Robbie

Robbie e un puşti englez de vreo 14 ani. E blonduţ, cu părul ciufulit, miop şi foarte isteţ. La matematică este unul dintre cei mai buni din clasă şi vorbeşte cu o viteză uluitoare. De la Robbie te poţi aştepta oricând să auzi lucruri precum: “Vai, dar ce e buba aia hidoasă de pe faţa ta?”, “Ce te’ai îngrăşat de când te’am văzut ultima oară!” sau, preferata mea, “Nu’mi place mâncarea dumneavoastră, e absolut dezgustătoare, dar o s’o mănânc oricum pentru că aşa e politicos.”

Robbie, puştiul blonduţ şi isteţ, suferă de autism. Duce o viaţă aproape normală într’o societate pe care nu e capabil să o înţeleagă. Nu o să lase nimic în farfurie pentru că aşa l’a învăţat mama lui că e politicos, dar n’o să se sfiască să’ţi spună că nu i’a plăcut deloc. Nu înţelege glumele şi ironiile, la fel cum nu poate înţelege nici de ce nu are voie să spună de fiecare dată doar ce gândeşte. Îi este imposibil să accepte orice formă de convenţie socială, iar sinceritatea este singurul mod prin care se poate exprima. De aceea se poate întâmpla ca uneori să te trezeşti cu câte o palmă grea de la Robbie când îl enervezi, pentru că el n’a înţeles niciodată de ce trebuie să zâmbeşti fals şi să strângi din dinţi când cineva te scoate din sărite. Aşa cum spunea şi bătrânul Leonard Cohen, I smile when I’m angry, I chet and and I lie.

Dacă ţi se spune că te’ai îngrăşat, aproape că nici nu mai ai ce discuta cu persoana care a rostit asemenea cuvinte. Dar dacă auzi astfel de vorbe din partea lui Robbie, nu te poţi supăra pe el, ci poate doar pe tine însuţi (“Aşa’mi trebuie dacă nu mă mai opresc din rumegat!”). Căci Robbie pare să aibă dreptul de a’ţi spune adevăruri pe care nu le’ai accepta în veci de la alţii. Sau poate că nu te’ar deranja atât de tare dacă şi cei din jur ar fi mereu la fel de sinceri şi lipsiţi de orice urmă de răutate, aşa cum este el. Dar probabil că de aceea Robbie nici măcar nu este acceptat în societate. El nu ne înţelege pe noi, iar noi abia ne putem inţelege unii pe ceilalţi…

Monalisa

Pe un zid, în capitală

Despre alergat şi nu prea

Cu câteva luni în urmă am descoperit cât e de frumos să alergi doar de dragul de a alerga, fără să conteze câte calorii arzi şi câte potenţiale kilograme poţi pierde datorită efortului. Puţin câte puţin şi cu multă perseverenţă, am reuşit să rezist şi câte 90 minute fără să mă opresc, deşi prin martie eram leşinată după nici un sfert de oră. Am învăţat care îmi sunt punctele slabe şi cum să îmi îmbunătăţesc performanţele. Picioarele şi muşchii au devenit tot mai puternici, iar inima şi plămânii au început să facă faţă din ce în ce mai uşor efortului tot mai prelungit.

Ajunsesem la 30km pe săptămână când a trebuit să iau o pauză din cauza lipsei de timp, iar când am reînceput antrenamentul am continuat cu 20km pe săptămână ca să nu mă forţez prea tare. Mă simţeam bine şi mi’am propus să măresc distanţa cu 10%, cum recomandă experţii. M’am reapucat şi de antrenamentele de forţă ca să’mi întăresc muşchii, precum şi pilates pentru mobilitate, iar încălzirea o făceam mai temeinic ca niciodată, cu toate etapele necesare. Aşa că nu mi’am putut explica de ce, în timpul unui antrenament de rutină, am avut dificultăţi majore în a termina o alergare de 6km. Simţeam că gambele urmau să’mi ia foc dacă mai puneam un singur pas, aşa că m’am oprit şi am ales să mă odihnesc pentru restul zilei. Pentru a doua zi aveam programaţi 10km ca să’mi ating target-ul săptămânal şi am început în forţă, mai ales că durerile din ziua anterioară dispăruseră aproape complet. După vreo 15-20 minute, au reînceput, de data asta şi mai puternice. Iniţial am vrut să măresc viteza ca să termin mai repede, dar mi’am dat seama că nu pot face faţă unei intensităţi prea mari, aşa că am reuşit până la urmă să alerg vreo 5km mai mult târându’mă, în cele mai cumplite chinuri pe care le’am îndurat vreodată.

Am plecat de la sală şchiopătând cu piciorul drept şi, deşi au trecut aproape 2 săptămâni de atunci, am în continuare probleme la mers. De alergat nici nu se mai pune problema, am ajuns să mă uit cu jind la benzile de la sală şi să mor de ciudă când îi văd pe alţii zburând ca vântul pe lângă mine. La început am crezut că e doar o febră musculară pasageră şi că umflătura care’mi apăruse pe partea laterală a gambei o să treacă de la sine. Apoi, când am constatat că se înrăutăţeşte deşi am oprit orice formă de alergare, am început să intru în panică. Jur că am plâns în hohote, de durere, de ciudă, de nervi, de teamă că n’o să mai pot să alerg niciodată… Nu vreau să merg la fizioterapie pentru că mi’e groază de potenţialul diagnostic, dar mă mulţumesc între timp cu alte activităţi care nu’mi pun prea multă presiune asupra gleznelor şi gambelor. În plus, mi’am redescoperit flexibilitatea încheieturilor pe care o pierdusem din cauza alergatului, iar acum orele de pilates şi yoga au devenit tot mai plăcute. Însă lucrul cel mai important pe care l’am învăţat din toată această poveste e că a’ţi asculta corpul este mai mult decât un clişeu banal, ci devine o condiţie esenţială când faci orice fel de mişcare. Dacă nu te opreşti când piciorele îţi strigă “stop” sau dacă faci un şpagat prea brusc când nu trebuie, rişti să rămâi cu traume mult timp după. Vă las, mă duc să mai plâng puţin de ciudă…

Apeluri de maximă urgenţă

Pe 14 octombrie, Poliţia din Greater Manchester a hotărât să facă publice toate apelurile primite la numărul de urgenţă, pentru a’şi justifica activitatea în faţa publicului plătitor de taxe şi pentru a arăta lumii întregi cu ce se confruntă de fapt autorităţile zi de zi. Pentru asta au apelat la Twitter ca mijloc de comunicare, unde au publicat nu mai puţin de 3205 tweet-uri cu detalii privind incidentele petrecute în zona Greater Manchester timp de 24 ore, care s’au soldat cu 341 de aresturi şi 126 de persoane reţinute în custodie. Este, fără doar şi poate, o iniţiativă lăudabilă şi care s’a bucurat de un mare succes. O mişcare de social media foarte inteligentă!

Eu am fost foarte curioasă să aflu cu ce se ocupă poliţia în general, aşa că am frunzărit puţin printre tweet-uri şi am ales cele mai interesante incidente:

Call 225 man appears asleep at bus stop in Manchester

Call 231 child playing with mobile

Call 261 cows on the road in Bolton

Call 264 horses in the road in Partington

Call 267 another call about loose horses in Partington

Call 284 report of man walking in the road in Wigan

Call 312 child calls 999 by mistake. Parents spoken to by call handler

Call 371 report of animal cruelty to a puppy in Trafford

Call 396 complaints about a man urinating against a school wall in Manchester

Call 424 report of loose dogs on a road in Blackley

Call 446 silent 999 from a mobile phone in a drivers pocket

Call 471 Report of computer hacking in Wigan

Call 548 report of cat trapped at address in Tameside – regular nuisance caller

Call 225 Police chase two men on bikes in Wigan

Call 101 Confused man calling to say he’s been missing. Regular and not currently shown missing

Call 91 Rat in the house. Caller thinks the cat may be responsible, Bury.

Fascinant, nu? Poliţia trebuie să fie tare ocupată cu atâtea reclamaţii de vaci rătăcite pe şosea sau urmărind biciclişti deosebit de periculoşi. Însă nimic nu se compară cu următoarele două apeluri:

Call 384 report of man holding baby over bridge – police immediately attended and it was man carrying dog that doesn’t like bridges

Call 686 man shouts ‘you’re gorgeous’ to woman

Mănânci, calule, ovăz?

Photo source

Prin anul întâi, într’o după-amiază însorită de binemeritat chiul de la cursuri şi umblat aiurea prin oraş, am descoperit în Piaţa Lahovary o băcănie ponosită care ascundea o comoară pe care omenirea, în frunte cu Indiana Jones, o căutase secole la rând: biscuiţi cu ovăz (şi nu oricum – la kilogram!). Pentru cine nu a gustat încă din această a opta minune a lumii, este rugat să o facă numaidecât! Biscuiţii cu ovăz sunt pur şi simplu nişte mici firimituri pe care însuşi Sfântul Petru le scapă printre degete fără propria’i voie atunci când stă de pază la Poarta Raiului. De obicei, îngerii se folosesc de proprietăţile zburătoare şi îi culeg cu repeziciune de la barba sfântului, însă ocazional li se întâmplă să mai rateze câte un biscuite, ce ajunge inevitabil pe pământ, întru delectarea muritorilor. Zeii obişnuiau să consume biscuiţi cu ovăz la fiecare masă, cu un pahar de ambrozie alături. În plus, legenda spune că însăşi Cleopatra l’a fermecat pe generalul roman Marcus Antonius oferindu’i doi biscuiţi cu ovăz pe un platou de aramă.

Aşa se face că, după ce am descoperit biscuiţii cu ovăz în acea binecuvântată zi, chiulurile de la cursuri s’au înteţit şi au căpătat o frecvenţă aproape zilnică. De fapt, singurul motiv pentru care mai mergeam la facultate era faptul că se afla deosebit de aproape de băcănia unde ne aşteptau, cuminţi, biscuiţii cu ovăz. De pe uşa băcăniei ieşeam zi de zi cu câte o pungă de bunătăţi în braţe, proaspeţi şi fragezi cum numai biscuiţii cu ovăz pot fi, apoi ne plimbam agale pe străzile din jur, savurând în tăcere. Cuvintele erau de prisos. Până într’o zi, când undeva în spatele nostru am auzit următoarea întrebare:

“Da’ ce, voi sunteţi cai de mâncaţi ovăz?!”, nedumerire venită din partea unui muncitor de pe marginea drumului, uimit fiind de alegerea noastră culinară. Şi eu care mă credeam mai degrabă o vacă!

Încă nu am renunţat la biscuiţii cu ovăz şi la ovăz în general, numai bun de consumat la micul-dejun cu lapte, fructe uscate şi nuci. Sau seara înainte de culcare. Sau după masă, ca desert. Sau când ţi’e lumea mai dragă!

Povestiri de pe aeroport. Doamna cu Ibiza

În aceeaşi temă a povestirilor de pe aeroport, care pe mine mă pasionează poate mai mult decât s’ar cuveni, îmi amintesc de alţi români întâlniţi între două zboruri.

Se face că eram la…

Barcelona, anul trecut, mă pregăteam să mă întorc acasă după câteva zile de vizitat metropola catalană. Eram cu încă trei prietene şi aveam de aşteptat ceva timp până să se deschidă biroul de check-in. Lângă noi se aşează un domn şi o doamnă cam între două vârste şi vreo doi copii, nimic ieşit din comun. După câteva minute în care probabil că ne analizaseră cu maxim interes, doamna remarcă: “Dar voi, fetelor, numai un bagaj aveţi?!”. Dat fiind că fuseserăm la Barcelona doar în vizită, nu ne luaserăm decât un singur bagaj de cală (mai mult pentru cosmeticale) şi genţile de mână, lucru care se pare că a atras numaidecât atenţia doamnei care avea în jurul ei vreo 2-3 geamantane bine încărcate. Îi explicăm că da, un singur bagaj avem. “Aha”, ne răspunde cu o oarecare indignare…

După alte câteva minute de discutat pe şoptite cu soţul, doamna ne întreabă cu aceeaşi indignare: “Păi şi l’aţi plătit?”. “Da, când am cumpărat biletul de avion” (ştiţi cum e la low cost, există o taxă pentru fiecare bagaj de cală). “Aha…”

“Ei, lasă, dragă, ai văzut şi tu că la IBIZA nu ne’au zis nimic! (accentuând cuvântul Ibiza să se facă remarcat în jurul lor) Dacă la IBIZA ne’au lăsat cu astea, trecem, nu se pune problema”, îi spune doamna soţului, pe o voce prea pronunţată să o putem ignora.

“Păi şi câte kilograme aveţi în bagajul ăla?” către noi. “Nu ştiu, vreo 10…”. “Aha…”

“Păi da, la IBIZA era altceva!” din nou către soţ, apăsând cu atenţie fiecare sunet al cuvântului Ibiza, “IBIZA nici nu se compară!”

“Noi venim de la IBIZA acum!” ne spune doamna în maxim secret. “Frumos la IBIZA, nici nu se compara!”

Văzând că nu stârneşte prea multe reacţii, deşi se aştepta poate la ovaţii şi urale din partea noastră la auzul repetat al cuvântului Ibiza, doamna se întoarce resemnată către soţ. Eu o suspectez de intenţii necurate: sperând că ne va impresiona cu Ibiza ei însorită, va putea astfel să ne paseze nouă câteva din kilogramele în exces din valizele’i prea voluminoase, evitând astfel orice taxe de bagaj suplimentar. N’a fost să fie, pe mine Ibiza nu mă încălzeşte…