să’mi moşesc pisica şi 2. eu o sa’mi iau căţel.

 

Pentru că tot n’am mai făcut o leapşă de luni de zile

De la Tomata am primit în dar o leapşă în care trebuie să vorbesc despre personajele mele preferate, 10 la număr. De multe zile tot stau să mă gândesc intens la această temă şi constat cu stupoare că, deşi am zeci de romane şi de autori preferaţi, chiar nu pot spune acelaşi lucru şi despre personaje. De obicei, am o tendinţă bolnăvicioasă de a mă îndrăgosti până peste urechi de scriitorii cărţilor pe care le iubesc. Pe José Saramago, Kazuo Ishiguro, John Fowles, Aldous Huxley sau George Orwell pur şi simplu îi ador, iar de multe ori proiectez această adoraţie asupra romanelor şi personajelor deopotrivă. Nici nu o să încerc să fac un Top 10 pentru că sigur nu o să’mi iasă, dar o să vorbesc puţin despre câteva dintre personajele care m’au impresionat pe mine.

O să încep cu Stevens, din The Remains of the Day al lui Ishiguro, personaj cu care cred că m’am identificat cel mai mult până acum. Îţi aminteşte de toate gândurile nespuse şi sentimentele nearătate, pe care încerci să le arunci cât mai departe, de regretele peste care îţi este atât de greu să treci.

De Alex din A Clockwork Orange mărturisesc cu mâna pe inimă că m’am îndrăgostit. Oricât de scandalos e personajul şi cât de brutale faptele lui, are un farmec greu de explicat. Dincolo de brutalitate, furie şi cruzime, e ceva fascinant în modul în care îşi descrie Burgess personajul, pare să’i justifice defectele învinovăţind societatea pentru încăpăţânarea ei de a-i schimba pe oameni, făcându-i astfel să devină nişte simple maşinării încapabile de a mai lua o decizie etică.

Hawksmoor din romanul omonim de Peter Ackroyd, însuşi subiectul tezei mele de licenţă, este un alt personaj pe care l’am adorat. Tot un personaj negativ, criminal în serie, adept al unei religii oculte, fără de care romanul n’ar fi avut nici un farmec.

Şi de Jack Kerouac şi Neal Cassady m’am îndrăgostit în On the Road, însă nu ştiu dacă intră tot la categoria “personaje”, dar fiind că romanul este în mare parte autobiografic. Cert e că mi’ar fi plăcut să trăiesc viaţa lor, străbătând America de la est la vest just for fun.

Ralph din Lord of the Flies este un alt personaj care mi’a plăcut, însă cred că a fost mai mult din cauza poveştii.

Şi ca să nu las impresia că’s atât de snoabă încât nu citesc decât literatură străină, o să completez lista şi cu câteva personaje precum Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni (motiv pentru care am urât’o pe Matilda), Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte sau Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraţilor (pe care am citit’o de 3 ori şi de fiecare dată am sperat că n’o să mai dezerteze, după care am plâns când a fost executat).

Leapşa merge mai departe către:  Ela, Liana, Gemenele vitrege şi  Zâna Carabină.

 

Pentru că CH3CH2OH nu e doar o formulă chimică

Sufăr de sindromul obsesivo-convulsiv. Când am o sticlă de bere în mână, nu pot rezista tentaţiei de a o soarbe în 6-7 minute. Dacă miros vreun shot de tequila prin apropiere, trec la etapa “aaah lămâie!” în câteva secunde. La fel păţesc şi cu vodka tonic, cuba libre sau vin de orice culoare, preferabil unul după altul şi toate în aceeaşi seară.

În fiecare seară când plec de acasă cu poşeta la subraţ, am un soi de premoniţie că mă paşte o comă alcoolică de toată frumuseţea, deşi îmi propun de la bun început ca fardul să’mi stea pe pleoape aşa cum l’am lăsat, cerceii în urechi şi sinapsele în bună stare de funcţiune. Dar, drace! E ca un făcut. Prima bere nu face decât să’mi dea de veste că vor urma şi altele, din ce în ce mai viteze şi mai bogate în etanol. Rezultatul e că, după ore întregi care par să fi zburat la propriu, mă trezesc că iar s’a făcut 5 şi ceva, soarele stă să răsară, iar eu tot în club îmi duc traiul…

Problema e de fapt ce se întâmplă între acea primă bere şi ultima înghiţitură de alcool. Adică, ce se întâmplă? Că eu niciodată nu ştiu. Nu’mi amintesc decât euforia şi ţopăiala de pe un picior pe altul, sticlele date peste gât şi chicotelile. Iar când mă trezesc, încep să’mi vină în minte frânturi răzleţe şi indicii dureroase a tot ceea ce am făcut în orele de beţie. Accese de sinceritate, dovezi de afecţiune, păreri politically incorrect strigate’n gura mare – nimic nu lipseşte din scenariul comediei. La fel ca şi recurenţa întrebărilor din categoria “Am I drunk?”, “Are you drunk?” sau “Will I remember this tomorrow?”, în toate limbile pe care le cunosc, în funcţie de conjunctură şi de locaţie. Dimineaţa, gânduri precum “Nu se poate să fi făcut asta” sau “Nu mai beau niciodată în neştire” pur şi simplu nu’mi dau pace. La care se adaugă tortura obişnuită a mahmurelii (cum este posibil să fii deshidratat după atâtea lichide?!).

Mereu îmi spun că mi’am învăţat lecţia, însă adevărul e că înţelepciunea vine odată cu reumatismul. Iar cum încă nu au început să’mi pârâie oasele chiar şi după astfel de excentricităţi, atunci nu pot decât să mă întreb: cui îi mai trebuie înţelepciune când există CH3CH2OH?!

 

Pentru că febra musculară e mai comodă decât viruşii

Bănuiesc că s’a convins toată lumea cum ar arăta Bucureştiul fără metrou: ca o capitală a călcatului în picioare şi a autobuzelor gemând de lume. Eu una am preferat să nu asist la acest spectacol al comediei umane şi, timp de 2 zile cât s’a revoltat Metrorex-ul sub bagheta jocurilor politice, am preferat să nu mă alătur gloatei plătitoare de bilete RATB şi să fac oraşul la pas până la muncă.

Nu de alta, dar nu am mască de gaze acasă şi chiar nu aş fi rezistat fără în asemenea condiţii vitrege. Ca să nu mai menţionez că detest mulţimile furibunde şi dezorganizate care mişună libere prin capitala României, aduse până la isterie de greva Metrorex-ului. Iar faptul că sunt ipohondră mă face să vizualizez cu ochii minţii toţi viruşii şi bacteriile propulsate de pensionari, vârsta a 3ª şi alte clase sociale cu care prefer să nu’mi împart aerul.

Şi pe bune de nu’i o experienţă înălţătoare să faci Ştefan cel Mare sau Calea Moşilor la picior, e dovada vie a faptului că Bucureştiul nu’i chiar o întindere interminabilă de betoane şi gunoaie. Întindere e, cu tot cu betoane şi gunoaie, dar nu e interminabilă! Are chiar mai multe capete balaurul ăsta de oraş…

 

Pentru că, deşi e criză, shoppaholicii nu dorm niciodată

De fiecare dată când mă gândesc la hoinărit prin magazine, inima stă să’mi iasă din piept , iar ochii din cap, atâta sunt de entuziasmată de perspectiva unor noi haine, pantofi sau poşete.

Criza a picat ca un bolovan peste portofelul meu (cu imprimeu cu Minnie jucând bowling ), mai ales din cauza necesităţii de a strânge bani pentru emigrat (planul meu pentru 2010). Însă nevoia de a’mi schimba periodic garderoba şi de a combina haine şi accesorii noi nu a scăzut proporţional cu finanţele, deci trebuie cumva hrănită.

De aceea, eu şi soră’mea ne’am gândit la un sistem ideal prin care să ne reînnoim periodic garderoba. Cum amândouă avem tone de haine din care nu purtăm decât o zecime, de care ne’am şi săturat de mult timp, am decis să profităm de faptul că avem aceleaşi măsuri, în ciuda celor mai bine de 6 ani care ne despart. Am deschis şifonierele şi am ales din ele toate hainele mişto pe care nu le mai purtăm din cauză că ne’am plictisit de ele. Apoi le’am dat la schimb pe cele pe care nu le mai poartă cealaltă din aceleaşi motive. Iar când ne vom plictisi şi de aceste haine, ni se va face dor de ale noastre şi vom declanşa procesul invers, de recuperare a vestimentaţiei pierdute…

Rezultatul e că, prin numeroase combinaţii şi aranjamente, reuşim amândouă să ne bucurăm de o garderobă nouă, fără să investim altceva decât nişte ore pierdute în faţa oglinzii. Iar spiritul de shoppaholic rămâne la fel de viu chiar şi pe timp de criză (mai ales datorită second-urilor de care mă declar dependentă de ani de zile).

 

Pentru că, până la urmă, I’m nothing but a quitter

Cam o săptămână a durat entuziasmul şi seriozitatea mea, după care am trecut la vechile obiceiuri. Lasă că scriu mâine, acum sunt obosită / n’am destul timp / trebuie să mai văd un episod din Ally McBeal (btw, Dora, plecăciuni!). Iar mâine nu fac decât s’o iau de la capăt. Da, da, aş putea să mă mint că eu chiar fac lucruri importante şi că am obligaţii de îndeplinit, beri de băut şi tequila de dat pe gât, dar până la urmă rezultatul e acelaşi: I’m a quitter!

De roman vorbesc, cel pe care am început să’l scriu la 1 noiembrie. Ar fi trebuit să mă aflu deja la jumătate, însă am un deficit de nici mai mult nici mai puţin de 10.000 cuvinte (din cele 25.000 la care ar fi trebuit să ajung duminică). Aşadar, temerile mi s’au adeverit, iar procrastinatul m’a aruncat cu multe pagini în urmă.

Cei care citesc toate astea au 2 soluţii la îndemână:

1. să arunce cu idei despre ce aventuri ar putea avea un clown undercover. Ţin să menţionez că am vorbit deja despre fobia de clowni, fetişul pentru clowni şi ponei roz.

2. să arunce cu oo fix în freaza’mi pentru că le merit, de quitter ce sunt.

Cu menţiunea că prefer termenul quitter celui de loser, încă mi’au mai rămas câteva de ratat în viaţă, deci nu pot să mă pronunţ în avans că aduce ghinion.

 

Zona crepusculară

Eu sunt obsesiv de punctuală. Cel mai frecvent coşmar al meu e cel în care întârzii la serviciu, eu un gând care nu mă lasă să dorm noaptea. De fapt, e doar unul din miile de gânduri care’mi provoacă insomnii, motiv pentru care ora mea obişnuită de culcare e cam 3 noaptea. Sau dimineaţa, depinde din ce perspectivă priveşti.

Ieri am sărit speriată din pat crezând, evident, că am dormit în exces. Mai ales că în cameră era o lumină orbitoare care mă făcea să cred că suntem în miezul zilei (eu trebuie să fiu la muncă la 13°°). M’am uitat la telefon şi arăta 07:45, dar am crezut că sunt prea ameţită de somn şi că ochii mă înşeală, apoi m’am gândit că mi’a stat ceasul (de la telefon, da). M’am dus fuga să mă uit pe fereastră pentru vreun indiciu, habar n’am de ce, că doar nu ştiu să citesc ceasul după soare.

Era de fapt 07:45, m’am convins după câteva tumbe prin cameră, cele 2 creasuri de mână ale mele m’au convins.

Iar acum urmează partea cea mai stranie. Când le’am povestit colegelor de serviciu, 3 dintre ele mi’au spus că au păţit exact acelaşi lucru, în aceeaşi dimineaţă, toate 3 între 07:30 şi 08:00. A fost o halucinaţie colectivă sau criza asta chiar a început să ne afecteze până şi somnul?

Deci nu’mi spuneţi că şi voi ţopăiaţi ieri prin cameră pe la 8 fără dimineaţa crezând că e 12, că deja încep să cred şi în extratereştri!

 

De la foame mi se trage

Aseară mă cuprinse o foame(te) pe care salata de varză nu reuşi să o doboare. Ultima mea speranţă era o gutuie de talie mijlocie, care aştepta cuminte să se lase devorată. Am hotărât că nu merită cruţată, mai ales că s’a şi dovedit în scurt timp că era de fapt o gutuie malefică.

După lupte seculare care au durat mai bine de 5 minute, am reuşit să o tai echitabil pe jumătate. Apoi am continuat operaţiunea Măcelul gutuii prin curaţarea de sâmburi a primei jumătăţi. Totul a decurs în deplină linişte până în momentul în care am ajuns la cea de-a 2a jumătate. Ne’am privit ochi în sâmburi şi am înfipt cuţitul cu vârf prea bont şi lamă prea zimţată. Gutuia a întâmpinat rezistenţă cu toată puterea care mai zăcea în miezul ei de gutuie retezată. Am strâns atunci din dinţi şi mi’am adunat pentru utima dată puterile de a lupta împotriva fructului oprit.

Păcat că nu au şi cuţitele un al 6-lea simţ care să le ajute să se oprească la timp. Căci, fără voia lui, a trecut dincolo de coaja gutuii şi mi s’a înfipt vitejeşte în palmă. Prima mea reacţie a fost de panică, nici să ţip nu mi’a mia dat prin cap. Apoi, venindu’mi în fire, am vrut să scot totuşi cuţitul de unde se înfipsese, dar supriză ! Refuza să se desprindă ! Am înghiţit în sec şi am tras cu toată puterea, mai ales că panica îmi anesteziase orice durere. A ieşit într’ul final, cu tot cu gutuie, care prinsese deja o culoare sângerie, şi am zis Mulţumesc doamne că s’a oprit cuţitul în os că altfel ieşea pe partea cealaltă ca prin gutuie.

Morala : nu e bine să mănânci seara prea târziu, nu e sănătos.

 

Îmi place toamna…

… când arată aşa:

… fără ploaie, vânt sau frig, fără frunze umede care să ţi se lipească de cizme, fără bălţi de noroi la fiecare pas. Doar aşa, liniştită, călduţă, uşor însorită…

 

De ce nu-mi prieşte mie House

Înainte de toate, ca nu cumva să vă inducă titlul în eroare, ţin să menţionez că sunt absolut înnebunită după House şi că aş putea să mă uit şi la 50 episoade în continuu, dacă ar fi anatomic posibil. Până şi personajul cumplit de enervant al lui House creează dependenţă ! Însă nu trebuie să studiezi fiecare episod în detaliu să remarci că există o structură tipică şi că la disgnosticul diferenţial se repetă aceleaşi posibile 15 boli rare, 10 potenţiali viruşi sau 13 bacterii, dar măcar ajungi să înveţi foarte multe lucruri (pe care le uiţi până a 2-a zi, dar noroc că mai există încă un episod care să-ţi amintească ce sunt Pica ori Behçet).

Însă, în cazul meu, toate astea nu fac decât să-mi sporească ipohondria, care depăşeşte oricum limitele bunului simţ. House mă face să cred că dacă aş înghiţi cumva o muscă este posibil să fac hemoragie cerebrală sau măcar să mi se blocheze rinichii, aşa că nici nu mai îndrăznesc să merg cu gura căscată pe stradă de frica muştelor. De asemenea, trăiesc cu teama secretă (care e pe cale să nu mai fie aşa secretă) că aş putea suferi de o boală rară sau un sindrom dubios şi am început să văd simptome posibile chiar şi la cel mai mic strănut. Prima astfel de boală rară de pe lista mea e Cushing, mi-am dat eu seama că mă pândeşte din umbră, judecând după activitatea glandelor suprarenale.

Mă uit şi la Grey’s Anatomy de mai bine de 2 ani, însă rar mi s-a întâmplat să-mi dea gânduri din-astea. Cred că e din cauza faptului că abundă în probleme sentimentale şi lacrimile vărsate la fiecare episod îmi abat mintea de la ipohondria-mi caracteristică. House e medicină pură, cu toate exagerările de rigoare (cum este cu putinţă să faci hemoragie pe toate părţile şi blocaj renal de la o amărâtă de scobitoare?).

Oricum, ştiu că n-o să rezist tentaţiei şi o să mă uit la încă un episod din House. Până la urmă, viaţa merge liniştit înainte, mâine voi suferi de o nouă boală rară…

 

Cum o să scriu eu un roman

Nu aţi înţeles, titlul arată cam aşa: Cum o să scriu eu un roman?!

NaNoWriMo zice că este suficient să scrii în medie 1700 cuvinte pe pentru ca la sfârşitul lunii să ajungi la frumoasa sumă de 50.000 cuvinte, adică să-ţi atingi obiectivul şi să finalizezi romanul.

M-am apucat şi eu de scris acum 3 zile şi am reuşit să mă menţin în grafic, ba chiar să i-o şi iau puţin înainte. Şi eu mă mir că am trecut cu puţin de 5000 de cuvinte, mi se umple inima de bucurie când văd atâtea pagini scrise cu mânuţa mea. De cele mai multe ori mă folosesc de ideile care-mi vin pe moment sau de cele care-mi mai răsar în minte în timpul zilei. Noaptea este singurul moment când pot să scriu pentru că doar atunci reuşesc să-mi adun cuvintele, dard in nefericire sunt prea obosită să mă concentrez prea intens.

De aceea, presimt că inspiraţia îmi va secătui în scurt timp, aşa că îmi vor prinde bine nişte idei din afară. Deci o să vă povestesc şi voi despre ce scriu ca să facem un brainstorming sau, mai degrabă, un blogstorming.

Romanul meu este despre viaţa unui clown. Ceea ce se vrea a fi mai inedit e că personajul povesteşte despre meseria lui ca despre o artă şi este clown sub acoperire, nici unul din cunoscuţii lui nu bănuiesc cu ce se ocupă. Momentan sunt încă în faza în care scriu despre pregătirea lui şi despre identitatea secretă, dar va trebui să trec în curând la partea aventuroasă a muncii lui. Totul se vrea, într-un fel, o parodie la Secret Diary of a Call Girl sau Aventurile unei prostituate de lux de Belle de Jour, dacă aţi văzut serialul, respectiv citit cartea. Însă în loc să fie vorba despre o prostituată, scriu despre un clown. Aţi simţit ironia fină ?

Deci când o să am eu nevoie, voi să fiţi pregătiţi să aruncaţi cu idei !

P.S. Către ceilalţi “scriitori” (Ela, Liana, Ambasadoarea): vouă cum vă merge ?

 

Verbul “a scrie” e preferatul meu

La fel ca şi a bea, a mânca, a lenevi…

Deşi nu mă simt neapărat pregătită în acest moment al vieţii mele să scriu ceva care chiar să conteze, îmi dau seama că ar fi totuşi un bun exerciţiu pentru o zi viitoare. De aceea, în noiembrie o să scriu un roman. Sau cel puţin ăsta e planul…

Inspirată de Ela, m’am înscris şi eu, la fel ca alte mii de oameni, pe NaNoWriMo, adică National Novel Writing Month – un site care îşi propune să scoată scriitorul din tine şi să’l pună la treabă. Scopul este ca între 1 şi 30 noiembrie să reuşeşti să scrii minim 50.000 cuvinte, pe undeva pe la 170 pagini.

Obiectivul pare imposibil, dar NaNoWriMo garantează că lucrurile nu sunt atât de suprarealiste cum arată la prima vedere. La fel arată şi la a doua vedere, a treia, poate chiar şi a zecea, eu una de două săptămâni deja mă tot întreb dacă aş fi în stare să scriu atâta…

Totuşi, NaNoWriMo se vrea a fi, pe lângă multe altele, o metodă de a lupta împotriva lipsei de inspiraţie. Dacă ajungi să scrii zilnic câte 1700 de cuvinte, cum te sfătuiesc ei, în mod sigur nimic nu’ţi va mai sta în cale. Scopul e să scrii pur şi simplu ce’ţi vine în minte fără să’ţi faci griji privind calitatea, noiembrie nu înseamnă decât cantitate, în decembrie începe editarea draft-ului.

Eu o să încerc. Am deja o idee de ce aş vrea să scriu, însă cu ea nu aş putea umple nici 10 pagini, aşa că mă bazez pe inspiraţie (care ar face bine să apară pe parcurs). Am prostul obicei de a începe prea multe lucruri deodată şi de a le abandona la primul obstacol, deci ar fi o minune ca NaNoWriMo să reuşească să mă vindece de maladia amânatului…

Cine se mai încumetă?

 

Les français et la merde

Compania în care lucrez eu de câteva luni este de origine franceză. Şi cum vanitatea francezilor de pretutindeni atinge cote inestimabile, aşa se face că totul pe aici nu poate fi scris în altă limbă decât cea proaspăt menţionată. Avem Windows în franceză, Google în franceză, precum şi tastatură franţuzească. N’ar fi nimic rău în asta dacă francezii n’ar fi o naţie suficient de sucită încât să inverseze şi să pună alandala mai mult de jumătate din taste. Cel mai enervant exemplu este A-ul aşezat strategic de stupid în locul lui Q. De unde rezultă frecvent fraze precum ‘Qnq qre qcqdeq’ (Ana are acadea, în traducere liberă din franceza pentru demenţi). Şi exemplele pot continua la nesfârşit…

 Să utilizezi o asemenea tastatură 8 ore pe zi presupune o activitate cerebrală comparabilă cu cea pe care o implică şi fizica cuantică. Cum nu toţi suntem savanţi, există în permanenţă riscul să inventăm cuvinte care de care mai ilizibile şi mai ilogice. De aceea, la primul contact cu tastatura-minune, toată lumea s’a confruntat cu un adevărat atac de apoplexie. Cea mai simpatică replică i’a aparţinut unui coleg care, după îndelungate imprecaţii, a exclamat :

Sunt român, să’mi dea tastatură englezească!

L’au dat afară dupa 5 zile, dar e irrelevant pentru că nu avea nimic de a face cu tastatura…

 

Facebook rulează

Indiferent de ce ar spune gurile rele, Facebook chiar ne face viaţa mai uşoară. Cum altfel am putea păstra legătura cu prietenii şi cunoscuţii cu care nu (mai) împărţim acelaşi fus orar? Cum am afla cine pe unde şi’a mai petrecut vacanţa, care şi’a dat licenţa şi care a început un master, câţi au probleme amoroase şi care dintre ei petrece până în zori, cum le mai stă părul şi cu cine îşi petrec timpul liber ?

Pe Facebook poţi să citeşti bloguri şi tweet-uri, poţi să afli nenumărate site-uri interesante şi chiar să te descoperi pe tine însuţi. Dacă nu ar fi testele de pe Facebook, cum altfel ai afla ce băutură alcoolică eşti, ce practică sexuală neobişnuită te caracterizează, de ce vei fi arestat pe viitor şi care ţi’e numele de prostituată?

Ştiu că sunteţi de acord cu mine , you’ll write it on my wall

 

V’am zis că sunt om important!

Pentru că tot e criză (aşa zice Pro Tv), mi’am găsit şi eu o nouă ocupaţie, foarte benefică şi relativ profitabilă de a mai câştiga o pâine pe lângă cea de salariu (a se citi “pantofi”, că am zis că nu mai consum pâine). Aşa că în ultimele zile m’am îndeletnicit cu traducerea în portugheză a unui manual de utilizare a unui ferăastrău pe care l’a făcut mama lui circular şi cu scopul de a tăia lemne pentru şantiere. Puteţi să râdeţi cât vreţi, ştiu că nu prea le am cu ferăstraiele, dar nu e deloc uşor să faci un ban cinstit fără să dai în cap la oameni pe stradă, da?

Ferăstrăul ăsta pare o treabă tare bună la casa, pardon, şantierul omului, însă tot traducând de zor am constatat câtă responsabilitate atârnă de fapt pe umerii mei. Deci dacă uit cumva să traduc că şuruburile de la cuţitul divizor trebuie bine strânse înainte de acţionarea manetei, incidentul s’ar putea soldacu un număr considerabil de victime. Iar dacă aş fi eu pusă pe şotii şi aş spune “aşezaţi capul pe masa de lucru şi apăsaţi butonul de pornirepentru a verifica integritatea lamei”, aş declanşa un adevărat măcel (şi iar îmi zboară gândul la Happy Tree Friends, sunt o persoană destul de sadică, dacă stau să mă gândesc mai bine).

Acum înţelegeţi câte vieţi depind de fapt de mine şi de ce nu pot eu să dorm noaptea de grijă că aş putea deschide într’o zi televizorul şi aş auzi la Ştirile de la ora 5 câţi muncitori au căzut victimă atacului ucigaş al unui ferăstrău de tăiat lemne?! Aşa că sculeri-matriţeri din toate zările, be afraid, be very afraid!

 

Overheard de pe la italieni

Mai ştiţi cumva episodul ăla din Friends care se cheamă The One with All the Football în care Chandler îl întreabă pe Joey “Where do Dutch people come from?”. Iar Joey habar n-are şi se bâlbâie încurcat, iar Chandler îi dă ca indiciu “somewhere nere the Netherlands, right?”. Iar Joey, foarte sigur pe el, îi răspunde: “Nice try, see, the Netherlands is this make-believe place where Peter Pan and Tinkerbell come from!” ) Geography for the insane…

M-am folosit de această introducere pentru că 1. sunt innebunită după Friends şi 2. vroiam să vă demonstrez că oameni ca Joey chiar există printre noi! Am un amic italian, venit cu bursă Erasmus la Bucureşti, care îmi povestea într-o seară:

- I have a room mate and he said he is Dutch. What is Dutch? mă întreabă el.

- Oh, Dutch people are from the Netherlands, îi răspund.

- What is the Netherlands? Şi cea mai nedumerită expresie i s-a întipărit pe chip. Probabil că în acele momente i s-au perindat prin minte poveşti nemuritoare despre Narnia, Tărâmul Fermecat, Hogwarts sau Stăpânul inelelelor şi la fel de probabil e că abia aştepta să fugă o mie de ani lumină departe de colegul lui cel Dutch. Aşa că i-am curmat suferinţa:

- The Netherlands is what we call Olanda…

- Aaa, Olanda, certo! That’s why he said Amsterdam!

Deci, cum spuneam, Joey există şi in real life. Iar eu am bafta să mă întâlnesc cu el de fiecare dată când poftesc

 

Viaţa în agendă

Am o agendă, mică şi ponosită. Cândva a fost albă şi lucioasă, dar a văzut prea multe la viaţa ei să mai rămână ca altădată. A petrecut luni de zile în Lisabona, unde s’a îngroşat cu poveşti despre portughezi şi alte naţii, despre Lene, Barbie şi Românu’, despre caragialisme. Apoi s’a întors la Bucureşti şi poveştile au devenit mai nostalgice, mai ironice, mai vesele sau mai triste.

După un an întreg, agenda asta a devenit parcă o bucăţică din mine. Atâta “eu” a încăput în ea, încât mi se pare că nici nu m’aş mai recunoaşte dacă n’aş purta’o tot timpul după mine. Acolo unde sunt eu, e şi ea, se cuibăreşte de minune în orice poşetă aş vârî’o. Şi când o văd sau dau de ea întâmplător, simt cum mă năpădesc toate gândurile deopotrivă, gânduri pe care dacă le înşir cum trebuie, după gust, culoare şi miros, sigur iese ceva bun.

Multe pagini din agendă au devenit posturi pe care le citiţi chiar acum, însă pe câteva dintre ele le păstrez doar pe hârtie. Pentru că unele sunt gânduri pe care n’aş vrea să le ştiu în capul altcuiva, iar pentru altele încă n’a sosit momentul să fie libere.

Cred că agenda e lucrul care mă face să mă simt la fel de “eu” în fiecare zi. Să fiu eu, dincolo de ciclul birou-pat-birou-pat în care risc să mă pierd. De aceea, cred în puterea magică a agendei şi îmi place să daruiesc diverse forme de carnete şi carneţele şi celor care îmi sunt dragi. Pentru că fiecare are nevoie de o agendă care să’i amintească zi de zi că n’ar trebui să trecem prin viaţă fără gânduri şi fără vise.