De ce?

E foarte greu să reîncepi să scrii după multe luni de absenţă. E frustrant să te holbezi la pagina albă din faţa ta şi să nu ştii cu ce să începi. E derutant să ştii că s-au întâmplat prea multe în tot acest timp şi că nu o să apuci prea curând să recuperezi din toate lunile pierdute din vieţile celor cu care ai contact mai mult prin scris şi citit.

O să fiu sinceră şi o să mărturisesc că nu am vrut să mă întorc la scris. Aşa cum nu vreau să mă întorc nici la pâinea albă, dulciurile în exces, joburile plictisitoare sau România. Nu încă sau în vecii vecilor, în funcţie de caz. Nu ştiu de ce ar fi scrisul mai benefic decât pâinea albă – numai eu ştiu cât timp am irosit adunând paragraf după paragraf – dar, cel puţin într-o plină fază, am simţit mai degrabă obligaţia decât nevoia să mă întorc.

Faţă de mama care, deşi nu mai are timp să mă citească, măcar ştie că sunt bine doar pentru că scriu. faţă de sora care nu se bucură de prea multe mailuri din partea mea – dar când le trimit, sunt absolut superbe! Faţă de întreaga familie cărora abia de apuc sa le trimit scurte mesaje de la mulţi ani. Faţă de prietenii care îmi reproşează că nu mai ştiu nimic de mine. Şi în general faţă de cei care se bucură să mă citească – fără să mă întreb prea mult de ce.

Citiţi. Zâmbiţi. Reproşaţi. Indignaţi-vă. Atâta timp cât nu ignoraţi…